Ricină

Are o nouă clasă acum. Nu-i nici unul de aici la fel de bun ca tine, zice. Îmi arde un pumn în umăr. Privesc picturile de pe pereţi. Studii după Hermes din toate unghiurile posibile. Iubesc atelierul ăsta, zilele petrecute aici, în mirosul de vopsele de ulei şi diluanţi.

"Te-ai căsătorit?"
"Nu încă, dar am de gând."
"Eram sigur că se alege praful de tine!"

Vrea să-mi mai ardă un pumn, dar nu mă nimereşte. Cu el trebuie să fii mereu rapid.
Mă aşez pe scaunul înalt de lângă uşă care este pus acolo pentru el. Azi stă în poză o femeie cu părul ars, ţepos, de un roşu strident care dă în violet. Am desenat-o şi noi de câteva ori. E frumoasă. Are doi sâni perfecţi.

"Primul venit, un plod sau doi, şi mi-am pierdut timpul cu tine. Pierdere de vreme să investeşti într-o femeie", continuă roşu la faţă.
Stau pleoştită sub tirul lui.

Aş vrea să-i spun că sunt la fel de departe de măritiş ca de orice alt lucru. Dar tac. Faptul că mă urăşte în halul ăsta, îmi dovedeşte cât mă iubeşte. Iar de asta am nevoie. E doar un străin, nu mi-e tată, nu mi-e frate, nu mi-e iubit, nu sunt îndrăgostită de el, dar e mai mult decât toate acestea la un loc: e profesorul meu de pictură.

Elevii lui ne privesc suspicioşi. Nu înţeleg ce este între noi şi în mod evident este ceva. Arată altfel, sunt alţi oameni decât noi, generaţia mea. Ei desenează în linişte, iar eu tac. Domnul profesor trece prin dreptul fiecăruia să le corecteze desenele, să mai adauge o umbră, o linie. Un accent. Priveşte strângând ochii, printre gene, cât totul să devină doar un joc de umbră şi lumină. În atelier se află opt elevi, fiecare ţinând un cărbune în mână, în halat, cu andreaua pentru măsurat la îndemână.

Deodată de afară se aud ţipete. Pe terasa blocului a apărut de undeva un bărbat cu mâinile pline de roşu. Răcneşte. Vorbeşte într-o limbă străină. Arabă, spune unul din elevi când ne strângem la geam. Are un cuţit în mână. Culoarea roşie de pe mâni şi mâneci pare să se extindă într-o pată din ce în ce mai mare. Picură de pe el pe jos, dar nu îi putem vedea picioarele. Să sunăm la poliţie. Hai, mă băieţi, zice profesorul meu de pictură, ...vedeţi-vă de treburile voastre. Ce are asta a face cu noi? Hai, imediat.

Ne împrăştiem de la geam.

Miroase a vopsele de ulei, a igrasie, a vechi. A ne-zugrăvit.
El e înalt, puternic, cu ochii săi mici şi bleu din spatele lentilelor şi priveşte încă o dată desenul unui băiat cu umeri înguşti, iar cu o cârpă şterge o parte din desen şoptindu-i ceva în ureche, ca un mare secret.

De afară se aud strigăte în continuare, bărbatul străin răcneşte pe limba lui, nimeni nu poate înţelege ce problemă are, ce se întâmplă cu el, ce s-a petrecut.

Dacă ar veni sfârşitul lumii dincolo de geam, nu i-ar fi păsa mai puţin profesorului meu de pictură. E doar lumea de afară, în care el nu trăieşte, nimic nu are legătură cu pictura noastră, cu culorile noastre de ulei de pe cartoanele date cu aracet, aşezate pe şevalete. Nimic nu e mai important. Viaţa, moartea, suferinţa, căsnicia, iubirea, vreun dumnezeu inventat: nimic, absolut nimic.

De multe ori, în loc să mă duc la orele mele de la facultate, vin aici şi-l desenez pe Hermes alături de clasa pe care o are în acea zi. Ori pictez o natură statică. Vin să pictez câte un model, sau ce se întâmplă să fie în ziua respectivă. Iar el se poartă cu mine ca şi când aş mai fi eleva lui, nimic nu s-a schimbat între noi. Azi, natură statică, element principal efeb. Cap uşor înclinat, ochi imenşi. Asta în loc de curs de estetică, la care nu vreau să mă duc. Logica intuitivă a artistului. Cică suntem cu totul diferiţi de ceilalţi oameni, indiferent cu ce s-ar ocupa ei.

Iar eu încercând să înţeleg asta. Artiştii plastici şi muzicienii: regi. Cuvântul ar putea fi cenzurat, dar arta plastică, culoarea, forma, sunetul au libertatea totală de a se exprima pe sine, fără a putea fi cenzurate. Se vede treaba că e foarte important să te exprimi total şi nu cu măsură. Totul este să te eviscerezi singur, eventual în public.

Cică artistul este rege, zice profesorul meu de pictură.
Regi. Regii cui?
Şi unde e împărăţia noastră?