Coffee and cigarettes

"Trebuie să fie rochia, de-aia se uită toată lumea la mine. Hai, nu fi paranoică, nu se uită nimeni. Sau na, nu chiar toată lumea... Ar fi trebuit să port ginşii şi tricoul cu "I don\'t give a shit". Dar e aşa de cald! Şi oricum transpir ca naiba şi în rochia asta albă stupidă (uf, sper că nu am pătat-o cu cafea!) care mi se lipeşte de scaunul ăsta de plastic şi se mototoleşte aiurea pe fund. Alb! Oare ce-o fost în capul meu? Inocenta. Imaculata. Virgina. (Fredoneză) Like a virgin / Touched for the very first tiiime... Ce penibil, uite unde se ascundea fanu\' Madonna! (Oftează) Hai, fii mai bună cu tine însuţi - aşa mi-a spus ea. Ea chiar mă cunoaşte. Şi mi-a zis duminică că îmi stă bine cu rochia asta albă. Uai, m-am simţit ca o ciocolată caldă când mi-a zis asta. Nimeni, dar NIMENI, niciodată în viaţa asta de rahat, în aştia 19 ani inutili, nu mi-a zis vreodată aşa ceva. Aşa că na, vreau să port rochia asta albă azi când o întâlnesc. Deşi nu cred ca va fi conta prea mult cu ce sunt îmbrăcată atunci când o să-i spun. Jesus! sunt ca un personaj (Maria Rosa?) dintr-una din telenovelele la care se uită maică-mea. În următorul episod Marele Narator (care vorbeşte spaniolă, că doar na, poa\' să vorbească orice limbă) ne va dezvălui că de fapt suntem surori gemene despărţite la naştere şi iubirea noastră e imposibilă iar eu voi sfârşi căsătorindu-mă cu un personaj secundar plictisitor - vărul ei Nicu, care se uită ca un imbecil la sânii mei şi zâmbeşte tâmp de câte ori ne întâlnim. Pauză de reclame. Vreo câţiva ani. Şi apoi mă sinucid. Nu, nu, ar fi un final prea ieftin, aşa, cliche, ca în Love Story. Mă întreb dacă ar plânge cineva după mine. Poate ai mei, dacă ar observa că nu am venit la cină. (Pauză) Ea ar plânge sigur. Dar oare de ce f... întârzie? Mă lasă să aştept aici ca o proastă şi să fumez prea mult. Iar tipii ăia doi care-s cam trecuţi (trebe să aibă peste 30 de ani) şi se vede că se cred aşa cool, cu ochelarii lor Ray Ban şi părul care cade aşa voit neglijent şi hainele lor degajate care strigă "watch me", ca o trupă de Brit Pop, clar se uită la mine. Şi cuplul ăla plictisit, care arată aşa normal, cum eu nu voi fi niciodată. Hai hai, să nu dramatizăm. Dacă aş fi şi eu un personaj din ăla puternic, care ştie să spună adevărul numai în replici bune, despre care tot încerc să scriu, aş face ceva... aşa, măreţ şi curajos şi prostesc, şi nu mi-ar fi ruşine, aş putea de exemplu să o strig pe chelneriţa aia placidă de la bar, cu părul ei blond cu rădăcini negre şi pantalonii albi prea scurţi şi ţâţele pompate din maieul ăla roz pe care scrie Sexy, aş lua-o în braţe cu o mişcare puternică şi sigură, şi aş dansa tango cu ea printre mesele astea împuţite (ca Salma Hayek în Frida, uaiiii) şi la sfârşit aş săruta-o pe gură pasional. Să le dau ceva entertainemnt la plictisiţii ăia doi. Şi apoi...."
 
Şi apoi nu mai ştiu ce să fac cu personajul. Las pixul pe masă, sorb o gură din cafeaua rece, mă uit la ţigara care fumegă în scrumieră, îmi trec palmele asudate peste ginşi, îmi îndrept spatele şi tricoul cu "I don\'t give a shit" şi mă întreb de ce tot creez personaje în loc să vorbesc cu ea.