Capsula

Nu spaţiul era cel care se tot strâmta cu fiecare inspiraţie mai serioasă. Şi dacă nu era spaţiul, trebuia să fie altceva. Nu se încumeta încă să afle răspunsul la starea de claustrofobie care îi alimenta tuburile ce îl ţineau conectat la o stare acceptabilă de luciditate socială. Totul se transmitea în direct. Primea totul la cald, în izolarea care ţinea de exact zece luni, opt zile şi 46 de ore. Cel puţin asta îi arăta ceasul fosforescent încrustat direct pe pielea arămie. Arăta mai degrabă cu un tatuaj Maori, folosit doar de locuitorii Pământului Nou în ritualurile lor contra unei posibile invazii informatice. Timpul lui ca şi timpul era limitat. Se vindea ca orice bun de consum.

Timpul

Timpul era de vânzare. Şi pentru că ani la rând se lăfăise în cele mai luxoase spaţii temporale, era normal ca acum să stea la pândă pentru orice minut i s-ar fi aruncat din colţurile raţiei zilnice. De aceea Capsula devenise cea mai economică şi eficientă metodă de a mai câştiga câţiva ani de existenţă raţională. Bineînţeles, ar fi putut oricând recurge la rezervele moştenite de la longeviva familie care nu se ferise niciodată de pericolele iraţionalei suspiciuni microbiene. Oceanul era gri şi faţadele din jurul copacilor erau la fel de plictisitoare ca orice structură de beton armat. Altfel de aer respirase în perioada de libertinaj personal. Era aproape de pădure, chiar şi artificială. Era aproape de surse de căldura, de raze ultraviolete filtrate printre copacii ortografici. Stătea mereu cu mintea la parcul suspendat deasupra oraşului plin de capsule plictisitoare. Fusese singurul colţ în care simţise independenţa inspiraţiei şi delirul opţiunii.

Viziunea

Acolo, printre capsule verzui fusese mult mai relaxat în vizionarea viitorului albăstrui care trimitea viziuni violete peste conştiinţele obosite. Obişnuit cu o lume a renunţărilor din partea celorlalţi locatari ai Capsule, nu înţelegea nici acum ideea de sacrificiu personal şi îngustare al preşului individual. Avea să mai cumpere ceva timp. Pusese câţiva ani buni deoparte. Presimţirile fuseseră dintre cele mai realiste. Nu avea de gând să cedeze nici un milimetru sau vreo secundă. Se decise să vadă partea plină a Capsulei. Cel puţin era cald şi dinăuntru răzbeau sunete ale convieţuirii sănătoase dintre mai multe fiinţe care păreau de multe ori să-şi vrea mai mult răul decât binele. Ce vise ciudate avusese acolo, între acei pereţi neprielnici. Ceva îl alungase din transă şi acum îi era puţin ruşine. Nu îi ajunseseră acele bucăţi de beton pline de vibraţii rozalii, ei bine, avea să vadă cum e şi cu griul care penetra Capsula din toate părţile. Îi mai rămânea imaginaţia. Măcar aia nu costa nimic. Nici spaţiu, nici timp. Primul pas era deja făcut. Afară din Capsulă era altă lume, cu alte reguli.

Aleea

Doar că nici aleea pe care păşea în afară nu mai era ceea ce văzuse de la terasa pereţilor care formau acel lăcaş din care totul părea posibil. Totul arăta mult mai estetic şi mai etic. Doar că nu te puteai atinge de mai nimic. Norii de deasupra dădeau umbră oricărui colţ care ar fi ascuns odată cheia către ieşirea finală. Nu, avea să zboare din colţ în colţ, până când chiar şi cel mai experimentat aviator ar fi cedat impulsului de a mai încerca orice fel de decolare. Nici o problemă. Avea să încerce alt tip de experimentare a exteriorului. Important era că reuşise să evadeze puţin din plasa care împânzea adunarea de ochi rătăciţi. Locuitorii din capsulele vecine scandau idei. Le asculta cu băgare de seamă simulată, ca şi cum imaginea de sine ar fi contat mult mai mult decât propria libertate de exprimare. Nu-i nimic. Avea să renunţe şi la asta. Astfel ajunsese să nu se mai uite în ochii nici unui locuitor de capsulă. Nu de ruşine. Din plictis.