34. Faldul unei rochii printre tramvaiele de joi

28 decembrie 2000
Prin faţa singurătăţii mele trec tramvaiele de joi. Elevii de gimnaziu. Maşinile. O fată blondă pe sandale înalte pe care o cheamă Oana. Noaptea blocurile comuniste se fac frumoase. Corina vorbeşte la telefon. Mă aşez în iarba rece. Îmi aprind o ţigară. Privesc cîinii de rasă şi recunosc că ei sunt mai bine hrăniţi decît sînt eu. Cîinii vagabonzi au şi ei aşteptări, în faţa chioşcului de mezeluri.

Am cu mine un caiet. Probabil el e motivul pentru care, dintr-o maşină cu muzica dată tare o voce mă recunoaşte: "Bă, Einstein!". Nu aştept nimic. Nici pe Godot. Nici pe americani. Nici telefoanele prietenilor. Sunt calm. Nu bag pe nimeni în închisoarea virtuală din mintea mea; nu judec; nu găsesc nici un vinovat. Îţi scriu dintr-un cimitir de cuvinte uzate. Caut printre ele ceva de folos pentru povestirile mele nescrise. Le alung pe cele care nu-mi plac. Aşa cum goneşti o muscă perseverentă, cu ziarul. Unii oameni se tîrăsc, dar ei îi spun altfel, chiar reuşită.

O să trecem pe la Vali, să-i spunem la mulţi ani. Cînd Corina termină ţigara, atunci plecăm. Norul acela are o fereastră bleu. Telefonul Nadiei. Corina nu s-a dus la cosmetică. Dar gîndurile mele iar au început să semene a viespar. Încă bîzîie. E frumoasă felicitarea pe care ne-a trimis-o Bogdan din State. Acolo mi-ar plăcea să petrec revelionul, în căsuţa aceea cu toate ferestrele luminate şi fumul ieşind din patru hornuri.

Vali era frumoasă şi aprinsese toate lumînările vechi (una din Franţa, de la Notre Dame). Zicea că nici ea nu a simţit sărbătorile astea. Blocaj. Şi la mine. Doru era rocker. Avea tatuaje.

Înainte de a apleca de acasă am găsit bileţele de copilăroasă dragoste pentru Nadia. Şi de la ea... Din vremurile cînd îmi plăcea cum stătea "picior peste picior" şi cum mergea "ca oamenii de afaceri", din nopţi de dragoste în care ne sărutam mult; cînd aveam sentimentul că ea îmi aparţine şi că eu îi aparţin. Aveam şi bursă. La televizor începeau să se spună adevăruri despre Revoluţie. Tanti Dida punea întotdeauna grîu şi pentru Nadia într-o farfurioară de sticlă să încolţească, aşa cum punea şi pentru noi. Dar familia Nadiei era împotriva mea. Nu aveam bani.

Şi cînd am fost prima dată în Vamă cu Nadia şi Corina, Nadia mi-a trimis apoi, la întoarcere, din Bucureşti, o scrisoare de despărţire. Zicea că i-a dezamăgit pe toţi, că au făcut-o haimana şi mincinoasă. Şi fratele ei. Şi verişoara ei. Şi unchiul, mătuşa. "Cultura nemulţumirii". Eu, în loc să fac o antecalculaţie de preţ cu şase modificări simulate, îi desenam avioane (pe calculatorul lui Dan) şi îi scriam de dragoste pe foile imprimate. Şi Nadia se depărta şi se detaşa, uneori şi alteori mi se părea că ar fi la fel de fericită şi fără mine. Verişoara ei le pune la dispoziţie localul al cărui patroană este – pentru acest Revelion, nu e minunat? Nu merita o recompensă pentru că a făcut ceea ce trebuia să facă? Nu vreau să fiu nedrept, poate Nadia e chiar îndrăgostită şi numai din întîmplare el are bani şi îi asigură liniştea şi acasă. Un cor aprobator e preferabil teoriei catastrofelor.

Mai suporţi? Îmi pare rău că mi-am amintit. Irosesc şi timpul meu şi pe-al tău

Nu filtrez deloc ce-ţi scriu. Nu-mi aleg puncte de referinţă. Nu aprofundez. Nivel redus de consistenţă al mesajului meu. Nu fixez nici premisele, nici concluziile, inconsecvenţă. "Explicaţia pierdută" – şi pe care o caut, aparent, nu are importanţă. Eşecul relaţiei mele cu Nadia nu cred că te învaţă ceva. Eu am încercat tot timpul să o înţeleg şi înţeleg şi că avea destule motive să plece. Pur şi simplu cred mai mult în dragoste. Dacă ar fi existat, ar fi rămas. Ştiu că are şi ea adevărul ei. Dar a făcut exact lucrurile care i se păreau urîte, despre care zicea că nu le-ar face. Le-a făcut. Încrederea nu-i puţin lucru. Nu se face să-ţi baţi joc de ea cu uşurinţă. Dar cuvintele astea bietele, ce pot ele face în faţa vieţii, a realităţii. Ne spunea nouă un prof la un curs că orice lucru din realitatea materială care nu are o reprezentare matematică nu are consistenţă. Faldul unei rochii are o reprezenatre matematică. Nu ştiu cine ar da consistenţă realităţii imateriale. Eu cred că dragostea e imporantă. Încrederea. Pentru mine. Alţii pot spune altceva. Eu înţeleg, oamenii se despart. Cred însă că trădarea încrederii mă rîcîie mai mult. Cred că există o frumuseţe şi a despărţirilor. Cred că doi oameni se pot despărţi, dacă ştiu să comunice, rămînînd cei mai buni prieteni. Nadia a ales altă variantă.