Oltea Zambori: Cum te simţi acum, după nominalizarea la 10+2 pentru TIFF? Mai norocos, mai deştept, mai... actor?
Colin Buzoianu: Mă simt privilegiat pentru că nu sunt prea multe iniţiative de felul acesta în România şi cred că e foarte mişto şi admirabil ceea ce fac ei pentru actorii mai puţin cunoscuţi din ţara noastră.
O.Z.: Bogdan Dumitrescu, după ce a câştigat premiul GOPO pentru cel mai bun actor, a spus aşa: "le urez noroc tinerilor actori, pentru că buni sunt mulţi, dar au nevoie de un dram de noroc ca să fie descoperiţi". Crezi că a fost mâna norocului acum sau a contat mai mult munca ta din ultimii ani? (ai avut aproximativ 24 de roluri la Teatrul Naţional Timişoara şi vreo 4 de actor invitat la Teatrul German). E mult, e puţin, e suficient pentru a te face remarcat dincolo de graniţele oraşului?
C.B.: Cred că în total sunt mai multe, am lucrat vreo 7 ani la nemţi (Teatrul German de Stat din Timişoara - n.r.), au făcut o excepţie cu mine pentru că m-au angajat din primul an de facultate şi sigur au fost mai multe roluri. Cândva am renunţat să joc în limba germană şi atunci a fost tot o chestie de noroc, că am putut să mă mut la Teatrul Naţional.
Cu siguranţă că norocul are întotdeauna ceva de-a face cu meseria asta, să ai şansa de a participa la proiecte interesante în care oamenii să te vadă şi să te aprecieze.
O.Z.: Au fost ceva proiecte interesante la Teatrul Naţional Timişoara: colaborarea cu Radu Afrim, de exemplu, sau colaborarea cu Răzvan Mazilu (The Full Monty). Ce regizori simţi că ţi-au pătruns în suflet?
C.B.: Sunt mai mulţi regizori care merită menţionaţi şi care fac o treabă foarte faină. Îmi vine în minte acum Alexandru Dabija, de al cărui proiect m-am bucurat foarte mult (În vizită, de Roland Schimmelpfennig, 2010 - n.r.), e o experienţă fantastică să lucrezi cu el.
Dabija şi Afrim au o lume foarte specială, a lor, şi e foarte bine că te fac să vrei să descoperi cum văd ei lucrurile, cum simt ei un text. Pe Alexandru Dabija l-am descoperit neobişnuit de meticulos pentru teatrul românesc. Are un stil mai mult german, de a acorda multă atenţie detaliilor şi de a construi personajul: nu din lucruri mari şi vizibile (care influenţează mult teatrul de la noi), ci de a porni dintr-o direcţie opusă, punând accent pe părţile oarecum ascunse ale personajului. Ceea ce m-a fascinat a fost faptul că împreună am stabilit ce anume trebuie să arătăm din personajul meu. Da, a fost foarte interesant.
O.Z.: Azi eşti Tipătescu, în O noapte furtunoasă, mâine îl joci pe Ethan în The Full Monty, iar săptămâna următoare eşti Fabrizio din boala familiei m. Pe lângă aceste spectacole în limba română, mai ai şi roluri la Teatrul German. Cum reuşeşti să le faci pe toate? Şi să le faci bine?
C.B.: E greu. Sunt rolurile pe care ştii că le joci într-o stagiune, ştii că o să se programeze acele spectacole la un moment dat şi te pregăteşti sufleteşte pentru perioada aceea de timp. Există repetiţii, obligatoriu, iar acele repetiţii sunt chiar perioada în care trebuie să te readaptezi la rol, la felul în care îl jucai înainte de pauză. Trebuie să păstrezi în tine ceea ce ştii despre rol, să ştii ce ai de făcut şi să îl rejoci în sinea ta. Nu e uşor deloc.
O.Z.: Nominalizarea ta la 10+2 pentru TIFF presupune a fi prezentat unor regizori, producători şi scenarişti de film. Din câte ştiu, tu ai făcut doar teatru până acum. Te simţi pregătit să faci o schimbare în viaţa ta de actor şi să devii actor de film?
C.B.: Am avut noroc să particip la filmările pentru Călătoria lui Gruber, al lui Radu Gabrea. Eu primisem un rol mic în film, doar o zi de filmare, însă, ştiind limba germană, am fost invitat să fiu coach de limba germană pe toată durata filmărilor, care au durat cam o lună şi jumătate. Cred că a fost un moment în care m-am acomodat cu ceea ce înseamnă camera de filmat, cu atmosfera, cu tot ce înseamnă un platou de filmare. Când am ajuns să stau în faţa camerei nu am mai simţit toate emoţiile pe care credeam că le voi simţi, experienţa de după cameră a fost foarte benefică.
Fiecare actor se joacă, la un moment dat, cu ideea de a face film, însă în România încă suntem departe de a face lucrurile aşa cum trebuie să le facem. Încă ne e teamă să fim liberi, să spunem lucrurilor pe nume, să fim mai concreţi. Sunt şi filme mari, proiecte frumoase, care funcţionează şi care ne duc în direcţia care trebuie. România e ţara în care cultura chiar contează şi chiar poate ajuta sau schimba ceva în gândirea oamenilor, e singurul lucru pe care acum putem clădi.
O.Z.: Din 2005 eşti actor al Teatrului Naţional Timişoara. În toată această perioadă petrecută de tine pe scenă, cum ţi se pare că s-a schimbat publicul consumator de teatru? Se simt schimbări în atitudine, în interes, sunt mai mulţi, mai puţini, mai critici?
C.B.: Cred că publicul în sine s-a schimbat în perioada asta pentru că noi am încercat să atragem mai multe segmente de public la teatru. Am reuşit, în mare parte, să atragem mulţi tineri care, întotdeauna, sunt mai deschişi, mai aproape de noi, cei de pe scenă, reacţionează şi asta ne ridică. În continuare jucăm şi piese clasice, pentru spectatorii mai conservatori.
De The Full Monty, de exemplu, sunt atraşi mulţi oameni pentru că e un spectacol complet: muzică live - orchestră, teatru, scenariu bun, comedie, iar asta îi face pe mulţi să vină să vadă ce se întâmplă pe scenă. Poate şi partea de nuditate atrage, însa eu nu mai consider de mult că nuditatea e ceva extravagant şi nemaiîntâlnit, mai degrabă tinde să devină plictisitoare dacă nu e susţinută de un concept regizoral puternic şi care să meargă direct la ţintă, să fie înţeles.
O.Z.: Vei juca în 2012 pentru prima oară în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, tot cu The Full Monty. E un festival atât de mare încât să îţi dea emoţii că vei juca într-o sală în care vor fi şi mulţi turişti / oameni de teatru străini?
C.B.: Emoţii am întotdeauna, dar un turneu sau un festival e o ocazie de a te arăta şi oricum cred că sunt încă prea puţine ocazii de acest fel la noi în ţară. Am putea să ne arătăm mai mult, ca teatru, şi eu simt nevoia de a avea mai multe turnee, de a călători mai mult. Cred că ăsta e cel mai bun lucru pentru orice teatru, pentru actorii sau regizorii lui, cu toţii avem şanse să fim văzuţi şi apreciaţi.
O.Z.: Ai ştiut întotdeauna că o să fii actor? Meseria te-a ales pe tine sau ai vrut tu s-o alegi pe ea, văzându-ţi tatăl pe scenă (Titi Buzoianu, actor al Teatrului Naţional Timişoara n.r.)?
C.B.: De mic am fost la foarte multe repetiţii, la spectacole, întotdeauna am făcut parte din lumea asta. Paralel, m-am jucat şi cu ideea unei alte meserii, am vrut şi eu să mă fac pilot, aşa cum îşi dorea fiecare copil. Decizia de a mă îndrepta spre actorie a venit destul de târziu, prin clasa a XI-a, chiar a XII-a, după ce mi-am dat seama că influenţa părinţilor mei a fost foarte mare şi că nu mă pot gândi că o să fac altceva în viaţă, că sunt foarte atras de actorie.
Chiar şi acum văd actoria ca fiind singura meserie pe care aş putea s-o fac, mă simt la fel de atras de ea pentru că mă face să mă înţeleg pe mine. Sunt fericit că pot să fiu actor.
O.Z.: Ai în minte vreun regizor român (de teatru sau film) cu care ţi-ai dori foarte tare să lucrezi?
C.B.: Nu am preferinţe de felul ăsta şi nu mă gândesc doar la numele consacrate ale regizorilor de teatru de la noi. De exemplu, acum am fost distribuit într-o piesă de-a lui Mihai Măniuţiu şi sunt foarte bucuros, abia aştept să lucrez cu el. În rest, accept rolurile pe care am şansa să le lucrez şi prefer câteodată numele care nu sunt consacrate pe scena culturală din România pentru că aşa am ocazia să descopăr oameni şi să-i las pe ei să mă descopere pe mine.
O.Z.: Au fost momente în viaţa de actor în care ai acceptat roluri despre care ai simţit că nu ţi se potrivesc?
C.B.: Cred că eu sunt componenta principală în construirea unui personaj aşa că nu am pus vreodată problema în felul ăsta, că nu mi se potriveşte un personaj. Încerc să găsesc în mine un adevăr pe care să îl aduc pe scenă şi pe care să îl arăt publicului. Textul e doar o componentă a constelaţiei ăsteia, din care mai fac parte regizorul, ceilalţi colegi, decorurile şi chiar publicul. Cu un text, în principiu, poţi să faci orice, iei un Shakespeare şi îl transformi în ceva ce nu mai e clasic. E foarte relativ să spun că nu mi se potriveşte un personaj, acel personaj poate fi adus exact acolo unde pot să îl modelez.
O.Z.: Dacă va fi nevoie să te muţi la Bucureşti pentru a face film, ai face-o?
C.B.: Momentan sunt legat de Timişoara, pe plan personal (în septembrie 2012 va deveni tată - n.r.) şi e puţin cam dificil să fac pasul ăsta acum, în următoarele luni. Dar pot să lucrez în alte oraşe, pentru că întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc şi să vad alte locuri. Acum m-am întors de la Viena, unde am stat o luna, de exemplu. Bucureştiul e oraşul în care ai cele mai multe şanse de a lucra ca actor, deci nu exclud în niciun caz varianta asta. Însa punctul meu stabil este, cel puţin acum, Timişoara. Nu ştiu daca întotdeauna va rămâne aşa, dar acum aici se întâmplă viaţa mea.
O să le iau pe toate pe rând, aşa cum vin, e cel mai simplu. Şi eu şi prietena mea suntem flexibili, şi ea e actriţă şi cred că o să funcţionăm foarte bine şi cu munca noastră şi cu responsabilităţile de părinţi, sunt convins că vom găsi soluţiile necesare atunci când va fi nevoie.
O.Z.: În final, ce le-ai spune acelor tineri care îşi doresc să facă actorie în România?
C.B.: Meseria asta e o foarte bună ocazie să te descoperi pe tine. Poate sună ciudat pentru că, de fapt, descoperi şi mulţi alţi oameni, mai ales pe aceia care şi-au imaginat nişte autori. Efectul este că vei ajunge să descoperi adevărul tău, prin tot ceea ce faci. Dacă sunt pregătiţi pentru adevărul lor, atunci sunt foarte pregătiţi pentru actorie.