Ole, coridă norvegiană

Nu doar că avea faţă de copil, dar când zâmbea, ziceai că e un copil cuminte. Şi Ole Gunnar Solskjaer zâmbea cam des. Tocmai de aia părea şi fragil, şi inocent, şi inofensiv. Iar atunci când lovea, durea mai tare decât dacă ar fi muşcat o fiară. Faţa aceea de copil cuminte adormea apărările adverse şi înmuia genunchii celor mai aprigi fundaşi.

După ce dădea goluri, şi a dat multe tare la viaţa lui, se fâstâcea tot şi nu prea ştia să se bucure: n-ajungea că era timid, pe deasupra mai crescuse şi în nordul scandinav, unde emoţiile sunt pitite şi trăite pe dinăuntru. Aşa că, după ce torpila cu dreptul vreun vinclu de poartă adversă, făcea doi paşi cu braţele ridicate, zâmbea de parcă doar ce gustase din cacao cu lapte şi îşi îmbrăţişa coechipierii stânjenit, ca şi cum făcuse o şotie şi nu prea înţelegea dacă va fi certat, sau ceilalţi se vor amuza.

La 17 ani a dat 17 goluri în şase meciuri într-o competiţie de juniori, iar apoi a marcat de 31 de ori în 42 de partide jucate în prima ligă norvegiană, la Molde. De acolo l-a luat Manchester United, în 1996, iar la debut a marcat un gol, grăbit să confirme că nu fusese adus degeaba. Mai ales că, în acel an, Sir Alex Ferguson n-a mai cumpărat alt atacant. Iar el n-avea nici măcar un metru optzeci şi era slăbuţ, lumea întrebându-se prin tribune ce caută pe Old Trafford, unde părea că şi tricoul îi e prea mare. În primul an la Manchester a dat 18 goluri şi presa britanică l-a poreclit imediat "Baby-faced assassin". Avea un simţ al porţii ieşit din comun şi o discreţie şi mai şi! Adversarii prindeau de veste că e în careul lor abia după ce îi executase. A purtat numărul 20 din prima până în ultima zi în care a jucat la United şi a făcut-o mai bine de un deceniu.

Lumea şi-l aduce aminte pentru golul victoriei din finala Ligii Campionilor, în 1999, contra lui Bayern. Dar el, cu faţa aceea de inocent, a fost capabil şi de alte isprăvi memorabile. Într-un meci de campionat, a dat 4 goluri contra lui Nottingham Forest, în ultimele 12 minute. Atât a apucat să joace, fiind rezervă. De fapt, e recordmen de goluri din postura de rezervă la Manchester: 28.

În 1998, în ultima etapă, Robert Lee, de la Newcastle, a scăpat singur spre poarta lui United, când scorul era 1-1 şi mai erau puţine minute până la final. Lee a luat-o la fugă, cu mingea la picior, de la mijlocul terenului, după un corner al adversarilor, care aveau nevoie de un egal ca să termine campioni. Din marginea careului lui Newcastle s-a luat după el Solskjaer, l-a prins la vreo 20 de metri de poarta proprie şi din spate l-a faultat fără remuşcări. Arbitrul l-a eliminat, David Beckham l-a luat în braţe, tribunele l-au aplaudat şi meciul s-a terminat 1-1, Manchester devenind campioană.

Pe 4 septembrie 2007, câte unsprezece jucători de la United şi Sunderland s-au aliniat în dreptul ieşirii de la vestiare şi printre ei a trecut Ole, în costum, aplaudat de fotbalişti şi de spectatorii din tribunele de pe Old Trafford. Antrenor la Sunderland era Roy Keane, care-i fusese căpitan la Manchester. Aşa s-a încheiat cariera de fotbalist pentru Solskjaer şi a început cea de antrenor.

Mai întâi a pregătit atacanţii lui Sir Alex Ferguson, la United, apoi echipa a doua a lui Manchester. Şi a câştigat campionatul rezervelor în Anglia. Dar îi promisese soţiei şi copiilor că se vor întoarce acasă într-o zi. Aşa că n-a stat pe gânduri în vara lui 2010, când Molde, echipa unde începuse fotbalul, l-a chemat să o ajute. Sir Alex îi spusese că dacă vrea să aibă succes ca manager, trebuie să lucreze cu oameni care-l plac. La Molde, Ole e adorat! Cum a semnat el, cererea de abonamente s-a triplat, chiar dacă echipa era pe loc retrogradant. A salvat-o de la retrogradare acum un an şi a continuat să zâmbească fericit că s-a întors acasă.

Noul sezon a început dezastruos în martie, în prima etapă Molde pierzând cu o nou-promovată, 3-0 cu Sarpsborg. Lumea n-a zis vreun cuvânt rău. Prima victorie a venit abia în etapa a patra, 3-2 acasă cu Stabaek. După şase etape, echipa era pe locul 10, iar după zece, adică o treime din sezon, doar pe 5. Iar în etapa a zecea a pierdut la Haugesund, 0-5! La conferinţa de presă de după meci a venit zâmbind şi a declarat: "Îmi cunosc bine jucătorii. În meciul următor vor juca excelent!". Şi în etapa viitoare, echipa sa a învins acasă cu 5-1 pe Start şi a urcat pe locul al doilea. Iar o rundă mai târziu ajungea prima. Din etapa a 14-a, Molde n-a mai părăsit primul loc, având o constanţă năucitoare. Meciul decisiv pentru titlu a fost cel de la Tromso, cu 6 etape înainte de final. S-a impus cu 2-0 pe terenul principalei contra-candidate şi a luat un avans devastator. Iar titlul a venit încă înainte de a juca în etapa 27. Tromso a deschis runda şi n-a făcut decât egal, iar cele 7 puncte diferenţă dintre ea şi Molde au devenit matematic de nerecuperat.

Molde e aşadar, în premieră, noua campioană a Norvegiei, în anul în care a sărbătorit 100 de ani de existenţă şi îl are pe bancă pe cel mai mare jucător din istoria clubului. Cu doar 25.000 de locuitori, oraşul din vestul Norvegiei e cel mai mic între cele care au dat campioana naţională. Şi al doilea cel mai mic cu echipă de primă ligă în acest moment. Are un buget ce nu depăşeşte 10 milioane de euro, o echipă cu mulţi tineri promovaţi de la Academia proprie şi fără vreun internaţional activ. În vară, între pauza dintre tur şi retur, Soskjaer n-a stat pe gânduri şi şi-a vândut golgheterul, Pape Diouf, pentru 2,5 milioane de euro, la FC Copenhaga. Senegalezul marcase de 12 ori în 14 meciuri din acest sezon.

Soskjaer a continuat să-şi înveţe echipa să joace spectaculos şi să nu se gândească la titlu. Nici când avansul era de 10 puncte şi doar 5 etape rămase din sezon, el nu accepta să ofere pronosticuri la victoria finală. Una care a venit graţie pasului greşit făcut de Tromso, dar asta nu ştirbeşte cu nimic din performanţa lui Molde. Una care se datorează în cea mai mare măsură lui Ole Gunnar Solskjaer.