Particula

De la o vreme înghiţea cam tot ce prindea. Doar că această apucătură de a devora masiv nu venea nicidecum din vreo poftă anume de viaţă ci mai mult dintr-o obligaţie inoculată. Prin clasicul şi tradiţionalul mod de a transmite după faptă şi răsplată, se lăsa tot mai des dus de valul acceptării. Particulele programate să-i ţină de urît în majoritate timpilor morţi erau destul de distante. Fusese obişnuit cu un fel de a fi privit şi prezentul nu-i arăta aceeaşi strălucire particulară. Îl mira obscuritatea cu care acţionau aceste particule pe care le inhalase nu pentru a sta degeaba. Şi totuşi, norocul îi surîdea din nou în cele mai bizare moduri. Amâna destul de des controalele de rutină şi de aceea avea acum puţin de tras în sensul de a bicui puţin acea sursă care ar fi trebuit să-i dea mai multă energie.

Furia
Nu înţelegea de ce de multe ori rămâneau ele fără combustibil, epuizate ca după o chefuială zdravănă. Câteodată se poticneau de cele mai banale probleme administrative şi atunci nu ştia să le facă altceva decât să le ameninţe cu aspirarea. Acolo aveau să-şi găsească anonimatul, ceea ce cu siguranţă nu îşi dorea nici una dintre pretenţioasele particule. Deci rămânea mereu la stadiul de ameninţare, fără să-şi pună nici măcar o dată în practică vorbele grele şi amăgitoare. De unde veneau acele frici de pierdere şi de unde teama de eşec total. Problematic şi ascuns, cel ce fusese acuzat de lipsa de comunicare, se retrăsese şi mai tare în depoul unui plan bizar de viitor. Acolo avea să stocheze toate particulele care ar fi încercat să-l enerveze. Avea să fie maestrul-arhitect al unei sublime opere de artă care ar fi revoluţionat mica lume în care se învârtea ca un titirez colorat. Nu putea rămâne neobservat. Avea un şarm aparte, alimentat mai ales de misterul cu care privea lumea. Era de o inteligenţă interesantă şi de necontestat. Cu toate astea, de multe ori scurgerile de energie îl făceau să-şi piardă cumpătul şi simţul realităţii.

Parada
Atunci apela la particulele pe care de cele mai multe ori le scuipa la loc, din lipsă de răbdare. Ştia că avea de lucrat la multe probleme de substanţă. Cu toate astea nici unul dintre locurile prin care îşi perindase orgoliul de a exista nu-l făcuseră să scape de furie. Aşa că o plimba cu el peste tot. Deasupra furiei stăteau şi particulele. Mândre de ele şi total ignorante, treceau peste zile şi nopţi ca nişte regine oarbe. Străluceau de la orgoliul nemăsurat cu care îşi împăunaseră zidurile palatelor de praf şi nu se puteau plânge de vreo lipsă de alimentare. Aşa că nimic nu se compara cu parada ridicolă la care se supuneau.

Baza
Se hotărâră totuşi că trebuie să renunţe. Măcar una dintre tabere trebuia să cedeze. Proprietarul furiei era de neclintit şi particulele se făceau nevăzute cam de fiecare dată când erau căutate prin intermediul conexiunilor complicate la care erau supuse majoritatea organismelor cu care intrau în contact. Ele se făceau că nu există, el că nu are vreo problemă de relaţionare. Aşa că toate continuau în acelaşi ritm penibil la care nu păreau să vrea să renunţe nici unul. O stagnare bolnăvicioasă plutea în aer. Tot ce se întâmpla în minusculul perimetru părea să anunţe marea trecere către starea de plutire plictisitoare. Pentru supravieţuirea speciei trebuiau să clădească o nouă bază. Particulele şi furia. Împreună.