Andi Vasluianu stă în capul mesei, în sala Teatrului Act din Bucureşti şi are în faţa lui, deocamdată, doar un reportofon. Pe care îl hrăneşte cu ideile lui simple şi mari despre actorie şi despre cum trebuie să fie viaţa. Peste o oră, după interviu, Andi Vasluianu nu va mai fi Andi Vasluianu, ci lupul cel rău din Capra cu trei iezi, în spectacolul regizat de Alexandru Dabija. Iar în faţa lui nu se va mai afla un reportofon, ci o farfurie cu piftie, una cu ciorbă şi una cu sarmale.
Dan Boicea: Am citit un interviu care începea cu răspunsul tău la întrebarea: mai simţi emoţia când ajungi pe platourile de filmare? Eu te întreb: ai emoţii la interviuri, cum e ăsta al nostru?
Andi Vasluianu: Nu!
D.B.: Nu te temi de întrebările penibile, arogante sau încuietoare pe care aş putea să ţi le pun?
A.V.: Nu, nu mă tem. De fiecare dată când mi se pune o întrebare încuietoare, încerc s-o descui. Atâta tot! Dar, dacă e penibilă, încerc să mă abţin să nu-l iau peste picior pe cel care mă intervievează.
D.B.: Ce ar însemna "penibil" într-o încercare de a te descoase pe tine?
A.V.: De cele mai multe ori, o întrebare despre ce-mi place să mănânc. Rahaturi d-astea... Mai ales că nu prea dau interviuri pentru reviste culinare... Genul ăsta de întrebări: ce faci dimineaţa, când te trezeşti? Ce să fac, mă spăl pe dinţi! Sau: Ce face iubita? Tâmpeniile astea nu le înţeleg. Nu înţeleg cât de mult îl interesează chestia asta pe cel care citeşte. Mie, discuţiile de genul ăsta mi se par fără sens, dacă nu există un om care ştie să se bage foarte bine în povestea interviului cu mine. Pe bune, profund, nu este nimeni interesat de persoana mea!
D.B.: Daniel Day Lewis zicea că un actor n-ar trebui să dea niciodată interviuri. Spunea aşa: "Dacă ajungi să ştii ce culoare au şosetele pe care le poartă, te vei gândi întruna la asta când îl vei vedea în următorul film, ceea ce nu ajută pe nimeni".
A.V.: Absolut. Real, unul căruia îi pică în mână ziarul se uită la pagină şi zice. Da, e un actor. Hmm, da... Bravo! Şi? Hmm... Ce face el?
D.B.: Am luat din revistele străine patru întrebări prin care jurnaliştii au încercat să pună în dificultate mari actori. O să te rog şi pe tine să răspunzi.
A.V.: Ia să vedem.
D.B.: Pe Robert De Niro l-au întrebat: "Ai simţit vreodată nevoia să încerci un drog care să-ţi dezlănţuie un potenţial la care altfel n-ai avea acces?" El a spus "da!".
A.V.: Nu. O singură dată am fumat marijuana. Şi am râs. Atât.
D.B.: În facultate?
A.V.: Nu, mai încoace. Doar o dată mi s-a întâmplat, de curând. La noi. Am râs şi am dansat. Dar nu pentru meserie, pentru că mi se pare că meseria în sine e un drog. Şi nu prea mai ai nevoie de altceva. Drogul în sine, al nostru, e adrenalina, care te ia atât de tare... De aia nici nu mai poţi să stai fără ea. Pentru că ţi-e dor de panica din spectacol.
D.B.: Într-un articol din Adevărul, Coca Bloos mărturisea că ar fuma sub supraveghere medicală, pentru a înţelege ce simte un dependent de droguri, iar Marius Manole a spus că era foarte atent la ce simte, atunci când s-a drogat, gândindu-se că experienţa i-ar putea fi folositoare în actorie.
A.V.: N-aş face asta. A fost la un moment dat un rolişor, dar l-am făcut din imaginaţie. Eu cred foarte mult în imaginaţia fiecăruia. De aceea suntem şi diferiţi ca actori. Şi la drog poţi răspunde diferit.
D.B.: Puteai să şi plângi, după marijuana...
A.V.: Absolut! Sunt mai degrabă pe partea lui Mastroianni. El nu înţelegea de ce trebuie să se ducă în închisoare dacă trebuie să joace rolul unui puşcăriaş. E o poveste cu Dustin Hoffman şi cu De Niro. Se întâlnesc şi Hoffman îl întreabă dacă-i e rău, pentru că De Niro era îmbrăcat ca un om al străzii. "Păi am un rol, mă pregătesc!", îi spune De Niro. "Păi şi nu poţi să-l joci, pur şi simplu?", îi răspunde Hoffman. Despre asta e vorba, despre imaginaţie. Las-o-n pace, că d-aia ne-a dat-o Dumnezeu!
D.B.: Johnny Depp a fost întrebat care e personajul negativ care îl fascinează cel mai mult şi de ce?
A.V.: Mă fascinează omul, atunci când are de-a face cu acest cuvânt: "uneltire". Psihologia unui om care pune într-un plan să facă rău. Ca Iago, din Othello, care îi picură venin în ureche lui Othello, cumva împotriva adevărului, într-un joc al uneltirii, care-i plăcea. Sunt oameni, în viaţa de zi cu zi, care sunt în zona asta. Aruncă o şopârlă care te înveninează şi te trezeşti că dai în dreapta şi în stânga, fără să-ţi dai seama că nimic nu e adevărat. Mai e şi genul ăla de rău care nu unelteşte, nu vrea să facă rău, pentru că aşa crede el că e bine. E o inocenţă a răului, interesantă şi ea. Am văzut pe Discovery un clasament cu cei mai "interesanţi" răi. Şi pe prima poziţie era un tip care omorâse copii şi care spunea că nu simţea nicio emoţie. N-avea empatie. Rolul ăsta e de jucat. Emoţional, trebuie să fii gol. În zona aia m-aş duce, ca actor.
D.B.: Şi răul de pe ecran? Vreun tip din Batman?
A.V.: Joker era interesant ca disponibilităţi, pentru că e un fel de clovnerie acolo. Totuşi, cel mai mult mi-a plăcut Kevin Spacey în Seven, deşi a avut o singură apariţie. Acolo, la final, când îi spune lui Brad Pitt ce a făcut, rece şi calculat. Aşa fac marii actori, se duc direct spre simplitatea plină de esenţă. Mie, compoziţiile evidente mi se par mai simple.
Daniel Day Lewis a luat Oscarul pentru My Left Foot. Bun, foarte bun. Ca De Niro, în Awakenings. Dar asta mi se pare mai uşor, e un fel de escrocherie sentimentală. Provocarea mi se pare să construieşti un personaj care să genereze teama sau compasiunea fără să facă nimic, fizic... Ei, acolo începe psihologizarea personajului şi lucrul meu, real, ca actor! Profesoara mea, Sanda Manu, avea o vorbă: "să plângă publicul, nu tu!". E lege că dacă eu mă descarc emoţional pe scenă, tu nu mai trăieşti atât de intens ca spectator, dar dacă eu păstrez misterul, vrei să te duci mai adânc. Şi-ţi arunc ţie problema. Meseria asta e un joc, o magie. Nu vezi trucurile magicianului, dacă el ştie să ascundă bine lucrurile. Mai sunt şi actori cărora le vezi tuşa.
D.B.: Al Pacino a fost întrebat: "Care a fost evenimentul din copilărie care a avut cel mai mare impact asupra modului în care vezi lumea acum?"
A.V.: Copilăria la ţară, pe lângă Târgu-Jiu. Sunt născut în Bucureşti, dar am făcut grădiniţa la Voiteşti din deal, sat care îşi are numele după cel al unui geolog, Ion Popescu Voiteşti. Mă duceam la grădiniţă cu felia de pâine cu gem şi cu o geantă din piele mai groasă. Mergeam cu vacile, cu oile, munceam. Valorile erau mai clare. Ne speriam de poveştile cu strigoi pe care le spuneau bătrânii. Erai legat cu ceea ce era natural.
D.B.: Către George Clooney a mai plecat o întrebare care începea cu un citat din Ronald Reagan: "Cum poate exista un preşedinte care să nu facă puţină actorie?". Şi Clooney era întrebat: "Cât de bun e ca actor Obama?" Tu predai actorie de Film la UNATC şi poţi să-ţi dai seama cât de bun e ca actor Băsescu?
A.V.: Cel mai bun actor mi se pare Iliescu. Îi mănâncă pe toţi. Cred că a fi diplomat ţine de actorie. E greu să-ţi ţii umorile în frâu, mai ales în poziţiile lor. Mi se pare că Băsescu se lasă mult prea mult în ceea ce simte. E un preşedinte emoţional şi e rău pentru un actor să fie aşa. E ca actorii trăirişti, cum le zicem noi. Ăia care nu mai gândesc schema pe care au făcut-o cu regizorul şi pe care îi apucă "starea". Şi te înnebunesc! Am văzut o actriţă la Bulandra, care juca un rol de regină şi care l-a călcat pe mână pe ăla care murise şi care era întins pe jos. Intrase în stare! Nu e normal. Aşa e şi Băsescu. Nu e atent la emoţiile lui. Actorul bun, tot timpul nu-ţi dă. E ca aisbergul. Vârful lui e atât, dar interiorul aisbergului e enorm. Afară iese doar vârful din ce trăieşti.
D.B.: Tu ai fost actor în trupa lui Dan Puric. Ce ai învăţat de la Dan Puric şi cum te plasezi în raport cu discursul lui de acum?
A.V.: Dan Puric avea ceva extraordinar, pe lângă faptul că spiritualiza totul. Lucram cu corpul şi el dădea valoare fiecărui gest pe care-l făceai, ceea ce noi, în şcoală, nu prea facem. Ne dădea şi teme acasă şi ne jucam mult, deveneam creativi. Dacă te duceai adânc în povestea asta, evoluai foarte mult. E o zonă şi de matematică, şi de spiritualitate. Eu am ţinut enorm şi ţin la el, pentru că, datorită lui, am făcut foarte multe lucruri.
Acum, nu mă prea împac cu discursul lui, pentru că nu cred că e treaba lui. Un actor trebuie să fie în altă parte. Pe vremuri, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Amza Pellea erau foarte retraşi. Lumea îi căuta, voia să-i vadă. Era un miraj. Dan Puric se expune foarte mult şi nu e în regulă, pentru că se strică misterul. Şi mai e ceva. Spiritualitatea e un lucru foarte personal şi nu trebuie să vorbeşti despre ea. E ca şi cum ai vorbi despre cum faci dragoste cu iubita, în fiecare zi, la televizor. E prea intim să expui relaţia ta cu lucrul în care crezi. Mi-ar plăcea ca Dan Puric să se convertească la el însuşi mai mult.
D.B.: La Teatrul Act joci rolul lupului în spectacolul lui Alexandru Dabija, după basmul lui Creangă, Capra cu trei iezi. Cum ţi se pare abordarea regizorului?
A.V.: E clar că genul ăsta de poveste nu poate fi spusă copiilor. Atunci când am intrat în acest proiect, m-a mirat cât de crudă e povestea. Când vezi că lupul, după ce-i mănâncă pe iezi, le mai ia şi le mai pune şi capetele în fereastră, şi mai mânjeşte şi pereţii cu sânge, deja simţi cum miroase a crimă oribilă. Dabija mi-a spus la un moment dat o chestie: că n-ar vrea să rămână niciodată singur pe munte lângă un gurmand. Ceea ce e interesant. Oamenii cărora le place mâncarea mult, ar putea să facă şi mai mult, într-o oarecare situaţie. Evident, noi am tratat personajele ca pe oameni. Îmi mai place cum s-a jucat Dabija cu timpul, pentru că povestea nu are cursivitatea cronologică pe care o ştim. Spectacolul mai are şi mult umor, legat de mâncare. Mi se pare că vorbeşte pe mai multe planuri şi toate importante.
D.B.: După spectacole, actorii spun că au slăbit două-trei kilograme. La tine ce se întâmplă, după ce trebuie să mănânci piftie, ciorbă, sarmale, başca doi iezi? Nu e traumatizant pentru corpul tău să mănânci atât de mult, cu atâta poftă, într-un timp atât de scurt?
A.V.: E mai complicat în timpul spectacolului să mănânci cu atâta poftă.
D.B.: Pofta aia autoindusă poate să-ţi dea şi greaţă.
A.V.: Mie-mi spui? Eu nu mănânc nimic cu câteva ore înainte de spectacol. Astăzi, de exemplu, am băut doar un iaurt.
D.B.: Te speria povestea lui Creangă, în copilărie? Sau îţi dădea satisfacţie?
A.V.: Nu mă speria. Dar, pe prietena mea, care are 27 de ani, am întrebat-o înainte să mă apuc de repetiţii ce-şi mai aminteşte din Capra cu trei iezi şi mi-a spus din start: "capetele din fereastră. M-au urmărit toată copilăria!". Eu nu-mi mai aminteam decât că a fost omorât lupul şi mă bucuram, eram fericit! Tratam lucrurile în alb şi negru. Generaţia ei e mai obişnuită cu violenţa, din cauza bombardamentului mediatic. Apropo de asta, am auzit o poveste de la teatrul din Ploieşti, unde e o secţie pentru copii, şi se juca Scufiţa roşie. Şi, ca de obicei, la "Păpuşi", actorii au început să-i întrebe pe copii ce să facă în continuare, să-l omoare pe lup? Şi au văzut cum, în toată sala aia, copiii ţineau cu lupul. Şi actorii nu înţelegeau ce se întâmplă. După spectacol, au întrebat ce era cu copiii aceia care veniseră la teatru. Erau de la şcoala de corecţie.
Numele: Andi Vasluianu
Data şi locul naşterii: 23 iunie 1974, Bucureşti
Studiile şi cariera: Facultatea de Teatru, UNATC Bucureşti, promoţia 1999, clasa prof. Sanda Manu
Roluri în scurtmetraje precum Icre Negre, Apele tac şi lungmetrajele Cealaltă Irina, Periferic, Contra timp, Cea mai fericită fată din lume, Furia, Hârtia va fi albastră, Bibliotheque Pascal, Despre oameni şi melci.
Actor al Teatrului Toma Caragiu din Ploieşti, unde joacă în Miriam W, regia Radu Afrim, Frumos, regia Vlad Massaci, Furtuna, regia Cristi Juncu, Pescăruşul, regia Andreea Vulpe
Joacă la Teatrul Act din Bucureşti în Capra cu trei iezi, regia Alexandru Dabija şi XXL (Fat Pig), regia Cristi Juncu.