Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dosul premierului


Laurenţiu Olteanu

07.04.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
PARTEA ÎNTÂI:
O bulină roşie saltă din loc în loc pe un fundal albastru, în ton cu nişte ritmuri urgente care sugerează o trăire actuală, directă. Conectarea la fluxul de energie al ecranului face sufletul să transpire de emoţie. În mijloc apare un nas borcănat, însă imediat cadrul se lărgeşte şi îl vedem acum pe Clementin, bărbatul care ne ţine lipiţi de televizor în timpul ceasurilor de lâncezeală ale după amiezii. Carul de imagine planează deasupra publicul angrenat în aplauze frenetice. De o parte şi de alta a gazdei îşi fac apariţia cu mişcări de şolduri alerte nimeni altele decât fetele-cu-sutiene-galbene-şi-picioare-străvezii. Orchestra intonează nişte variaţiuni interesante ale imnului de stat, Clementin sare în sus pe acorduri apoteotice. Fetele-cu-sutiene-galbene-şi-picioare-străvezii arată cu degetul către public, iar publicul ţopăie, îl soarbe din priviri pe moderator.
- Chiar eeeeeeel!, ţipă întreaga audienţă.
 
Clementin acoperă platoul de filmare cu eficacitate, se adresează publicului fără să uite să privească în toate cele trei camere deodată. Vocea lui iese prin difuzor şi îmi ridică pleoapa amorţită. Monologul de deschidere vine cu siguranţa repetabilităţii nestânjenite, frazele se încheagă din adresări standard şi cuvinte cheie. Imaginile se mişcă şi ele în şabloane menite să propage ideea de solicitudine prin confort vizual schematic. Trăsăturile familiare ale lui Clementin îndeamnă la amuzamentul semi-conştient al jocului de cuvinte minimal, agitaţia vorbelor lui este expresia nemijlocită a traiului la timpul prezent.
 
Fără prea multe prezentări apar şi invitaţii din această zi de joi, care sunt aceiaşi cu cei de marţi dar şi de vinerea trecută. Doi invitaţi care apar la televizor din doi în doi. În stânga, ascuns după lentilele groase ale ochelarilor, stă seniorul politicii româneşti, istoricul neclintit cu aspect de buhă efemerizată, domnul Polenius Vladimirescu. În dreapta, subţire ca un fir de păr într-o farfurie, cu privirea temătoare către buhă, se chirceşte abia vizibil nimeni altul decât domnul Petală Pavelescu, un bărbat aparent sensibil la zbuciumul politic al vremurilor, cu o manieră suavă şi uşor recalcitrantă deopotrivă. Cei trei din platou schimbă amical nişte politeţuri ce nu se fac auzite. Clementin face un semn de cezar şi mulţimea se linişteşte subit. Femeile cochete îşi prind agrafele înapoi în păr, bărbaţii timizi îşi şterg lacrimile de emoţie.
 
Se trece direct la subiect, cu un preambul citit de Clementin pe un ton sacadat, uşor de urmărit. Este menţionat sânul drept al doamnei Merkel şi apoi invitaţii discută în treacăt despre punctele negre de pe nasul lui Obama, căruia Polenius Vladimirescu insistă să îi spună pe numele mic - Barack - de câteva ori şi cât se poate de răspicat, în două silabe distincte. Ba-rack. De efect, urmează câteva aplauze. Fetele-cu-sutiene-galbene-şi-picioare-străvezii dau din şolduri pentru a remonta un pic suspansul înaintea marelui subiect al zilei. Ecranul emite o lumină albă, orchestra bâzâie sonor, spectatorii fac ochii mari cât nişte căţei de usturoi. Conectat la subiect, până şi eu împing cu ceafa în spătarul fotoliului. Sunt pregătit să absorb discuţia ca un buret de vase. Clementin ia cuvântul:
- Ceea ce este proiectat pe ecranul LED Sony Bravia din spatele meu nu este o piersică bio, cum nu este nici un credit ipotecar de la ING, acum la nişte dobânzi considerate de către finanţişti ca fiind foarte convenabile. Să vă spun despre ce este vorba. Azi noapte târziu am primit la redacţia emisiunii această fotografie, prin intermediul unui colaborator anonim în care eu, personal, am foarte mare încredere. Domnule Pavelescu, stimate domn Polenius, vă invit să dezbatem împreună ceea ce este înfăţişat într-un mod atât de plastic pe ecranul din spatele nostru, dacă vreţi să vă întoarceţi un pic. De mare actualitate, numai la Clementin Show, şi anume, doamnelor şi domnilor, dar şi voi, cei ce ne urmăriţi de-acasă: dosul premierului Trepădescu!
 
Spectatorii aplaudă exaltaţi, se ridică în picioare şi scandează cu braţele aruncate spre reflectoare:
- Dosul pre-mie-rului! Dosul pre-mie-rului! Dosul pre-mie-rului!
 
Clementin face din nou linişte cu un gest scurt spre regizorul de platou, semn că discuţia este pe cale să devină cât se poate de serioasă. Cu un zâmbet afectat, moderatorul nostru se întoarce către Petală Pavelescu, sau mai bine zis spre scaunul ocupat de invitatul a cărui prezenţă fizică este în continuare foarte subţire.
- Ce părere aveţi, domnule Pavelescu?
- Mă întrebaţi ce părere am? Nu ştiu dacă este cazul să mai discutăm, dar haideţi să le facem pe plac celor de-acasă, ei sunt până la urmă alegătorii noştri, ei ştiu cel mai bine. Văd în faţa ochilor un dos relativ normal pentru un premier... Hai să spunem totuşi că este oarecum planturos, dar la ce te poţi aştepta de la un om politic?
 
Polenius Vladimirescu îşi trece mâna nervos prin mopul de păr ce îi încadrează faţa şi intervine fără drept de apel:
- Petală, vorbeşti prostii, nu are rost să mai iei apărarea premierului, care de altfel este un cretin. Păi ăsta este fund de om muncitor, scuzaţi-mi exprimarea? E ditamai dosul, stimaţilor, să fie clar. De aici, mie aşa mi se pare. E gras, e voinic, e zdravăn, e masiv. Să nu ne fie frică de cuvinte. Cât despre premier, nu ştiu dacă mai avem îndrăzneala să îl criticăm aşa cum se cuvine, dar îl va judeca istoria.
- Ne puteţi oferi un context istoric, o imagine de ansamblu? întreabă Clementin din dorinţa de a fi pe fază.
- Domnule, chestiunea este deja arhicunoscută, încă din evul mediu se discută problema. Nu trebuie decât să amintesc de Vlad Ţepeş, născut la 13 noiembrie 1431, data exactă, voievodul neclintit al sfintei Ţări Româneşti - păi ce ar fi spus domnitorul nostru dacă s-ar fi confruntat cu o asemenea situaţie? Doamne iartă-mă, un astfel de dos ar merita să fie tras în ţeapă, să fie pătruns de stâlpul infamiei, pedeapsa cu moartea este prea uşoară.
 
Polenius Vladimirescu este deja roşu la faţă. Gurile rele ale politicii româneşti spun că de vină ar fi înclinaţia acestuia spre băuturile alcoolice distilate însă, în ciuda detractorilor, pasiunea este evidentă, mopul de păr al istoricului s-a băţoşit, iar ochii îi sunt injectaţi de furie. În mod normal consumul excesiv de alcool nu are asemenea efecte negative.
- Este evident că premierul nu are de gând să scadă cota unică de impozitare. Ba mai mult, dacă privesc imaginea cu atenţie pot să fiu sigur că în următoarele luni se va scumpi benzina. Vom trăi şi vom vedea, profeţia mea este precisă. Şi bucile, îmi scuzaţi încă o dată expresia, dar nu este evident că premierul nostru este vândut pe câţiva euroi amărâţi? Că se închină cu mâna stângă atunci când vede sânul drept al doamnei Merkel? Nu l-am pomenit în zadar pe Ţepeş, care a tras în ţeapă mii de astfel de dosuri, de s-au speriat turcii şi-au făcut cale-ntoarsă, s-au împleticit afară din ţară cu turbanele lor desfăcute, păgânii! Observă cineva vreo platformă politică serioasă, care să apere interesele neamului şi să ne protejeze de mâna hulpavă a europenilor? Eu nu văd aşa ceva! Deşi am o privire ageră, nu văd decât un fund aservit străinilor, asta e! Ca să nu mai spun că-
- Haideţi să ne oprim pentru o secundă, intervine pe un ton amiabil Clementin. Se pare că acum suntem în măsură să afişăm un prim plan. Colegii, putem să facem un zoom, vă rog? Mulţumesc. Ce spuneţi? Detaliile mi se par relevante.
- Vai, dar acela nu poate fi un fir de păr? se minunează Petală Pavelescu, ascuns după propria cravată.
- E un animal, domnule! Acest Trepădescu este un a-ni-mal! Ce mai spui acum, Petală? Mai ai tupeu să îi iei apărarea? Eu te-aş invita să îţi faci mea culpa în direct, să demonstrezi alegătorilor noştri că eşti un creştin adevărat. Un dos cu păr, stimată naţiune, asta aţi votat, abia acum iese adevărul la iveală şi, cu regret, trebuie să vă informez că am avut dreptate.
- Vreţi să ştiţi ce cred eu? Mai bine să ne uităm la imagine. Ce se zăreşte acolo? Ochiul meu intuieşte o pată violacee..., îşi dă cu părerea Petală Pavelescu.
- Ochiul tău, ha! face buha istorică, după care se lasă pe spate şi îşi arde o palmă peste burtă. Dar cine are încredere în ochiul tău, Petală, la asta te-ai gândit înainte să deschizi gura?
- Insinuaţi că aş fi chior?
- Păi, băi, tembelule, habar n-ai ce insinuez eu! Dar aici ai dreptate, eşti un chior. Ce pete vezi tu pe fundul lui Trepădescu? Îţi spun eu, te-ai uitat prea mult la poză şi îţi cauzează...
 
Încă o dată, Clementin intervine la timp şi aplanează conflictul ca un adevărat profesionist:
- Haideţi să nu ne ambalăm, domnilor. Dragă domnule Polenius, cred că domnul Pavelescu are de această dată dreptate. Ceva, nu spun deocamdată ce pentru că urmează şi partea a doua a emisiunii, dar ceva se face văzut între fesele premierului, vă rog să priviţi cu atenţie sporită. Şi pe spectatori îi invit să se concentreze un pic, să privească exact în mijloc, iar pe cei de-acasă îi rog să se apropie un pic de televizor. Urmează o dezvăluire incredibilă! Dar înainte, o pauză publicitară.
 
PROMO:
M-aş duce la toaletă, dar nu pot să ratez momentele publicitare pline de savoare. Întotdeauna am privit reclamele cu un ochi bun şi un ochi rău. Ochiul bun întrezăreşte posibilitatea bunăstării, a prosperităţii ambalate frumos, gata să se facă remarcată în schimbul unui lucru atât de derizoriu cum sunt banii. Am linie de credit, îmi permit să fiu fericit. Ca atare, calupurile publicitare sunt emisiunile mele preferate, numai aşa pot să ţin pasul cu vremurile astea mereu schimbătoare. Ochiul rău însă, ei bine, păcătosul ăsta de ochi stâng nu vede lucrurile prea bine. Satisfacţia garantată a gospodinei din bucătăria cu mobilă de decor, mândria masculină a proprietarului de maşină mică ce rulează pe un drum de munte cu viteză maximă, fericirea interioară a pruncilor mutaţi la casă nouă, toate astea îmi dau de gândit, chiar mă întristează. Uneori am impresia că viaţa mea nu este la fel de frumoasă, deşi dau din coate şi în stânga şi în dreapta, fac tot posibilul să avansez, să mă descurc. Poate ar trebui să am ambiţii mai mari. Ceva nu este în regulă cu viaţa mea, deşi sunt perfect sănătos. Dar să revenim la show-ul lui Clementin, căci pauza a luat sfârşit prea repede.
 
PARTEA A DOUA:
Iată fetele-cu-sutiene-galbene-şi-picioare-străvezii, cum se mai mişcă ele de parcă ar avea membrele din plastilină; iată studioul, animat cum numai viaţa în direct poate fi; iată spectatorii angajaţi la duzină, snop sau balot, în funcţie de sex şi de vărstă; dar mai ales, iată gazda noastră bine intenţionată, faimosul Clementin. Îşi freacă palmele şi, de nerăbdare, mi le frec şi eu.
- Ne-am întors în Studioul 54 al Antenei 13, fiţi pe fază şi staţi aproape, de fapt nu plecasem nicăieri.
 
Clementin îşi linge buzele roşii ca focul şi telespectatorii fideli ştiu că urmează punctul culminant al emisiunii. Zâmbetul lui este curat şi luminos, mă duce cu gândul la acea zi de august în care am întâlnit-o prima oară pe Marina, fosta mea soţie.
- Domnule Pavelescu, vă ofer cuvântul. Aţi spus ceva interesant înainte de pauză, dacă stimaţii noştri telespectatori îşi mai aduc aminte. Aveţi o intuiţie foarte bună.
- Da, o intuiţie feminină de excepţie, ce să spun, intervine cu lehamite Polenius Vladimirescu. În fine, continuaţi, dragă domnule Clementin, şi oricum vă mulţumesc pentru invitaţia în emisiune, sunteţi un moderator de excepţie.
- Vă mulţumesc, stimabile Polenius, spune Clementin pe un ton care îmi aminteşte de felul în care gâfâia Marina pe vremea când încă mai aveam bani să o strâng în braţe.
- Domnilor şi doamnelor, dacă privirea mea ageră nu mă înşeală, cred că avem de-a face cu o flacără violetă, declară cu emfază Petală Pavelescu.
 
Câteva momente de linişte buimacă, după care spectatorii emit vocalize la unison, după cum stă scris pe prompter. Câteva femei, destul de speriate, încep să tropăie din picioare. Clementin îşi acoperă urechile:
- Vă rog, linişte, nu mai aud ce mi se spune în cască.
- Încetaţi barbaria, parcă aţi fi ţigani sau jidani, nu români adevăraţi, se răsteşte Polenius Vladimirescu către spectatorii evident bulversaţi. Cameramanul, grăbit să înfăţişeze efectul devastator pe care dezvăluirea în direct o are asupra audienţei, prinde un prim plan cu o bătrână care se vaită şi îşi rupe părul din cap. Undeva în primele rânduri, o tânără gravidă se loveşte ritmic cu capul de spătarul scaunului din faţă; nimic nu o poate opri să îşi câştige cinstit pâinea.
- Îmi permiteţi să mă exprim? încearcă să reia invitatul cu prezenţă subţire. Ştiu că afirmaţiile mele sunt bizare, dar mi le însuşesc fără preget. Acum, că mi-am pus ochelarii, pot să bag mâna în foc, deşi nu este cazul: în imagine apare flacăra violetă a prim ministrului.
- Dacă vă exprimaţi în felul acesta, eu tind să vă dau dreptate, spune Clementin. Am analizat negativele şi, fără doar şi poate, intuiţia dumneavoastră, feminină sau nu, se confirmă.
- Păi ce facem domnilor în această situaţie? Eu mai am puţin şi plec revoltat din emisiune, zău aşa. Nu îi stă în fire marelui Vladimirescu să se lamenteze, dar situaţia creată pare să mă depăşească chiar şi pe mine. De unde domnilor această flacără violetă?
- Întrebaţi ce este cu această flacără violetă? Haideţi, domnule Polenius, nu mai minţiţi poporul cu neruşinare, spune Petală Pavelescu. (Pare să strâmbe din nas, însă este atât de firav încât mimica feţei sale rămâne incertă.) Ştiaţi foarte bine ce se ascunde acolo, să fim serioşi! Eu în acest moment sunt foarte curios să ştiu ce se ascunde în pantalonii dumneavoastră... Pardon!
 
Cu un urlet de fiară, Polenius se ridică de pe scaun. Injurii (ce nu pot fi redate în scris din cauza unor diftongi care ar afecta negativ fraza) se rostogolesc din gura lui atot-vorbitoare. Claia de păr i s-a ridicat ca o măciucă în vârful capului şi ochii dau să-i sară din orbite. Doi domni îmbrăcaţi în salopete negre îl ajută să iasă din studio, în timp ce Clementin îi face cu mâna:
- La revedere, stimabile. Vă mulţumesc pentru participare, să mai poftiţi pe la noi.
 
Audienţa se aşează la loc şi rezumă rolul de spectator mut. O curiozitate sănătoasă le-a cuprins feţele. Şi eu mă simt slăbit sufleteşte din cauza unor emoţii incerte; ceva îmi bubuie în piept şi mă întreb ce o fi, apoi încerc să fiu atent la emisiune.
- Dar să reluăm investigaţia, dragă domnule Pavelescu. Mai sunteţi pe scaun? Pe fază aţi fost în mod sigur.
- Da, sunt aici, însă recunosc, nu sunt obişnuit cu asemenea ieşiri.
- Lăsaţi că vă reveniţi repede, luaţi o gură de Mountain Dew, băutura favorită a bărbaţilor care se bărbieresc de trei ori pe zi cu Gillete.
 
Paharul din faţa scaunului lui Pavelescu se ridică pentru câteva secunde în aer. Se aude apoi un gâlgâit plăpând.
- Hm, este acidulat, are un gust foarte natural! Ce spuneam? Da... nu mai încape nicio îndoială. Şi premierul, şi Polenius, şi cine mai ştie cine, toţi sunt oamenii preşedintelui. În ţara asta există un pluripartitism închipuit, de fapt toată clasa politică este închinată aceleiaşi forţe nocive. Năpasta care s-a abătut asupra noastră se numeşte flacăra violetă.
- Ce ne rămâne de făcut? întreabă cât se poate de serios Clementin, deşi eu unul am impresia că îi vine să râdă.
- Îmi cereţi părerea? Domnule Clementin, nu ştiu ce aveţi de gând să faceţi dumneavoastră, iar pe telespectatori nu îi cunosc personal, deci nici atât. Însă eu am ajuns la o decizie finală: voi pleca din ţară. Îmi voi lichida obligaţiunile de stat şi voi emigra spre locuri mai senine, mă gândesc în acest moment la Honduras, dar trebuie să mă uit un pic şi pe hartă.
- Este o decizie spontană? Mai avem exact cinci secunde din emisiune, vă rog să nu vă grăbiţi.
- Mă întrebaţi dacă am luat această decizie pe moment? Atunci vă răspund că da, mă gândesc de ceva vreme la acest lucru.
- Domnule dragă, nu pot decât să vă urez multă sănătate, că aia ne mai rămâne. Şi poate vom face la un moment dat şi un duplex, cine ştie, poate de Paşte sau de Crăciun, să ne informaţi cum stau treburile departe de casă.
- Dar bineînţeles, vă mulţu-
 
Ritmurile vesele mă fac să tresar. Fetele-cu-sutiene-galbene-şi-picioare-străvezii apar din stânga şi din dreapta, zâmbesc fix la camere, publicul se ridică în picioare şi aplaudă viguros. Clementin îşi aranjează sacoul argintiu, ocoleşte pupitrul şi se îndreaptă spre cameră cu paşi energici.
- Chiar eeeeeeel! Clementin cel mai senin, chiar eeeeeel!
- Vă dau întâlnire mâine, la aceiaşi oră, ţipă Clementin pentru a acoperi ropotele ce au luat cu asalt platoul. Fiţi pe fază, vom avea un invitat surpriză. Nu pot să dezvăluiesc prea multe, pot să spun doar că este un domn al cărui dos planturos a fost admirat astăzi de o ţară întreagă. Rămâneţi alături de noi pentru ultimele mesaje publicitare!
 
Numele oamenilor de caracter care au contribuit la această emisiune curge pe ecran şi eu am impresia că ceva îmi scapă printre degete. Sper să înţeleg ce se întâmplă cu adevărat mâine după amiază. Oare cine este invitatul surpriză? Bine că am renunţat să mai merg la serviciu, în orice caz mă simt mult mai stăpân pe situaţie. Reclama la Samsung mă convinge că am nevoie de un televizor mai mare, şi asta cât se poate de repede: flacăra violetă se ascunde în cele mai ciudate locuri.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • autorul de proză scurtă...
    dan ardelean, 10.04.2012, 15:15

    ... este un "prozator scurt"?
    sigur că şi pamfletul (gen, mai degrabă, gazetăresc) se poate face în proză. totuşi, îl găsesc cam prea detaliat (ca să nu spun lungit) în raport cu ceea ce pare a avea de transmis cititorului. poate telespectatorului, cine ştie?! doar că acesta din urmă, de aceea e telespectator - nu citeşte decât, eventual, informaţiile derulate pe kroll. aşa că... pardon de inevitabila preţiozitate: cui prodest?

Spacer Spacer