Somn ca opţiune

Flori de iasomie în lumina neîncepută a unui răsărit de soare mijit. Şi o cană cu ceai cu modele abstracte, aşezată pe colţul mesei încă de cu seară. Pe măsură ce lumina devenea din ce în ce mai densă, iar florile îşi albeau conturul palid, fata îşi cobora încet capul, urmărită de strajele întunecate ale unei noi nopţi de nesomn. A patra. În tot acest timp, în toate aceste nopţi, se odihnise cât să nu îşi piardă minţile, însă acele puţine ore însumate de veghe îi moleşiseră trupul într-atât încât de-abia îşi mai îngăduia vreo mişcare, iar creierul îi aducea a masă de gumă de mestecat transformată în lichid. De patru nopţi privea licăririle pline de speranţă ale soarelui unei noi zile cu sufletul plin de amarul copt în cuptoarele apăsării.

Îşi făcuse curaj cu o zi înainte şi schimbase apa florilor de iasomie, permiţându-şi chiar bucuria interzisă de a le capta perlele aromate cu nările, ceea ce îi făcuse bine, deşi pentru doar câteva frânturi de momente. Seara îşi făcuse ceai, ritualizând întreg procesul, ca pentru a-şi da curaj. Odată turnat în cană, însă, o bătaie scurtă la uşă o făcu să îşi îndrepte atenţia spre acel lucru care ştia că nu îi va face pic de plăcere. Lăsă cana cu ceai pe marginea mesei şi se îndreptă spre intrarea în apartament, pentru a-i deschide fratelui ei. Acesta o întâmpină cu o expresie aspră.
- De ce nu răspunzi? Te-am sunat şi sunat. Nimic.
- Nu am fost acasă, am avut multe lucruri de rezolvat în oraş, nu am avut timp deloc.
- Tu? Treburi în oraş? Tu, timp deloc? Îţi baţi joc de mine, nu? Ce treabă ai tu de făcut? Nu lucrezi, nu ai prieteni, nu ai niciun fel, orice fel, de activitate. Încerci să mă duci de nas pe faţă şi n-am nervi acum şi de tine. Am venit să îţi spun că trebuie să vii cu mine mâine şi să rezolvăm cu moştenirea. Baba aia vrea să îţi lase tot şi nu o permit, ce-am înnebunit? Am la fel de multe drepturi asupra banilor şi a casei ca tine. Sper să nu îndrăzneşti să mă contrazici sau să îmi pui beţe în roate. Am şi aşa pe cap o mie de probleme. Asta-mi mai lipsea acum, să rămân falit.

Ecaterina ascultă izbucnirea urii mocnite ale fratelui ei fără să asculte cu adevărat. Ştia ce voia el, ştia de ce venise, ştia de asemenea de ce nu îi răspunsese la zecile de apeluri telefonice obsesive care îi aduceau aminte de insistenţa unui condamnat la moarte pentru a fi răscumpărat. Ştia dinainte tot ce îi va spune, îi cunoştea sufletul obosit de prea multe ambiţii şi mintea întunecată de prea multe dorinţe febrile de bunăstare facilă. Se mulţumi să fixeze pelicula translucidă de lichid din cană, în care lumina puternică trimitea reflexe aburii. Îl aşteptă să termine, neascultând nici măcar un cuvânt din ceea ce preaplinul urii lui spusese în chip de salut în timp ce străbătuse camera cu paşi de elefant indian. Vorbele lui se asemănau lătratului unei cete de câini înfometaţi.

Când liniştea înfrumuseţă din nou atmosfera prin firescul ei, îl privi cu ochii sub care cearcănele pecetluiseră nopţile de suferinţă.
- Bine, ne vedem mâine. Mă scuzi acum, trebuie să fac o vizită unei prietene vechi şi trebuie să mă pregătesc.
- Prietenă! Veche! pufni el ca un taur înceţoşat de vederea unei pelerine roşu aprins. Da, sigur, cum să nu. Am şi venit şi mă trimiţi afară. Dar decât să pierd timp aici şi să mă enervez degeaba, mai bine îmi văd de ale mele. Şi aşa am tone de lucruri de făcut. Spre deosebire de alţii. Prietenă, auzi la ea!
- Pe mâine, George. Ai grijă de tine.
- Ia mai lasă-mă cu urările tale de babă sufletistă! Măcar de n-aş şti de ce eşti în stare! Hai pa. Prea mult stres pentru nimic.

Caterina închise uşa în urma lui, scoţând un oftat prelung, parcă pentru a elimina din plămâni aerul expirat de el. Se simţea obosită, obosită cum nu se mai simţise în viaţa ei, deşi ochii ei fuseseră martorii multor întunericuri şi multor mijiri de zi. Dar acum era altceva, era mai mult decât umerii ei puteau purta. Nu simţea asta mereu, dar durerea se acutiza din ce în ce, în momente tot mai prelungi. Nu reuşea să doarmă în timpul zilei pentru a se reface şi, în chip uşor masochist, nici nu îşi dorea. Ştia că nu putea adormi, dar nu îşi dorea să poată. Întreaga forţă a durerii o cuprinsese, iar ea îngenunchiase în faţa ei, cu chipul tras, cu marginile gurii căzute, cu ochii adânciţi într-un păienjeniş de gânduri ce nu îi dădeau pace.

Apoi se încăpăţână. Fixă încruntat marginile cănii, privind alternativ cadrul ferestrei şi răsfrângerile luminii pe luciul lichid. Închise ochii.
- Nu, ce va fi, va fi. Nu pot trăi aşa.

Îşi concentră gândurile pe acele lucruri care îi făceau sufletul să tresalte. Oboseala îşi purta armura de fier pe trupul ei, îngreunând procesul. Dar dacă avea vreun defect major, acela era o încăpăţânare greu de ţinut în frâu. Nu îi era bine aşa, atunci? Atunci ce? Atunci dacă schimbarea nu vine, o va forţa. Se aşeză pe marginea patului şi plânse într-o repriză cutremurată, apoi se opri, apoi plânse iar în hohote. Nu, în mod decisiv, viaţa ei nu era una de invidiat. Dar ce putea face? Troc cu alte vieţi? Dacă nu îşi putea influenţa măcar propria viaţa, atunci nu putea mişca un grăunte. Dacă nu se scotea cu forţa din această stare de nefericire, atunci starea o putea parazita în continuare, iar ea putea aştepta la nesfârşit ca ceva să se întâmple, adâncindu-se. Nu, dacă avea ceva, acel lucru era încăpăţânarea. După ce se mai eliberă prin plâns se ridică repede şi lua cana rece în mâini. Se apropie de fereastră, îşi alese o poziţie comodă în bătaia soarelui, sorbi încet din aroma florilor de iasomie topite în apă şi îşi făcu planul: timp de o săptămână va dormi, orice ar fi, opt ore pe noapte. Îşi va lua plante şi ceaiuri pentru somn, muşeţel şi tei, flori pe care le va împrăştia prin cameră, dacă va fi nevoie medicamente, dar va dormi. Îşi va reface somnul, iar după o săptămână va regândi totul cu mintea odihnită. De George nu se va îngrijora prea mult, nici nu era nevoie să îl asculte, îl ghicea oricum. Se învigoră deschizând larg fereastra, aerul de primăvară aducea miresmele întregii lumi şi le depozita în nările ei, mângâindu-i fruntea obosită. Nu îţi alegi lucrurile de care ai parte, se gândi, însă e mai multă profunzime în suferinţă decât în fericire, iar suferinţa aduce cu sine înţelegere şi empatie, pe când fericirea e ca un copil răsfăţat de multe ori, căutând în jur doar alţi copii fericiţi. Îşi făcu din nou planul mental: duş, apoi mers şi cumpărat lucruri care să o ajute să doarmă, scos telefon din priză, pus disc de jazz, tras perdele şi făcut întuneric în cameră, apoi somn, somn, somn.