Lui Laurrie Cunningham i-au plăcut şi viaţa şi fotbalul. Fără să se hotărască vreodată care mai mult. Aşa că a ars repede, stea căzătoare a unor vremuri când fotbalul mai respira romantic, iar viaţa năvălea peste tineri cu toată nebunia anilor '70.
Avea doar 33 de ani când a murit, şi-şi petrecuse majoritatea ultimilor ani din viaţă printre străini. Dar ceea ce a făcut pe teren şi schimbările care s-au produs şi datorită lui, au marcat fotbalul englez. Pe la jumătatea deceniului opt al secolului trecut, fotbaliştii britanici s-au schimbat într-un mod aproape imperceptibil. Au devenit atleţi, iar unul dintre cei mai moderni jucători ai generaţiei sale a fost Laurie. Dar cum televiziunea era zgârcită pe vremea aia cu transmisiunile fotbalistice, au rămas puţine secvenţe înregistrate cu el jucând.
Mai întâi, l-a refuzat Arsenal, echipă pe care o iubea de mic, crescuse pe Brisbane Road, în nordul Londrei. Aşa a ajuns profesionist la Leyton Orient. Iar de aici, la West Brom. Iar la Real a ajuns ca într-un vis frumos, în care cenuşăreasa se transformă în prinţesă.
Rasismul era la ordinea zilei în fotbalul englez la sfârşitul anilor '70, iar Cunningham s-a lăsat doborât de el, în multe ocazii. În 1978, West Bromwich Albion era singura echipă engleză cu trei jucători de culoare pe teren. Cunningham, Cyrille Regis şi Brendon Batson fuseseră porecliţi "The Three Degrees", după numele unui grup muzical american la modă, format din trei cântăreţe de culoare.
Un dandy al vremurilor sale, Cunningham a fost înzestrat cu calităţi rare pentru o extremă stânga. Un simţ al echilibrului pe teren ieşit din comun, un dribling năucitor în regim de viteză, control perfect al balonului şi centrări de o rară calitate, l-au adus în atenţia lui Real Madrid. Se întâmpla după un meci de poveste din Cupa UEFA, contra Valenciei, în 1979, când englezii câştigaseră cu 2-0 pe Mestalla. La sfârşitul sezonului ajungea pe Santiago Bernabeu, pentru 950.000 de lire sterline, mic record al acelor ani.
Ajuns în iulie 1979 pe Santiago Bernabeu, Laurrie Cunningham devenea primul englez venit vreodată la Real Madrid. În primul meci a marcat două goluri şi a dat centrarea pentru al treilea, în victoria cu 3-1 contra Valenciei. Apoi a marcat în partida de pe teren propriu contra Barcelonei. Dar meciul sezonului l-a reuşit în retur, pe Camp Nou. I-a terorizat pe catalani cu sprinturile sale pe banda stângă şi a fost decisiv în victoria cu 2-0, fiind ovaţionat în picioare de spectatorii din Barcelona. La finalul sezonului era al treilea marcator în campionat pentru Real şi cucerea primul titlu naţional, şi singurul, din carieră. Îşi trecea în palmares şi Cupa Spaniei, fiind total adoptat de suporteri şi considerat jucător de bază pentru madrileni.
Dar accidentările apărute în lanţ, stilul de viaţa dezordonat, au făcut să ardă repede şi să apară din ce în ce mai sporadic în primul unsprezece, în anii care au urmat. A mai jucat doar 15 meciuri în următoarele două sezoane, iar în 1983 a ajuns la Manchester United, unde n-a prins decât 5 partide. S-a reîntors în Spania şi a urmat un sezon plin la Gijon, cu evoluţii excelente, care i-au adus transferul la Marseille, unde de asemenea a jucat constant tot anul. Dar din nou stilul de viaţă dezordonat l-a îndepărtat din lot, ajungând să joace la Leicester un tur de campionat. Spania, cu toate tentaţiile ei nocturne, l-a atras însă ca un magnet şi s-a întors la Madrid, pentru un sezon reuşit la Rayo Vallecano, în a doua divizie. A ajuns înapoi în Anglia, la Wimbledon, şi în 1998 a câştigat Cupa, după o finală cu Liverpool. Dar soţia, care era spaniolă, l-a convins sa se întoarcă la Madrid. Rayo l-a primit cu braţele deschise, chiar dacă accidentările îşi spuneau cuvântul şi nu mai era jucătorul de odinioară. A marcat golul decisiv în sezonul 1988, când Rayo a promovat după o victorie în ultima etapă.
A murit într-o dimineaţă însorită de iulie, când a apăsat prea mult pe pedala de acceleraţie şi s-a izbit de parapetul unui tunel, în capitala Spaniei. Avea 33 de ani şi arsese repede şi în fotbal, şi în viaţă. Astăzi, lumea şi-l aminteşte mai degrabă pentru ce ar fi putut fi în fotbalul mondial, decât pentru ceea ce a fost. O stea mare, dar care a căzut repede şi n-a mai strălucit niciodată.
Cunnigham a fost primul jucător de culoare care a îmbrăcat tricoul naţionalei Angliei, la orice nivel, fiind selecţionat în reprezentativa sub 21 de ani pe 27 aprilie 1977. A marcat la debut, într-un amical contra Scoţiei. Doi ani mai târziu, pe 23 mai 1979, devenea primul negru care îmbrăca tricoul naţionalei de seniori într-un meci oficial, contra Ţării Galilor. Cu şase luni înainte, Viv Anderson fusese primul fotbalist de culoare care purtase tricoul Albionului, dar într-un joc amical. N-a strâns decât 6 meciuri pentru prima echipă a ţării sale, şi asta mai ales pentru că în perioada sa de glorie maximă, la Real, n-a avut în contract o clauză care să-i permită să onoreze convocările, iar madrilenii s-au opus în mai multe rânduri şi nu l-au lăsat să meargă la naţională.
Avea doar 33 de ani când a murit, şi-şi petrecuse majoritatea ultimilor ani din viaţă printre străini. Dar ceea ce a făcut pe teren şi schimbările care s-au produs şi datorită lui, au marcat fotbalul englez. Pe la jumătatea deceniului opt al secolului trecut, fotbaliştii britanici s-au schimbat într-un mod aproape imperceptibil. Au devenit atleţi, iar unul dintre cei mai moderni jucători ai generaţiei sale a fost Laurie. Dar cum televiziunea era zgârcită pe vremea aia cu transmisiunile fotbalistice, au rămas puţine secvenţe înregistrate cu el jucând.
Mai întâi, l-a refuzat Arsenal, echipă pe care o iubea de mic, crescuse pe Brisbane Road, în nordul Londrei. Aşa a ajuns profesionist la Leyton Orient. Iar de aici, la West Brom. Iar la Real a ajuns ca într-un vis frumos, în care cenuşăreasa se transformă în prinţesă.
Rasismul era la ordinea zilei în fotbalul englez la sfârşitul anilor '70, iar Cunningham s-a lăsat doborât de el, în multe ocazii. În 1978, West Bromwich Albion era singura echipă engleză cu trei jucători de culoare pe teren. Cunningham, Cyrille Regis şi Brendon Batson fuseseră porecliţi "The Three Degrees", după numele unui grup muzical american la modă, format din trei cântăreţe de culoare.
Un dandy al vremurilor sale, Cunningham a fost înzestrat cu calităţi rare pentru o extremă stânga. Un simţ al echilibrului pe teren ieşit din comun, un dribling năucitor în regim de viteză, control perfect al balonului şi centrări de o rară calitate, l-au adus în atenţia lui Real Madrid. Se întâmpla după un meci de poveste din Cupa UEFA, contra Valenciei, în 1979, când englezii câştigaseră cu 2-0 pe Mestalla. La sfârşitul sezonului ajungea pe Santiago Bernabeu, pentru 950.000 de lire sterline, mic record al acelor ani.
Ajuns în iulie 1979 pe Santiago Bernabeu, Laurrie Cunningham devenea primul englez venit vreodată la Real Madrid. În primul meci a marcat două goluri şi a dat centrarea pentru al treilea, în victoria cu 3-1 contra Valenciei. Apoi a marcat în partida de pe teren propriu contra Barcelonei. Dar meciul sezonului l-a reuşit în retur, pe Camp Nou. I-a terorizat pe catalani cu sprinturile sale pe banda stângă şi a fost decisiv în victoria cu 2-0, fiind ovaţionat în picioare de spectatorii din Barcelona. La finalul sezonului era al treilea marcator în campionat pentru Real şi cucerea primul titlu naţional, şi singurul, din carieră. Îşi trecea în palmares şi Cupa Spaniei, fiind total adoptat de suporteri şi considerat jucător de bază pentru madrileni.
Dar accidentările apărute în lanţ, stilul de viaţa dezordonat, au făcut să ardă repede şi să apară din ce în ce mai sporadic în primul unsprezece, în anii care au urmat. A mai jucat doar 15 meciuri în următoarele două sezoane, iar în 1983 a ajuns la Manchester United, unde n-a prins decât 5 partide. S-a reîntors în Spania şi a urmat un sezon plin la Gijon, cu evoluţii excelente, care i-au adus transferul la Marseille, unde de asemenea a jucat constant tot anul. Dar din nou stilul de viaţă dezordonat l-a îndepărtat din lot, ajungând să joace la Leicester un tur de campionat. Spania, cu toate tentaţiile ei nocturne, l-a atras însă ca un magnet şi s-a întors la Madrid, pentru un sezon reuşit la Rayo Vallecano, în a doua divizie. A ajuns înapoi în Anglia, la Wimbledon, şi în 1998 a câştigat Cupa, după o finală cu Liverpool. Dar soţia, care era spaniolă, l-a convins sa se întoarcă la Madrid. Rayo l-a primit cu braţele deschise, chiar dacă accidentările îşi spuneau cuvântul şi nu mai era jucătorul de odinioară. A marcat golul decisiv în sezonul 1988, când Rayo a promovat după o victorie în ultima etapă.
A murit într-o dimineaţă însorită de iulie, când a apăsat prea mult pe pedala de acceleraţie şi s-a izbit de parapetul unui tunel, în capitala Spaniei. Avea 33 de ani şi arsese repede şi în fotbal, şi în viaţă. Astăzi, lumea şi-l aminteşte mai degrabă pentru ce ar fi putut fi în fotbalul mondial, decât pentru ceea ce a fost. O stea mare, dar care a căzut repede şi n-a mai strălucit niciodată.
Cunnigham a fost primul jucător de culoare care a îmbrăcat tricoul naţionalei Angliei, la orice nivel, fiind selecţionat în reprezentativa sub 21 de ani pe 27 aprilie 1977. A marcat la debut, într-un amical contra Scoţiei. Doi ani mai târziu, pe 23 mai 1979, devenea primul negru care îmbrăca tricoul naţionalei de seniori într-un meci oficial, contra Ţării Galilor. Cu şase luni înainte, Viv Anderson fusese primul fotbalist de culoare care purtase tricoul Albionului, dar într-un joc amical. N-a strâns decât 6 meciuri pentru prima echipă a ţării sale, şi asta mai ales pentru că în perioada sa de glorie maximă, la Real, n-a avut în contract o clauză care să-i permită să onoreze convocările, iar madrilenii s-au opus în mai multe rânduri şi nu l-au lăsat să meargă la naţională.