O cafea cu Gheorghe Florescu - de la Delicatese la extaz

Pregătirea

De multă vreme nu o mai beau ca să mă ţină trează şi activă. Am început să o iubesc în adolescenţă şi savoarea, voluptatea şi bucuria care vin odată cu ea m-au convins că merită să avem o relaţie ce depăşeşte graniţele meschine ale unei negustorii în urma căreia eu să mă aleg cu ceva concret. Nu mai aştept nimic de la ea în afară de plăcerea pură care îmi invadează sângele şi conştiinţa.

De la filtru la ibric. De la dezinteresul de început pentru marca de cafea până la mofturile de tip "Cafea de la dozator? Cafea gata preparată de la magazinul din colţ? Cafea cu lapte? Niciodată!" în compania prietenilor. De la furatul unei guri de cafea din ceştile alor mei până la momentele de repulsie, în care am renunţat temporar la ea din cauza proastei întrebuinţări (câteva căni pe noapte în timpul bacalaureatului şi al sesiunilor). Aşa am trecut prin toate etapele unei istorii amoroase în care patima clocotitoare este mai intensă decât orice recomandare medicală sau sfat auster cu iz didactico-pedagogic. Dar nimic până acum, în nouă ani de consum aproape constant, nu a modificat cu atâta solemnitate şi semnificaţie prietenia mea cu lichidul divin cum a făcut-o o vizită recentă.

Ştiam că trebuie să fac neapărat şi asta pentru a atinge alte trepte în existenţa mea cafeinată, dar am amânat întruna momentul. Mă temeam de o întâlnire care mi-ar putea depăşi capacitatea de rezistenţă la rafinament maxim şi stârni nostalgii şi plăceri cărora nu le-aş putea face faţă fără să mă întristez cumplit (hedoniştii post-criză înţeleg despre ce fel de agonie este vorba). Dar imaginea zâmbitoare şi prietenoasă a maestrului-cafegiu Gheorghe Florescu, pe care îl văzusem de atâtea ori în fotografiile de pe Facebook sau la televizor, a fost, până la urmă, mai puternică decât temerile mele faţă de o eventuală neputinţă de a-mi sublima viciile.

Întâlnirea

Am ajuns, aşadar, împinsă de la spate de platitudinea grotească a acestui februarie cu iz provincial în plin Bucureşti, pe strada Radu Cristian 6, unde se află Delicatese Florescu. Iar Delicatese Florescu nu este nimic altceva decât lăcaşul chic al tuturor celor care speră, până la proba contrarie, că în izvoarele Paradisului curge, de fapt, cafea, pusă cu migală în ceşcuţe de îngeri cu boabe în aripi. Nu ştiu dacă îngerul cafelei îşi veghea, într-adevăr, credincioşii când am intrat eu în magazin, pentru că un om în carne şi oase a avut grijă să îmi fure toată atenţia de îndată ce am pus mâna pe clanţă.

"Bine aţi venit! Cu ce vă putem servi?", mă întreabă Gheorghe Florescu, un om care a atins bătrâneţea apolinic şi jovial, venind cu toată candoarea în întâmpinarea celor mai tineri. Cu o îndrăzneală neobişnuită pentru mine, îmi deconspir dintr-o suflare motivele autentice ale vizitei, mărturisindu-i domnului Florescu faptul că, înainte de orice altceva, vreau să asist la procesul efectiv al naşterii cafelei.

Eram un musafir neaşteptat şi surprinzător, dar, până să apuc eu să mă dezmeticesc, Gheorghe Florescu, ucenicul cafegiului armean Avedis Carabelaian, punea pentru mine boabele în maşina de prăjit, ea însăşi uluitoare prin modelul retro care te duce imediat cu gândul la fascinaţia începutului de secol XX pentru frumuseţea motoarelor. Andreea, ajutorul de nădejde al veselului negustor, îşi face treaba tăcută, dar hotărâtă, iar mie mi se explică îndată că atunci când pe butonul din stânga scrie 200, boabele sunt gata. Nu vă faceţi iluzii: dacă nu sunteţi slujitori profesionişti ai cafelei, dacă nu aţi stat lângă cafegii adevăraţi mai multă vreme, minutele în care boabele se zbat neputincioase departe de privirile viitorului sorbitor nu sunt nici copleşitoare, nici "poetice", cum trebuie să recunosc că speram eu.

Aşa că las boabele să îşi urmeze în tihnă drumul prin Purgatoriu şi mă întreb care este, de fapt, secretul acestui comerciant fanatic ce reuşeşte într-un spaţiu atât de mic şi nepretenţios să creeze atât de multe obiecte generatoare de plăcere, vecine cu o experienţă artistică şi, de ce nu, chiar religioasă.

După ce mă las pătrunsă de eleganţa sobră a familiei Carabelaian, expusă în câteva fotografii din "colţul sacru" al magazinului, mă uit cu aviditate de neiniţiat prin ochiul de sticlă al maşinăriei de basm (n.a.: la locul cu pricina, domnul Florescu mi-a explicat cu răbdare denumirile tuturor năzdrăvăniilor care alcătuiesc corpul masiv al maşinii de prăjit cafea, dar, din cauza emoţiei combinate cu o nepricepere nativă, am uitat cele mai multe denumiri tehnice). Flăcări de un albastru decadentist se consumă pentru apropiata mea plăcere. O întâlnire dintre un foc şi nenumărate boabe se transformă în destin numai şi numai pentru ca eu să mai pot trăi bucuria răvăşitoare a unei ceşti.

Aşa te cucereşte Gheorghe Florescu cu preţioasele sale oferte - total inocent în faţa retoricii tembele a tehnicilor de PR care ne agresează zilnic, stăpânul Delicateselor ştie să te facă, printr-un discurs care amestecă istoria cu experienţa subiectivă, să te simţi un ales în secta iubitorilor cafelei. Ştie exact ce şi când să îţi arate de-a lungul acestui proces fermecat pentru a te face conştient, la final, că întâlnirea cu cafeaua nu este nicidecum un moment oarecare, arbitrar şi efemer, în existenţa cotidiană.

Butonul arată 200 şi boabele cad în sita în care răcitorul de dedesubt va acţiona asupra lor. Când mă aştept cel mai puţin, saltul boabelor din prăjitor în sită îmi provoacă un derapaj mental binecuvântat în numai câteva secunde pline de emoţie. Mirosul răspândit instantaneu provoacă o ruptură în liniaritatea simţurilor, care se tocesc pe zi ce trece din indiferenţă şi inerţie acută în faţa stimulilor rafinamentului şi autenticităţii. Urmărind iuţeala cu care ele se învârt, ai senzaţia că asişti la un eveniment fractalic, poetic şi totodată matematic, că vezi totul în alte dimensiuni şi nu mai ai timp şi pori deschişi ai minţii ca să mai poţi să înţelegi câte simţuri îţi sunt atinse simultan.

Ştiu că Gheorghe Florescu iubeşte fiecare bob de cafea. Ştiu că dumnealui nu stă niciodată în faţa unei mulţimi informe de boabe, ştiu că fiecare dintre ele are altă structură, altă organicitate, altă aşezare în universul său ordonat. Mă bucur, înainte să plec, că aromele şi imaginile regale care m-au lovit din plin au mai lăsat, totuşi, ceva spaţiu ca să savurez cu neviciată plăcere bomboane şi caju din partea casei. Mă hotărăsc pentru 50 de grame de Jamaica Blue Mountain, "cea mai bună cafea din lume", şi 50 de grame de cafea braziliană Aramix Matinal şi plec, lăsându-l pe maestrul ospitalier şi generos să îşi ia de la capăt munca pentru care, în anii comunismului, a făcut închisoare. Cum este posibilă supravieţuirea în închisorile mizerabile ale comuniştilor după ce ai trăit decenii întregi prin energia celor mai bune cafele din lume, nu înţeleg, dar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că l-a ajutat pe Gheorghe Florescu să îşi continue misiunea.

Ritualul

Aşa cum mă aşteptam, nici acasă nu mă înfig prea repede în pacheţelele roşu-aprins în care mi s-au îngropat iniţiatic gramele de cafea. Nu sunt reţinerile aristocratice în faţa "esenţelor tari", nu, e doar angoasa că plăcerea se va termina prea repede, că nu o să ştiu de unde să o apuc şi cum să o savurez mai bine. Că momentul va trece pe lângă mine din cauza mea.

O zi întreagă am tot flirtat cu ambalajele până am învăţat pe de rost trăsăturile chipului lui Avedis Carabelaian, armeanul care înnobilează pachetul cu Jamaica Blue Mountain. M-am jucat suficient de mult cu cele două recipiente, aşezate neîntâmplător pe steagul Turciei, încât camera întreagă şi mâinile mele să rămână îndelung impregnate de mirosul boabelor de cafea - importate, prăjite, măcinate şi savurate cu infinită dragoste. Iluzii de contopire şi de trecere definitivă într-un tărâm în care să pot fi numai eu cu cafeaua. Cu "băutura prietenilor lui Dumnezeu şi a căutătorilor înţelepciunii". (http://www.web-books.com/Classics/ON/B0/B701/37MB701.html)


Aflată, în fine, în faţa ibricului, alte remuşcări - sigur nu ştiu suficiente secrete astfel încât să-mi prepar Jamaica aşa cum merită. Dar odată ajunsă cafeaua din ibricul cu intimidări în ceaşca prietenoasă, aburii alungă şi cramponările, şi metaforele inutile. Jamaica e, pur şi simplu, delicioasă până la redundanţa totală a articulării prin cuvânt.

Când am terminat-o, m-am jucat, cu zâmbetul pe buze, atât de mult cu ceaşca în încercarea amatoristică de a face modele din zaţ, încât mi-am murdărit pantalonii. Nu m-am enervat. Am băut suficientă cafea atinsă de mâinile magicianului-negustor ca să pot să rămân calmă. E iluzoriu, dar e bine. Venele strepezite de lichidul mistic se bucură şi ele complice, râzând cinic la amintirea sfaturilor doctorului care ar vrea "mai puţină cafea şi mai mult Aspenter, domnişoară." Cel mai probabil, el nu l-a cunoscut încă pe aristocratul Gheorghe Florescu.

Mai multe detalii despre Gheorghe Florescu şi munca sa în industria cafelei puteţi afla din cartea sa de memorii, Confesiunile unui cafegiu, apărută la Editura Humanitas, 2008.