Desert cu miere

După ce am creat împreună un vârtej de senzaţii de la un gest la altul, o înclinare a bărbiei, o atingere, o mângâiere, o apropiere, o intimitate impetuoasă, s-a trezit cu un pumn în umăr care l-a făcut să urle şi să mă privească nedumerit. Apoi cu o furtună de zgârieturi şi muşcături născătoare de hematoame. Ce-am făcut să merit asta?
 
Ca preludiu pentru acel dezmăţ senzorial am fost la un restaurant franţuzesc unde ne-am înfruptat din feluri diferite de mâncare alese dintr-un meniu bogat. În cavitatea bucală ingredientele s-au desfăcut în buchete, în ecouri, în imagini, în amintiri. Vinul roşu a curs în pahare cu încetineală, ameţind şi contorsionând realitatea. Picioarele de broască au fost senzaţionale, domnule chelner, vă rog.
 
Ne-am dezbrăcat unul în faţa altuia, am stat acolo goi faţă în faţă, ne-am măsurat din ochi proporţiile corporale, am făcut schimb de salivă, am mirosit, ne-am cunoscut cu amănuntul şi am analizat toate unghiurile celuilalt corp, am cunoscut extazul împreună, iar urmarea o cunoşteam amândoi: aveam să ne despărţim. Cum vine asta? Nu aşa se termină o masă bună. Ca şi cum ai merge la cină la prieteni, ai savura mâncarea oferită, pentru care gazda şi-a dat toată silinţa: dar te rog, gustă şi din această brânzică pe care am luat-o special pentru tine de la un magazin pe care l-am căutat câteva ore şi am cheltuit o avere ca să te impresionez, sau uite aceste icre negre, te rog, aşa, aşa, mai încet, nu te grăbi, apoi înainte de plecare ai regurgita totul politicos înapoi în farfurie. Nu se cuvine.
 
El se îmbracă să plece în treburile lui, iar eu rămân cu treburile mele. Pardon?
 
Nu mai există regurgitare, gândesc eu. Nu mai putem da înapoi.
 
Ne-am întâlnit cu forţă animalică, amândoi în sincron, de la adult la adult, congruenţi în dorinţă şi excitare, flămânzi, subliniez: flămânzi, ne-am racordat unul la altul, comunicarea dintre corpurile noastre fiind perfectă. Corpurile într-o simfonie subtilă de senzaţii care cad fiecare la locul lor, într-o potrivire unică, irepetabilă.

Nu a înţeles nici atunci în lumina slabă a lumânărilor la indian. Curry şi cremă de mango şi piept crocant de raţă. Nota aceea de coriandru şi lapte de cocos şi ghimbir. A alergat pe stradă după mine atunci când am luat-o la goană, m-a prins din urmă, iar eu am fost la un pas să-l împing în faţa unei maşini. Momentul era perfect. El încerca să-şi recapete echilibrul pe o bordură instabilă, iar maşina se îndrepta spre noi.
 
Ori cu cealaltă ocazie, prăjitura aceea de brânză din brânză de vaci cu un pic de lămâie, care ţi se topea în gură. Nu ştiu cum îi reuşise cuiva o prăjitură cu brânză atât de bună. Eram în capul scărilor şi s-a aplecat peste balustradă spunând: Ce sus e etajul nouă. Am întins braţul să îl ajut să se prăbuşească, dar am rămas cu un gest incomplet. Când am privit eu însămi în jos, mi-am imaginat corpul lui turtit acolo, în capătul scărilor. Am scuturat din minte fantasma plăcută. L-am luat de mână şi l-am întrebat: "Deci, iubitule? Cum rămâne cu noi?"

Ne îndesăm în corpuri ingrediente ingenios combinate, să ne trezească senzaţii care pregătesc terenul pentru specialitatea culinară supremă: să ne devorăm, să ne repezim, să ne hrănim, flămânzi. Apoi trebuie să ne despărţim. Cum vine asta? Îşi îmbracă pantalonii, cămaşa, este deja absent, plecat departe în lumea care-l înstrăinează de toate cele petrecute între noi, care-l împinge să mă uite şi îl somează să mai probeze eventual şi-altceva, iar procesul de digestie mă elimină de la el din sistem, apa care îi curge pe trup şterge urmele oricărei întâlniri, toate probele biologice care dovedesc că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, iar el e ca nou-născut. Nimeni şi nimic nu i-a atins pielea. Epiderma sa a încetat să menţină presiunea apăsărilor, s-a aşezat la loc peste întinderea muşchilor.

Nu, nu, greşit. Fără regurgitare. Fără eliminare din sistem.
 
Sau atunci, când am mâncat pui în sos alb în farfurii cu mici trandafiri încrustaţi, stând întinşi pe pat la el, apoi am băut un vin uleios care avea o vechime impresionantă, producţie de familie de gurmanzi înrăiţi. Am aşteptat să se întoarcă cu spatele ca să se întindă după pahar şi i-am înfipt gura amară de vitriol în ceafă. Am muşcat cât am putut de tare. A scos un urlet vecin cu moartea şi s-a zbătut să mă îndepărteze. Când şi-a dus mâna spre locul rănit, am văzut că i-am lăsat salivă, dar sânge nu era nicăieri la vedere, urmele dinţilor, da, urme roşii, ca o înfierare ovală cu conturul gurii mele. Dacă nu te ucid acum e doar ca să mai ronţăi un pic la tine şi să te ucid mai târziu. M-am întrebat dacă sângele lui e scârbos şi amar, dacă acea carne tare de pe oase are gust toxic.

Mă privea şocat, cu mâna apăsată peste locul atacului, dar n-a scos un cuvânt. Stătea nevinovat, cu sexul atârnându-i moale ca un cârnat alb între pulpele picioarelor, storcoşit acolo într-o poziţie răsucită, aiurea, presat peste testiculele lucioase şi roz ca nişte mingiuţe de plastic de genul care ţi se oferă ca să le strângi în pumn contra furiei. Când ai un atac de furie, să le strângi perpetuu în pumn pentru a avea un ventil şi a nu zdrobi creierii altcuiva.

Creieri. Oare creierii lui, prăjiţi frumos în tigaie, cu nişte sare şi ceva condimente ar fi avut acelaşi gust oribil şi nesănătos ca produsul glandelor lui? Dacă l-aş fi tranşat aş fi putut avea carne luni de zile, pulpă şi piept, burtă cu un strat de grăsime, muşchi şi coaste. Rozmarin, salvie, sos de soia, şofran, smântână, miere, lămâie, cimbru, sare şi piper.

Stătea cu spatele la mine, neştiutor. Pe noptieră, lângă mâna mea se afla o lampă din alamă cu abajur de piele, achiziţionată de la antichităţi de curând, îndeajuns de solidă, foarte aproape de farfuria pe care mai exista încă jumătate de felie de tort cu cremă de vanilie rămasă de cu seară. Aromată cu respiraţia lui dulce, încăperea mirosea a el.