Cristina Rusiecki: Mi-aduc aminte că anul trecut, când aţi absolvit Facultatea de Teatru din Universitatea Babeş Bolyai, Cluj, la clasa Prof. Miklós Bács, v-am văzut în Galactoria - pe tine şi pe colegii tăi. Dădeaţi impresia că sunteţi foarte uniţi. În această lume a artei, în care adversităţile se nasc aproape din nimic, cum aţi reuşit voi să rămâneţi atât de apropiaţi?
Mădălina Ciotea: Cred că şi noi am preluat de la generaţiile anterioare această dorinţă de a rămâne împreună chiar dacă suntem la distanţă. Peste tot în lumea asta există cineva care a terminat la Bács, nu exagerez, şi ştim că dacă vreunul din noi are nevoie de ajutor, cu siguranţă îl va primi. Domnul profesor ne-a creat o lume în care teatrul este sacru şi nu trebuie murdărit cu răutăţile care apar inevitabil; scena e sfântă şi ceea ce facem trebuie să facem cu credinţă - în opinia mea asta e o parte din secret. Restul vine de la faptul că am avut marea şansă să lucrăm cu oameni extraordinari, şi aici mă refer la domnul profesor Miklos Bács, Camelia Curuţiu, Irina Wintze. Altfel, toţi tragem în aceeaşi direcţie, asta ne uneşte. Şi cu siguranţă şi meseria pe care am ales-o. Este o bucurie să ne întâlnim mai multe generaţii pe scenă:-)
C.R.: Care e amintirea cea mai dragă din timpul facultăţii?
M.C.: Facultatea însăşi este o mare amintire dragă. Acolo s-au întâmplat cele mai mari schimbări, acolo am trăit momente de cădere, dar şi momente extraordinare. Nu cred că am o singură amintire dragă, dar dacă ar fi să aleg una, aş spune că este perioada când am lucrat la Shakespeare pentru Lady Macbeth. Doamne, nu cred că am plâns vreodată mai mult decât am plâns atunci. M-am confruntat cu atâtea bariere - ale mele -, atâtea sentimente contradictorii şi pozitive în acelaşi timp, atâtea provocări. Mă întâlneam la început de repetiţii cu colega mea Raisa Ané, ea lucra la Lady Anne, şi ne plângeam una la alta după care intram în sală cu veşnica întrebare: şi eu acum ce sau cum să fac, de unde să încep?
C.R.: Când şi cum ai decis că vrei să te faci actriţă?
M.C.: Mi-am dorit să fiu actriţă probabil din momentul în care, de mică, mă uitam în oglindă şi inventam tot felul de persoane şi poveşti şi râdeam şi plângeam, mă jucam cu tot felul de prieteni imaginari. Dar decizia finală am luat-o mai târziu, la 24 de ani, când am simţit că este momentul să fac real acest lucru şi că sunt pregătită să mă lupt cu mine. Ştiu că mai am multe de spus şi îmi place teribil să mă joc. În fiecare zi, ca actriţă, descopăr "jucării" noi:-)
C.R.: Ce tip de teatru preferi? Unde te simţi mai în apele tale?
M.C.: Un tip de teatru... Nu ştiu, dar înclin spre un gen dramatic. În apele mele mă simt pe scenă, acolo e lumea mea, acolo sunt un mic Dumnezeu:-) Asta nu exclude dorinţa de a juca într-un teatru de imagine, de exemplu. Mă atrag teribil efectele speciale, mă cuceresc şi, dacă ar fi să mi se ceară să fac lucruri nebuneşti, am curajul să practic aruncarea în gol cu ochii închişi, pentru că ştiu că lucrurile câştigate greu sunt cele mai valoroase!
C.R.: În cele câteva roluri în care te-am văzut ai jucat personaje de o diversitate stilistică surprinzătoare. Aşa au venit personajele, dintr-o inspiraţie divină, sau au fost rezultatul unei construcţii elaborate?
M.C.: Cred că inspiraţia divină despre care vorbim este talentul, dar restul de 70% e multă muncă, căutare, distrugere şi iarăşi căutare. Nu vine totul doar din tine sau cel puţin nu de prima dată, trebuie să te "violezi" puţin, să vezi unde te identifici cu personajul, să îl iubeşti, apoi construieşti pe datele pe care le-ai găsit. Şi cu toate astea nu poţi spune niciodată că e gata. Cu fiecare spectacol descoperi lucruri noi pe care le adaugi şi îl întregeşti sau pe care le scoţi. Şi devine mult mai greu când personajul nu te vrea, te respinge, atunci munca este triplă, istovitoare.
C.R.: Chiar în Aproape, ultimul spectacol în care te-am admirat, joci două personaje. Al doilea, o motociclistă zbanghie, face sarea şi piperul producţiei. De la ce ai pornit când te-ai apucat să ridici acest personaj?
M.C.: Motociclistei zglobii, trebuie să recunosc, că i-a făcut plăcere să vină la mine. A fost dragoste la prima vedere, am iubit-o aşa cum a venit, apoi am cizelat-o un pic:-). Cred că a găsit repede în mine o "casă", iar eu cred că în fiecare femeie există acea parte rebelă, masculină care are nevoie de un motiv să se manifeste. De exemplu, vocea ei a ieşit pur şi simplu, nici nu pot, chiar dacă încerc, să o modific. Era acolo în mine şi aştepta momentul să iasă la suprafaţă. Ne-am jucat una cu alta. Pentru mine fiecare personaj este o piesă dintr-un mare puzzle, mă completează. Sunt tare curioasă care o să fie produsul final şi sper să nu aflu prea repede:-)
C.R.: Cum ai colaborat cu regizorul Cristi Juncu?
M.C.: Cu domnul regizor Cristi Juncu a fost o plăcere să lucrez şi în acelaşi timp o provocare. Este genul de regizor care lasă actorul să caute, să propună, ba mai mult, îl mai şi stârneşte câteodată. Te lasă să-l înnebuneşti (personajul), să te joci cu el şi apoi păstrează ce vrea să spui cu acesta. E mare lucru să simţi că ai libertate în creaţie. Cristi Juncu a fost aşa, ca o mână invizibilă, care te conduce fără să simţi spre ceea ce doreşte. A fost o experienţă pe care sincer sper să o mai întâlnesc. Sper să mai lucrez cu dumnealui. La fel a fost şi cu scenograful Cosmin Ardeleanu. El a venit şi mi-a "ambalat" personajul în exact ceea ce avea nevoie. O echipă minunată!
C.R.: Spre ce tip de personaje te simţi atrasă? Dacă teatrul în care joci ar face un repertoriu ideal pentru tine, care ar fi personajele pe care ai vrea să le interpretezi în următorii ani?
M.C.: Mă simt atrasă de personajele dramatice, cu trăiri interioare puternice, care te descompun, care aparent nu au nici o problemă, dar care se sacrifică pentru ceea ce doresc, cu ţeluri înalte, personaje pe care greşelile le macină, se căiesc şi luptă să schimbe totul pentru a-şi atinge scopul, pentru a câştiga, de multe ori chiar cu preţul vieţii lor şi a altora. Un repertoriu ideal, uauuu, cred că ar suna cam aşa: Lady Macbeth, Merteuil, Medeea, Nora, Hedda Gabler, Gertrude, Ioana D'Arc, Rose Gordon....
C.R.: De unde te încarci? De unde extragi datele personajelor pe care le joci?
M.C.: Tot timpul citesc, mă uit peste albume de artă, analizez oamenii pe stradă, din locurile în care merg, prietenii, filme, muzee, pe mine (cel mai des). Am ajuns să mă analizez atunci când mă îndrăgostesc, când îmi doresc ceva foarte mult, să fiu atentă la reacţiile mele. Îmi cam ocupă tot spaţiul şi timpul această "meserie".
C.R.: Care sunt dificultăţile, din punctul tău de vedere, ale unei tinere actriţe aflate la început de carieră?
M.C.: Din punctul de vedere al unei actriţe la început de carieră cred că totul este o mare provocare şi nu vreau să cad în patima comună spunând cum că este greu. Dimpotrivă, vreau să găsesc soluţii, să mă ridic şi ştiu că se poate. Când îţi doreşti ceva cu tot sufletul, când vrei, toate te vor ajuta să reuşeşti. Trebuie doar să CREZI, să NU RENUNŢI, să LUPŢI şi să SUSŢII lucrurile în care crezi, chiar dacă eşti singur!
C.R.: Ai făcut filme? Dacă da, care şi ce ai jucat în ele?
M.C.: Am jucat în câteva scurtmetraje din facultate: Patimile Evei, rolul Evei, Manole, rolul Elvirei Dinescu, regia Horaţiu Damian şi în lungmetraj, Pentru cei care dorm, rolul Poştăriţei (un fel de conştiinţă a bărbatului), regia Horaţiu Damian, Pasiuni cutremurătoare, rolul Elvirei Dinescu, regia Cristina Groşan.
C.R.: Cum te relaxezi? Ce îţi place să faci?
M.C.: Nu cred că reuşesc să mă relaxez total, e un fel de relaxare activă:-) şi am o pisică, de la care învăţ multe:-). Sau mă plimb, citesc, merg la film. Ador să merg la cinema, să fiu înconjurată de imagine şi de sunet. Iar cel mai important, dansez mult, peste tot, unde mă apucă:-)
C.R.: Te-ai caracteriza ca o fată care...?
M.C.: M-aş caracteriza ca o fată care vrea, norocoasă şi puternică, destul de perfecţionistă, ceea ce nu cred că reprezintă un atu.
