Botswana, la Cupa Africii

Kagiso Peter Molefi avea aproape 30 de ani când a văzut primul televizor. Un englez tânăr, blond, impertinent şi beat mai tot timpul avea unul portabil. Venise cu mai mulţi prieteni la safari, dar nu ieşise din colibă, unde bea scotch şi se uita la filme.

Uneori, adormea cu televizorul deschis şi Kagiso a văzut astfel, într-o seară, un meci de fotbal. Era altfel decât îşi imagina el meciurile, când le asculta în piaţa mică din Tsetseng, la radioul cu baterie al băcanului. Şi cu totul altfel decât ce jucau copiii satului, pe un câmp prăfuit, la capătul dinspre Parc. Ţine minte şi azi cât de uimit a fost să vadă mulţimea din jurul terenului, aşezată în rânduri drepte unul deasupra altuia, fără să priceapă cum de nu se rostogoleau oamenii aceia unii peste alţii şi toţi peste terenul din faţa lor.

Abia de vreo doi ani televizorul a devenit ceva firesc în viaţa lui, după ce fiul său a adus unul din Capitală. E deja bătrân şi prea mândru să se fi dus până acum la cei din sat care aveau deja un aparat, să le ceară să-l primească să vadă şi el ecranul mic şi deja colorat. Asta ştie sigur, că primul televizor, cel de demult, avea nuanţe de alb, negru şi gri, dar nici o altă culoare. Acum, la cel pe care îl are instalat pe masă, vede culorile de parcă ar fi adevărate. Şi aşa a aflat, astă-vară, că terenul e, de fapt, verde, cu multă iarbă.

Nebunia asta de acum a început atunci, vara trecută. De la sud, veneau imaginile cu meciuri de la Cupa Mondială şi vedea toate echipele mari ale lumii cum se întrec şi se gândea: Ai noştri pe unde or fi? Cum de nu suntem şi noi acolo? Aşa a început să întrebe, la primărie, turiştii care veneau dinspre Capitală, profesorul de la şcoală, pe oricine ştia ceva în plus. Zebrele, echipa naţională, nu existau pentru fotbalul mare şi adevărat. Ce tristeţe a simţit când a aflat că până şi Namibia jucase meciuri amicale cu echipele mari, numai Botswana nu! Nici nu înţelegea prea bine, la vârsta lui, pasiunea aceasta dureroasă. Când mergea în Parc, în safari, alături de străini, avea mereu un drapel pe jeep-ul său. Era mândru de el, de ţara lui, de frumuseţile pe care le arăta altora. Nu înţelegea de ce nu se putea mândri şi cu echipa de fotbal, de ce nu erau şi ai lui buni, suficient de buni să-i vadă la televizor, când erau turnee din astea mari.

A început să urmărească prin ziare şi la ştiri la televizor ce se întâmplă cu echipa asta a lui. Când abia se terminaseră meciurile din grupele Cupei Mondiale şi se hotărâse că ţine cu Ghana, a descoperit în ziar o ştire: ai lui urmau să înceapă preliminariile pentru Cupa Africii din 2012. Pe 1 iulie, în Tunisia. S-a uitat pe program, ce adversari sunt, a aflat că Zebrele nu jucaseră vreodată în vreo mare competiţie şi, cu tristeţe, că lumea zice că n-au nici o şansă de calificare. Dar cum nu erau meciuri în Africa de Sud şi nici n-avea nimic de făcut în Parc, în după-amiaza aceea a stat în faţa televizorului, fără prea mari speranţe.

Abia învăţa numele jucătorilor şi se obişnuia cu figurile lor, din prim-planuri, când Jerome Ramatlhakwane a dat gol. S-a bucurat sălbatic, era primul gol al Zebrelor pe care-l vedea în direct. Zăpăcit de aşa întâmplare, n-am mai ştiut când trece timpul şi s-a trezit în piaţă, era deja întuneric, nici ce băuse nu mai ştia, dar ţopăia alături de alţi vreo zece, fericiţi că Botswana bătuse în Tunisia. Nouă zile mai târziu, victoria cu Ciad, de la Gaborone, a întâmpinat-o alături de fiul său şi de nepoţi. Câţiva vecini veniseră şi ei să vadă meciul la televizor. Pe 4 septembrie a fost nebunie totală. Un grup de canadieni roşcaţi rămăseseră cu gura căscată, privind bărbaţii negri, vânjoşi, cum sar sălbatic şi cântă războinic pentru o victorie împotriva echipei din Togo. Iar Revelionul l-a sărbătorit prin noiembrie, când a venit victoria cu Tunisia, din capitală. A citit apoi în ziare, cum că o victorie în Ciad, în martie anul viitor, ar aduce calificarea. Nu înţelegea clasamentul, dar vedea şi el, cu ochii lui, ca prima echipă acolo era Botswana. Şi pricepea că e de bine, că aşa ceva nu se mai întâmplase înainte. Lumea toată vorbea doar despre asta, a prins odata un jurnal de ştiri din Africa de Sud şi până şi acolo spuneau ceva legat de Zebre şi victoriile lor.

Kagiso Peter Molefi are acum aproape 70 de ani. Continuă să însoţească grupurile de turişti în safari, în anotimpul ploios îşi trage mai greu piciorul drept şi fumează mai puţin ca în alţi ani. 26 martie a fost într-o sâmbătă. S-a certat cu fiul său - cine să meargă în rezervaţie? - cu un grup de englezi. Nu erau vânători, doar admiratori de natură. Un traseu uşor, nu prea lung, şi ziua de muncă era gata. Până la urmă a plecat el. Devreme şi cu doi turişti mai puţin: nu s-au trezit la timp şi n-a stat după ei. A vorbit puţin, nu-i ardea nici de poveşti, nici de explicaţii. Aia e o zebră, aia o girafă, nu, lei n-avem. Şi cam asta a fost tot. La ora 3 era deja acasă, jeep-ul vechi rămăsese prăfuit la birourile Parcului, fără drapelul legat deasupra parbirzului. L-a luat cu el acasă. Pe uliţele arse de soare dintre colibele din Tsetseng doar găinile i-au tăiat calea în drum spre casă. A pregătit umbrarul şi i-a aşteptat pe vecini cu ceai rece. Numai despre meci se vorbea la televizor. Iar emoţiile lui erau mai mari ca ale nepoţilor, care dormeau fără griji în coliba răcoroasă.

La 5 fix, după imn, pe care-l ascultase în picioare, cu drapelul făcut sul în jurul mijlocului, a început meciul. Când Ramatlhakwane a marcat golul victoriei, prin minutul 50, l-a durut prima oară în partea dreaptă, sub coaste. S-a gândit că e prea bătrân pentru toate astea, a mai luat o gură de ceai şi a închis ochii. A stat aşa până la final, auzind doar comentatorul care vorbea repede şi strigătele celorlalţi, fără să mai vadă ceva pe ecran, dar imaginându-şi totul, ca în adolescenţă, când asculta meciuri la radio. Era trecut de ora 10 seara când a deschis ochii şi văzându-şi fiul, a întrebat liniştit: unde e Gabon? Nepoţii au început să râdă, fiul a dat din umeri şi n-a zis nimic. În Gabon se joacă o parte dintre meciurile turneului final.

Altă parte, în Guineea Ecuatorială. Rămas în faţa televizorului, târziu, a aflat că eroii săi, Ramatlhakwane, care a dat cinci goluri în preliminarii, Dipsy Selolwane, Modiri Marumo, care a apărat excepţional, Joel Mogorosi şi ceilalţi, vin acasă pe 4 aprilie. Locuitorii capitalei erau îndemnaţi să meargă la aeroport, la ora 18, când urma să aterizeze avionul. Atunci i-a venit ideea. Va fi acolo, îi va lua şi pe nepoţi, să fie mândri, să aibă ce povesti când vor fi de vârsta lui. Dacă va trăi, îi va duce şi la meci, pe 4 iunie, cu Malawi. Vor lua bilete când merg la aeroport. A stabilit!

Dimineaţa răcoroasă îl trezeşte când iese din colibă. O ia spre birourile parcului, îl latră câţiva câini, un zâmbet îi atârnă de colţul gurii. L-a convins pe şef să îi dea jeep-ul să meargă la Gaborone cu nepoţii. Lesego are opt ani, Ponatshego paisprezece. Au scris împreună pe un cearceaf alb, cu vopsea de semnalizare, verde: "Tsetseng e în patria Zebrelor". S-au uitat şi pe hartă. Vor merge până la Kang, vreo 50 de kilometri, apoi directe spre Gaborone, pe autostradă. În total, peste 400 de kilometri, mai bine de 8 ore. De-aia pleacă aşa devreme. Din sat n-a mai vrut nimeni să-i însoţească. Aşa că vor fi pe drum, un bătrân şi doi copii, plecaţi să se bucure că le place fotbalul.
 
 Astăzi începe Cupa Africii şi Botswana e în premieră la un turneu final. Participarea sa e cea mai mare surpriză în fotbalul african, mai ales că a obţinut calificarea prima, încă din primăvara anului trecut.