Poveste despre dragoste şi umbră - Un roman de memorii de o sensibilitate rară

Poveste despre dragoste şi umbră de Amos Oz este una din acele cărţi rare ce sfârşesc prin a tămădui, prin leacul povestirii, de orice umbră de ranchiună omenească. Drept mărturie clară a graiului universal în care a fost scris, trebuie spus că acest roman de memorii a fost deja tradus în peste douăzeci de limbi şi a fost inclus chiar şi în bibliografiile şcolare din China.

Amos Klausner a avut o copilărie fericită, în ciuda faptului că Israelul său de baştină, aflat şi el la o vârstă fragedă, traversa o perioadă sumbră, presărată de conflicte. Aceste două copilării paralele, a autorului şi a ţării sale, precum şi o mulţime de povestiri minunate (precum anecdota în care erau descrise pisicile simţitoare şi nărăvaşe ale învăţătoarei Isabella) vin să desăvârşească broderia acestor dense pagini de jurnal. Tema centrală însă, taina dureroasă de care naratorul se eliberează prin scris şi care nu a mai fost dezvăluită nimănui până atunci, este povestea sinuciderii mamei, petrecută pe când el avea doar doisprezece ani şi jumătate. Ca urmare a acestei pierderi teribile, adolescentul Amos se dezice de numele tatălui, adoptând patronimul Oz (care în ebraică înseamnă "curaj"), gest cu care marchează ruperea definitivă de trecut.

Primele pagini ne redau cu minuţie căminul părintesc din Ierusalim, slab luminat şi neîncăpător. Părinţii, intelectuali amândoi, au primit o rafinată educaţie europeană, dar au fost mai apoi rupţi cu forţa de realităţile cunoscute o dată cu răspândirea fulgerătoare a nazismului, fenomen care i-a împins să emigreze în Palestina. Mama ştia citi în opt limbi, tatăl în şaisprezece, iar preţuirea ce o arătau literaturii şi cunoaşterii se oglindea în imensa bibliotecă ce le tapeta fiecare perete al modestului cămin şi faţă de care profesau un adevărat cult.

Romanul, vizibil înrudit cu Un veac de singurătate, este dedicat în prima lui parte istoriei familiale, fiind reconstruite vieţile a patru generaţii de evrei europeni. La fel ca în romanul lui García Márquez, personajele suferă de o nefericire cronică, moştenită invariabil din tată în fiu, de parcă ar fi fost urmăriţi de un blestem, iar destinele lor se împletesc cu istoria războaielor ţării şi cu masacrele provocate de acestea. Cu toţii sunt oameni măcinaţi de solitudine, la Macondo la fel ca la Ierusalim, iar poveştile de iubire sunt neobişnuite. Aşa, de pildă, bunicul patern al lui Amos, rămas văduv la bătrâneţe, devine un Don Juan, unchiul Yosef, profesor universitar de renume mondial, este ridicol prin vanitatea lui, bunica din partea tatălui îşi dedica zilele şi nopţile exterminării oricărei urme de praf şi de murdărie, căci spurcăciunea Orientului o obseda din cale afară, aşa cum şi Ursula fusese în stare să pună ordine în jungla ce înghiţise cândva Macondo. Bunicul matern, al lui Amos, un personaj profund uman, ajunsese un om foarte înstărit în Ucraina de baştină, căci locuia acolo în singura vilă dotată cu baie interioară şi cu vană din oraş, dar a fost obligat de ura antisemită să fugă în Palestina şi să se aciueze într-o colibă acoperită de table, pierzându-şi agoniseala, dar nu şi seninătatea chipului, dovedind o forţă nemaipomenită luând-o de la capăt, aşa cum au făcut-o locuitorii din Macondo după plecarea bananierilor, ambii într-o sărăcie lucie.

Macondo a fost pedepsit cu molima insomniei, când luni de zile nimeni nu a închis un ochi, până într-o bună zi, când totul a revenit brusc la normalitate. Tot aşa, mama lui Amos a fost lovită de această cruntă boală a nesomnului, poate tocmai fiindcă era cea care suferea cel mai acut de singurătate, fiind atinsă astfel de blestemul străvechi. Pe numele ei de fată Fania Mussman, era o femeie înzestrată cu frumuseţe şi inteligenţă deopotrivă, care nu a încetat să exercite fascinaţie asupra tuturor celor care o cunoşteau, mai puţin asupra propriei familii. În acele vremuri grele, pe când Israelul nu exista încă pe harta politică a lumii, pe când femeile nu aveau dreptul să se amestece în conversaţiile bărbaţilor decât pentru a le aproba spusele şi pe când Palestina se umplea cu evreii alungaţi de biciul Europei, micul Amos nu se mai sătura să asculte poveştile fabuloase ale mamei. Aşa descoperă de pildă legenda bătrânilor centenari, muţi şi orbi, pe a căror piele creşteau licheni şi care aveau grijă unul de celălalt în coliba retrasă din inima pădurii vechi de când lumea. Şi tot atunci ascultă povestea Pandorei, dar nu în versiunea cunoscută, ci într-una nouă, cu mult mai crudă: în fapt, suferinţa omenească nu fusese eliberată din cutia femeii trimise de zei, căci durerea existase dintotdeauna, Pandora fiind doar un mit ce serveşte drept consolare. Mamei nu părea să-i pese că acele personaje mitice nu erau nicidecum potrivite pentru urechile unui copil şi se complăcea în postura de Sheherezadă, uitând pe acea cale că trăia o căsnicie nefericită.

După cum observă criticul spaniol Félix Romeo în cronica sa din 2004 intitulată "El misterio de una madre", publicată în revista culturală Letras Libres, numai datorită acestor poveşti ale mamei a devenit Amos scriitor. Este adevărat, căci scriitorul ne mărturiseşte cum a dat frâu liber imaginaţiei sale, mai întâi inventând poveşti pentru colegii de la şcoală, ca să scape de bătaie (căci îl invidiau pentru privilegiul de a fi singur la părinţi), devenind astfel o Şeherezadă-băiat, iar mai apoi când ieşea cu părinţii lui la cafenea şi privea vrăjit toate chipurile din preajmă, născocind în minte câte un destin pentru fiecare în parte. Acest preaplin de fantezie nu putea izvorî decât sub impresia poveştilor zguduitoare rostite de mamă în penumbra bucătăriei şi care l-au învăţat să perceapă viaţa ca pe o poveste. Din păcate însă, basmul s-a întrerupt cu brutalitate şi poate că şi el a ucis-o, la rândul lui, pe fragila Fania, prin cărţile pe care le devora zi de zi, căci în lunga perioadă de nesomn ea nu a încetat să-i citească pe Tolstoi şi pe Cehov. Poate că, meditând la destinul Anei Karenina, o femeie fără noroc ca şi ea însăşi, a zărit în moarte o posibilă scăpare, sau poate că, citind despre Europa tinereţii ei, a răpus-o nostalgia exacerbată de efectele migrenei.

Amos, un copil dotat cu multă sensibilitate, admirat pentru inteligenţa lui precoce, dar solitar şi introvertit, nu a putut să-şi ierte mama pentru modul în care a decis să-l părăsească. Neîncercând să o înţeleagă decât mulţi ani mai târziu, el a urât-o mai întâi, nevărsând nicio lacrimă la moartea ei. Amos Oz a scris istoria propriei familii "ca un ceasornicar sau ca un argintar de modă veche". Poveste despre dragoste şi întuneric este presărată cu numeroase aluzii la evreitate, aluzii ce conferă o înfăţişare umană evreului demonizat în atâtea culturi. Iar fiindcă acest popor fusese dintotdeauna european convins, considerând studiile drept esenţa educaţiei, iar diploma drept un bun inalienabil, micul Amos a moştenit această gândire, dorindu-şi încă de mic copil să se prefacă într-o carte. Sau poate dorea să se prefacă într-o poveste. Căci el credea că omul poate fi ucis cu uşurinţă, în timp ce o carte, fie şi printr-un singur exemplar pierdut pe un raft de bibliotecă, are şansa de a supravieţui în lumea aceasta.

Notă: Recenzie premiată cu premiul I (categoria site) la concursul LibHumanitas: Face a Book 3 / Confruntă-te cu o carte (8 august 2011 - 22 septembrie 2011). Mai multe detalii aici.