O astfel de întâmplare a făcut să-l întâlnesc pe Costin Stăncioi acum doi ani, în 2024, în perioada în care lucram ca scenografă la spectacolul Bestiar de la Teatrul Metropolis. Și, ironic și poate deloc întâmplător, tot printr-o întâmplare a ajuns și în distribuția spectacolului.
Costin are genul acela de simplitate și bun-simț care nu se mai întâlnesc atât de des. E sincer, prezent și are o căldură care face oamenii să rămână aproape. De atunci, între noi s-a legat o prietenie puternică și ne-am fost alături la fiecare premieră, la fiecare emoție și la fiecare pas important. Am regăsit în el pasiunea curată a copilului venit dintr-un alt oraș la București, cu visuri mari și cu dorința sinceră de a-și face meseria cu toată dragostea. Și cred că exact asta îl face special. Îmi doresc ca prietenia noastră să rămână la fel de vie peste ani și să mă bucur de toate reușitele lui, pentru că știu că are toate datele să devină un actor extraordinar.
Înainte să ne apucăm să vorbim la cafea, vreau să menționez că în doi ani am lucrat împreună la trei spectacole - Bestiar (Teatrul Metropolis), 5+3=9 (Teatrul Grivița 53), Balerinele acvatice (Teatrul Metropolis). Așa că hai să începem interviul.
Șteff Chelaru: Ești pregătit? Aaaaa, ai emoții, hahaha!
Costin Stăncioi: Hahahahaha........ un pic.
Ș.C.: Perfect! Hai inspiră, expiră, știi formula șiiiiiii începem cu prima întrebare și anume, dragul meu pufulete - așa ne alintăm noi de la pufuleții cu surprize *insert metafora simbolistă a faptului că oamenii sunt niște surprize ok gata mă opresc că iar deviez* - ce faci? Ce-ai făcut azi până acum?
C.S.: Păi, m-am trezit. Ieri, m-am întors de la Piatra Neamț, unde am văzut o premieră foarte frumoasă - Orestia de Robert Icke, în regia lui Vlad Bălan - și băi nene, ce trupă are Teatrul Tineretului! E a doua premieră pe care o prind când ajung prin zonă și mi se pare foarte, foarte tare echipa de la Piatra. Așa, scuze, hai că deviez și eu, nu te las la greu. Revenind, am ajuns înapoi în București cu un sentiment foarte plăcut. Eu de fiecare dată când merg să văd teatru prin țară simt că vin înapoi mai încărcat, mai bogat. E un sentiment foarte fain, parcă te duci într-un schimb de experiențe. Și întâmplarea (wink-wink, vezi? Îți susțin conceptul.) a făcut să mă întorc la București cu un BlaBlaCar postat chiar de un actor din teatru care venea cu treabă aici. Deci am avut și ce să vorbim 5 ore. Săracii oamenii din spate, în schimb...
Ș.C.: Nu mi-ai răspuns la întrebare.
C.S.: Iertare. M-am trezit, m-am spălat, am fost la ultimul curs de la master dinainte de sesiune și după am venit aici.
Ș.C.: Deci ești încă la master? Care e treaba? Zi-ne puțin.
C.S.: Da, sunt la master. Masterul de Actori de Film, de la U.N.A.T.C., clasa domnului profesor Adrian Titieni, anul 2, semestrul 2.
Ș.C.: Deci termini, oh yeah!
C.S.: Da, Doamne ajută! Urmează să absolv masterul în foarte scurt timp de la momentul vorbirii. Că tot zic de "vorbire", am dat și examenul la vorbire de film, am vorbit frumos și încet, apoi am venit aici, la această frumoasă și liniștită cafenea ca să ne vedem și să mă interoghezi total ad-hoc.
Ș.C.: Așa, frumos, bravo! Acum, chiar dacă ne cunoaștem și povestim mereu, aș vrea să-mi spui cum ai renunțat la prima facultate și ai început să faci actorie.
C.S.: Ă, da, deci e clar că interviul ăsta o să aibă 3 ore. Bun! S-o luăm cu începutul, geneza. M-am născut în vara anului 1998, în minunatul oraș Craiova, acolo unde... glumesc. În primul rând, n-am renunțat la prima facultate. Pentru că am terminat-o. La fel și masterul.
Ș.C.: S.N.S... cum?
C.S.: S.N.S.P.A. Facultatea de Comunicare și Relații Publice și Masterul de Publicitate.
Ș.C.: Mamă, deci tu ai două facultăți și două masterate? Pfff, m-ai depășit.
C.S.: Da, sunt școlit. Ai grijă.
Ș.C.: De aia vorbești atât. Continuă.
C.S.: Așa, ne ducem puțin înainte de prima facultate. Eu am terminat Colegiul Național "Frații Buzești" din Craiova, un liceu cu profil real. Deci apartenența la domeniul artistic era undeva spre 0. Și nici ai mei nu au contribuit la altceva artistic, m-au dat la 9 ani de tenis de câmp, 4 ani de înot și 2 ani de scrimă. Și am mai avut câteva întâlniri și cu alte sporturi, dar nimic serios în final. În clasa a 8-a am pus pe pauză toate sporturile și m-am ocupat de evaluarea națională. Ulterior am intrat la liceu, la mate-info și cineva m-a încurajat să particip la "miss și mister", era mare febră cu balul bobocilor pe atunci, nu știu dacă și acum e la fel.
Ș.C.: Ce tare! Mi se pare că ți se potrivește.
C.S.: Balul bobocilor?
Ș.C.: Tenisul de câmp.
C.S.: Roger Federer.
Ș.C.: Simona Halep.
C.S.: Încântat.
Ș.C.: Continuă.
C.S.: Și la balul bobocilor am avut o probă de dans. Acolo m-a remarcat Anca Sbora, profa mea de sport din liceu care, întâmplător, era și coregrafa unei trupe de hip-hop din Craiova - trupa Motion. M-a chemat la o audiție (mă simt în Step Up), am luat și am intrat în trupă. M-am lăsat de tenis și am continuat 5 ani de zile cu Street Dance-ul și m-am îndrăgostit de dans. Era o trupă foarte bună. Mă rog, încă este, a rezistat chiar și după plecarea mea la facultate...
Ș.C.: Cred că le-a fost aproape imposibil.....
C.S.: Încă cred că le este... mna, e greu. Nu, glumesc, e o trupă care durează de mult și care va dura în continuare pentru că sunt oameni foarte, foarte talentați. Plus că doamna (așa-i zicem și acum, pe numele său real - Alina Cuțulescu) are grijă să nu se risipească spiritul echipei sub nicio formă. Dar revenind, așa am luat prima dată contact cu scena, prin dans.
Ș.C.: Și toată experiența asta a contribuit la înțelegerea unei echipe, unui grup, prieteni, scenă, organizare, disciplină, repetiții...
C.S.: Da, extraordinar de mult. Adică acolo mi se pare că s-au pus bazele încrederii mele într-o echipă, baze pe care le-am fructificat și cizelat ulterior. Acolo cred, de fapt, că am înțeles prima dată importanța unei echipe. Mergeam mult prin țară la competiții naționale și internaționale și tot gustul ăsta de perpetuă agitație cu sens, ca într-o familie balcanică, m-a făcut probabil să-mi doresc inconștient o meserie care să semene cu agitația din autocarul Palatului Copiilor Craiova. Ce pot să zic, cred că am găsit-o.
Și în felul ăsta mi-am dat seama că eu sunt un om de echipă, în sensul în care iubesc și prefer oricând să lucrez într-o echipă. Iar în meseria mea, în actorie, echipa e vitală. Oricât de mult individualism ar exista printre noi, și până la un anumit punct e absolut uman și normal să existe, cred cu tărie că e imposibil să ai rezultate bune dacă ignori "spiritul de echipă". Este un domeniu cu și despre oameni, de la tehnic până la artistic, de la intrare în teatru sau pe set până la ieșire, de la regizor până la costume, interacționezi exclusiv cu oameni și un proiect se naște doar alături și împreună cu, mă repet dar cuvântul e esențial aici, oameni.
Ș.C.: Ai vrut mereu să te faci actor?
C.S.: Nu, prima meserie de care am zis cred că a fost astronaut. După care medic, ITist, arhitect și prin clasa a 12-a, când s-a panicat mama că nu mai zic de niciuna, m-a băgat în ședință: "Mamă, da tu ce vrei să faci cu viața ta? Ce îți place să faci?". De coregrafie nu puteam să zic pentru că acolo era cu istoria baletului și eu abia învățam istoria României. Așa că am zis: "să vorbesc". Și m-a pus să caut facultăți de vorbit. Și așa am găsit facultatea de comunicare și relații publice. Care mi-a plăcut și cred că mi s-a potrivit, dar nu până la capăt. Iar eu nu pot dacă nu merg până la capăt. Și după ce am început masterul mi-am dat seama că dacă acum nu fac ce-mi place, mai târziu o să regret. Și așa am ales actoria, care practic fusese motorul încă din copilărie - zic ai mei, nu zic eu. Eram un copil foarte fericit, sociabil și dezinvolt, făceam tot felul de show-uri pentru rude și prieteni, îmi plăcea atenția - încă-mi place, etc, etc. Și pentru că nu mai făcusem actorie până atunci, am început să mă pregătesc. Habar nu aveam cu ce se mănâncă toată treaba asta. Prin 2020-final am început pregătirea, era pandemie, cadrul perfect: stăteam în casă, fugeam de Covid, mai dezinfectam câte un măr și citeam Ce e amorul? de Mihai Eminescu.
Ș.C.: Și ce e amorul?
C.S.: Un lung prilej pentru durere.
Ș.C.: Așa crezi?
C.S.: Mă iau și eu după ăștia mai mari...
Ș.C.: De ce n-ai făcut din prima actorie?
C.S.: Sincer să fiu, mi se părea aproape imposibil, la vremea respectivă, să ajungi actor dacă nu te-ai născut într-o familie de actori. Aveam impresia asta constantă. Mi-era imposibil să cred că eu am vreo șansă, Costin de la Craiova, să ajung actor. Vedeam lumea asta ca fiind foarte departe de mine. Probabil că de asta m-a și fascinat. Și atunci am zis că cel mai bine aleg să mă orientez către o meserie puțin mai cotidiană, mai pământească. Dar vezi cum e viața? Tot astronaut am ajuns.
Ș.C.: Ce au zis ai tăi de alegerea făcută?
C.S.: Aici am fost foarte norocos. Mama a zis "ți-am zis eu" și tata a zis "eu nu le am, dar te susțin".
Ș.C.: Și la U.N.A.T.C. cum a fost? Povestește-mi puțin despre experiența ta de la facultate, mai ales că încă ești student.
C.S.: Ăăăăă... sunt înregistrat?
Ș.C.: Nuuu, stai liniștit, e un spațiu safe unde poți să greșești.
C.S.: Ahahahahaha, bravo! Mi-a plăcut. Experiența la U.N.A.T.C. e clar o experiență total diferită de cum o percepi la început.
Ș.C.: Și total diferită de prima facultate.
C.S.: Daaa, clar! Nici nu se compară.
Ș.C.: Aveai așteptarea că UNATC-ul este într-un anumit fel și ulterior ai fost surprins?
C.S.: Da, cred că mă așteptam să intru într-un spațiu extraterestru sau ceva de genul ăsta. În sensul că vedeam lumea artistică foarte diferită de lumea din care veneam eu. Și la început mă simțeam puțin impostor, pentru că eu nu consideram că sunt vreun artist. Dar ce scăpam eu din vedere nu era faptul că nu sunt eu destul de artist, ci faptul că și artiștii sunt oameni și că la mijloc este vorba despre o meserie. Aveam senzația că în lumea asta oamenii au două capete sau ceva similar. M-am potolit între timp.
Iar facultatea în sine este un carusel. Un carusel de bine, de rău, de emoții, de dezamăgiri, de experiențe, de oameni. Este cu de toate pentru toți. M-am simțit ca într-o transhumanță. Am plecat cu oile artiste prin 2021 și abia acum mă-ntorc din vârf de munte. Dar imediat va începe următoarea. Cu alte oi și alte văi.
Și te formează, într-adevăr, cu bunele și cu relele de rigoare. Este, practic, o simulare pentru ce va fi mai apoi în industrie. La scară mai mică, evident. Și îți dă multe lecții, treci prin situații dureroase și întâlnești tot felul de momente și oameni la care și cu care trebuie să te adaptezi. Dacă mă întrebai acum ceva timp ce părere am despre experiențele dureroase ți-aș fi zis că sunt foarte bune, pentru că te cresc și te fac să fii un om mai mare, mai puternic. Și acum cred asta, dar aș mai adăuga ceva în schimb. Da, cred că poți crește și prin greu și suferință, dar există anumite răni care rămân în urmă, de care doar tu trebuie să te îngrijești, deși de nașterea lor nu doar tu te-ai ocupat. Este o responsabilitate care îți rămâne ție pe umeri și de care nu doar tu ai fost responsabil. Și da, eu cred că putem face artă și fără suferință. O super artă.
Ș.C.: Ai toate oile?
C.S.: Pe casă? Nu, clar nu. Dar am toate oile cu care am plecat. Am toate oile cu care am plecat și chiar câteva oi noi. Destul de multe oi noi aș putea spune.
Ș.C.: Asta-i foarte bine. Văd că ai vorbit destul de modest despre tine și despre ce a însemnat UNATC-ul pentru tine, iar acum aș vrea să vorbim puțin despre un spectacol de regie unde te-am remarcat prima dată și care mi-a plăcut foarte mult, și anume Afară, în fața ușii de Wolfgang Borchert. Povestește-mi puțin despre rolul lui "Beckman".
C.S.: A fost un proces foarte intens, concret, frumos și foarte scurt. Scurt pentru că s-a bazat pe o înlocuire. Eu nu am făcut parte inițial din acest proiect. Am avut la dispoziție aproximativ două săptămâni pentru a cuprinde tot universul tumultos al unui personaj chinuit de trauma războiului, un soldat care parcurge un traseu lung și dureros și care traversează amintiri care îl bântuie și pe care vrea să le înțeleagă, dar într-o lume distrusă de cenușa păcatelor săvârșite, înțelegerea și iertarea nu-și mai găsesc locul. E mai ușor să aruncăm vina în stânga și-n dreapta, decât să înțelegem că în aproape orice situație există o culpă comună. Asta așa, ca mic reminder și pentru realitatea în care trăim.
A fost o provocare foarte mare pentru mine, era prima înlocuire pe care urma să o fac, nu știam ce presupune asta, cum se face și care e toată presiunea din spate. Tot ce știam era că o să fie mult și intens. Și s-a dovedit a fi una dintre cele mai frumoase experiențe profesionale întâmplate în timpul facultății. Și deși eram speriat inițial de timpul foarte scurt pe care îl aveam la dispoziție pentru a asimila un întreg univers construit cu luni înainte, am avut lângă mine o echipă de oameni cu care am lucrat impecabil, care m-a susținut și ajutat necontenit și alături de care am avut o super reușită. A fost cel mai frumos tur de forță pe care l-am dus împreună cu colegii mei super mișto și mega talentați și alături de regizorul Alex Ianași care mi-a oferit această frumoasă oportunitate. Mi-e tare dor de acest proiect. Îmi pare rău că nu s-a găsit un loc într-un teatru pentru el.
Ș.C.: Da, un spectacol cu totul deosebit. Apoi, la ceva timp după ce te-am văzut aici, m-ai sunat să-mi spui că ai fost selectat la Gala HOP 2025. M-am bucurat ca un copil. "Te rog să nu mă dezamăgești" ți-am spus eu. "Șteff, nu pune presiune mai mare" mi-ai zis tu. Și te-ai întors acasă cu trei premii. Cum ți-a fost toată experiența asta?
C.S.: Doamne, hahahahaha, deci înainte să povestim despre asta, trebuie să ne luăm un moment de reculegere pentru modul tău unic de a încuraja oamenii.
Ș.C.: Sigur.
Ș.C.: Erai super stresat, emoționat, încordat și motivat de acest concurs. Nu te-am văzut niciodată așa.
C.S.: Așa că ai zis să mai bagi și tu niște presiune. Excelent. Hahahaha.
Ș.C.: Da și în final ai venit acasă exact așa cum mă așteptam - câștigător.
C.S.: Măi, cred că mai presus de premiile respective, câștigul meu cel mai mare de la Gala HOP au fost oamenii și întâlnirile. Și premiile au importanța lor, da, dar eu le văd, așa cum am mai spus, mai mult ca o formă de validare într-o lume în care vocile autentice riscă să fie estompate. Dar e un soi de pericol aici, atunci când ele ajung să reprezinte un unic reper al performanței. Tocmai de asta tind să cred că mai important decât un premiu este experiența procesului în sine.
Revenind la întrebarea ta, Gala HOP a fost pentru mine cea mai frumoasă experiență de care am avut parte în ultimii ani. Nimic nu se compară cu o vară în care mergi la HOP. Erwin Șimșensohn și Florin Caracala s-au ocupat să nu ne lipsească nimic, au fost ca niște magi fermecați ai bunei dispoziții. Mă și când zic "nimic", chiar zic NIMIC. Am simțit că sunt într-un loc în care cineva chiar muncește ca eu și restul colegilor să ne simțim minunat. Mai rar așa ceva. E ca atunci când pleci la rudele din alt oraș și oricât îți dorești să ajuți și tu cu ceva, nu poți pentru că ai statutul de "musafir". Așa a fost și aici. Am fost cei mai iubiți dintre musafiri.
O altă mare bucurie pentru mine a fost lucrul în tabăra Pre-HOP cu Radu Iacoban, un super om, actor și regizor cu care am click-uit din start și cu care m-am simțit excelent. Iar o altă mare-MARE bucurie au fost colegii mei actori cu care am împărțit această frumoasă perioadă. Nu știu cum a fost în alți ani, dar la noi s-a format un nucleu. Nici n-a mai fost vorba de competiție, eram o echipă mare care se bucura pentru fiecare membru. Eu chiar cred că "omul sfințește locul" și de asta cred că Gala HOP 2025 a fost așa specială, pentru că a fost a oamenilor.
Încă ținem legătura și simt că la un moment dat se va întâmpla și o reuniune. Super oameni! Încă mă gândesc cu foarte multă nostalgie la cât de frumos a putut să fie vara trecută.
Ș.C.: Și cât de mult erai acolo, cu totul. Cu toata presiunea și stresul aferente. Mai ții minte? Am vorbit aproape în fiecare zi. "Șteff, am emoții uriașe, am proba 1 într-o oră, să te uiți te rog!". Tare frumos cred că a fost. Rămâi cu amintiri nemuritoare.
C.S.: Daaaa!
Ș.C.: Urmează întrebarea roșie, domnule Costin: îți place așa de mult teatrul?
C.S.: Da. De fapt, acum da. Dar n-am fost pasionat dintotdeauna. Când eram în liceu nu-mi plăcea. Îl asociam cu ceva învechit, plictisitor și deloc actual. Ceva ce clar își pierduse notorietatea. Am realizat ulterior că greșeam tare. Dar era o părere formată din lipsă de experiență. Odată ce am început să merg regulat, cu puțin timp înainte să intru la UNATC, m-am îndrăgostit iremediabil. Proful meu de actorie de la licență - am terminat la clasa profesorilor Valeria Sitaru și Vlad Logigan - ne-a zis la un moment dat că trebuie să vedem minim 100 de spectacole până să putem să ne formăm o părere. Pentru că da, pe lângă experiența pe care o capeți ca actor jucând, în meseria asta meșteșugul se și "fură" uneori. Iar pentru asta, ai nevoie să vezi mult teatru, mult film, să cunoști apele în care "te scalzi". De atunci îmi salvez fiecare spectacol într-o notiță. Și nu ca să-mi dau cu părerea, că oricum părerile și gusturile sunt subiective, dar am realizat pe parcurs că pentru mine fiecare spectacol este o vizită într-un univers al cuiva care a muncit pentru a-l construi. Iar eu vreau să-mi amintesc de munca fiecăruia și să păstrez acel mic univers cu mine mereu, pentru că pentru o oră, două, cinci, am trăit într-o cu totul altă lume. E ca o formă de apreciere pentru echipa respectivă. Ca un pomelnic.
Ș.C.: Dar filmul? Că tot apărem la TIFF...
C.S.: Cu filmul am avut din prima o chimie foarte puternică. Mama mea este cinefilă și mi-a insuflat asta de mic. De când mă știu mă uit la filme. Singur, cu ai mei, cu prietenii, la cinema, iubesc să fac asta. E ca un hobby. De fapt, este un hobby! Și cred că prin intermediul filmului s-a născut și dorința mea de a fi actor. Eram lipit de televizor și ziceam non-stop "vreau și eu".
Ș.C.: Dar Galațiul? Povestește-mi puțin despre angajarea la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galați?
C.S.: Surpriza verii 2025 a fost. Nici nu începuse bine vara, abia făcusem o entorsă de toată frumusețea la FITS, eram la urgență la spital și mă sună un număr și mă întreabă dacă mai vreau la Galați. "Stai să-mi termine ghipsul" zic. M-am gândit câteva minute și am sunat înapoi. "Alo, Leta (Leta Popescu, regizoare și director artistic al Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați)? Accept, da! Dar de mers pot abia în 2 săptămâni.". Restul e istorie.
Sunt fericit și recunoscător că sunt la Galați. Trupa de la Galați este o trupă foarte, foarte bună, plină cu oameni minunați. Vorbeam mai sus despre "echipă". Nu mă pot lăuda cu o experiență vastă printre trupele de teatru de stat din țară, dar voi vorbi despre experiența mea la Galați. La "Fani Tardini" conceptul de "echipă" este prezent în toate formele lui. Și sunt foarte motivați și muncitori. De talent nici nu mai e cazul să vorbesc. Iar pentru mine este o oportunitate foarte mare să cresc alături de ei. Simt că învăț constant, că evoluez și că "fur" meserie din toate colțurile. Am aproape un an de când sunt aici și m-aș lăuda cu ei zilnic. Super actori, super oameni, super balamuc!
Ș.C.: Dar primul proiect de la Galați? Cum ți-a fost A douăsprezecea noapte în regia lui Andrei Huțuleac? Am fost recent la premieră și mi-a plăcut foarte mult ce am văzut. Aș vrea să îmi povestești puțin despre rolul tău.
C.S.: Păi dacă tot ai fost și tu, nu vrei să arunci tu prima cu părerea?
Ș.C.: Mie mi-a plăcut mult universul conturat. Mi-a plăcut mult că montarea lui Andrei îndrăznește să traverseze puntea comediei către ceva destul de sumbru. Mi-a plăcut că am stat cu o frică involuntară a faptului că oricând cineva poate să pățească ceva. Și pentru că vă urcați pe catarge, era așa o atmosferă... nu știu cum să explic în cuvinte. Și mi-a plăcut mult ce faci tu. E primul rol în care te văd așa, un mic, foarte mic văr de-ai lui Mefisto. Mi-a plăcut foarte mult cât ești de jovial și ludic. Și băi, habar nu aveam că poți cânta așa. Prima dată când ai început să cânți am scos telefonul să filmez pentru că am crezut că e înregistrat. Acum tu.
C.S.: Mulțumim mult! Mă bucur că ți-a plăcut! Pentru mine a fost un proces foarte nuanțat. Un proces intens, bogat, schimbător, colorat și tămăduitor. Hai că-s bine azi pe cuvinte, mai facem, haha.
Mi-am luat multe lecții din acest proiect, iar Andrei este un regizor care știe foarte bine ce vrea și care lucrează foarte temeinic pe concretul din fața ochilor lui. A avut grijă să pună pe toată lumea în valoare și să construiască un spectacol de actori, precum și-a și dorit. Este o experiență necesară și mă bucur mult că am avut parte de ea. Și sunt foarte fericit și recunoscător că Andrei a avut încredere să mă distribuie în rolul lui Feste. Visam de mult la acest rol. A făcut un copil fericit.
Ș.C.: Cum reușești să fii și la București și la Galați?
C.S.: Eu sunt o fire destul de dinamică și plină de energie și dacă s-ar inventa teleportarea sau dedublarea, aș avea abonament premium. Mi-ar plăcea să fiu peste tot, să nu ratez nicio oportunitate și să mă implic real. Și asta doar din dorința și pasiunea de muncă pentru această meserie. Dar am învățat, în timp, că atunci când alergi după prea mulți iepuri, riști să nu prinzi niciunul. De aceea încerc să privesc lucrurile cu maturitate și profesionalism: nu este important doar să fiu prezent în cât mai multe locuri, ci să pot face treabă bună și curată oriunde aleg să fiu. Pentru mine, provocarea nu mai este să le fac pe toate, ci să găsesc echilibrul astfel încât să pot contribui cu adevărat, atât la Galați, cât și la București și, de fapt, oriunde, fără să sacrific calitatea pentru cantitate.
Ș.C.: Îmi poți spune ce înseamnă să fii un actor complet?
C.S.: Nu cred în complexitatea actorului, la fel cum nu cred în perfecțiune, deși sunt perfecționist. Dar cred în ideea de a tinde spre. Să tinzi spre perfecțiune nu te va face perfect, dar te va face să te apropii de ea, să ajungi la cea mai bună versiune a ta. Și de aici se ramifică discuția și poate dura un secol. Dar pe scurt, cred că actorul complet este actorul care nu zice "nu" până nu încearcă și care este versatil, adaptabil și curios.
Ș.C.: Ce rol în teatru ți-ar plăcea să joci multă vreme? Și din ce ai avut și din ce ți-ai dori.
C.S.: Mi-au plăcut mult cele trei spectacole de regie-teatru în care am jucat în ultimul an de licență. Aș relua oricând "Pisica" din Lucruri mici și extraordinare (r. Rebeca Elena Crețu), pe "Beckman" din Afară, în fața ușii (r. Alex Ianași) și "Jacques-Bunicul" din Jacques sau supunerea (r. Elena Tudorache). Șiiiii oricând, și cu ochii închiși, aș dansa Double Fiesta (r. Andrea Gavriliu). Asta la capitolul nostalgie.
Din ce am acum aș continua să joc tot, îmi plac toate și toate sunt speciale în felul lor: n-aș renunța nicicând la efervescentul "Kano" din Bestiar (r. Denisa Nicolae), aș continua perpetuu să încerc să-l înțeleg pe halucinantul "Antonin Artaud" din Naky (r. Monica Stoica și Delia Neculau), cu tupeu și multă nebunie aș cânta oricând despre Rostopasca (r. Monica Stoica) din pantofii lui "Dumitru Gorzo", m-aș lupta cu "Kajetan" din Balerinele acvatice (r. Monica Stoica) să-l ajut să înțeleagă că faima nu-i aduce nicio împlinire la finalul zilei, cu "Gord" din Viață bună (r. Theodor-Cristian Popescu) aș merge mai des la petreceri în speranța că o voi găsi mereu la dans pe Ana Bianca Popescu în rolul "Genei", aș munci cot la cot cu "Tiberiu Mercurian" pentru a da viață poveștii nespuse a Teatrului Grivița53 în 5+3=9 (r. Ștefan Lupu) și m-aș alia neîncetat cu "Feste" din A douăsprezecea noapte (r. Andrei Huțuleac) ca să arătăm tuturor adevărul crud al unei lumi fragile pe cale să se destrame.
Iar ca rol pe care mi-aș dori să-l descopăr... hmmm, sunt nenumărate. Îmi trec foarte multe prin cap în momentul ăsta, dar dacă ar fi să aleg unul... cred că știi deja ce o să zic, da - "Mefisto" din Faust.
Ș.C.: Să trecem și la lucruri mai serioase, pentru generația ta: facebook sau instagram?
C.S.: Instagram, că na, gen Z, dar folosesc și Facebook pentru postări mai "serioase".
Ș.C.: Mare sau munte?
C.S.: Mare. Iubesc apa și toată poetica peisajului de la mare. Când privesc orizontul și soarele la apus, mă simt foarte fericit. Îmi place mult de tot și muntele, dar dintre cele două aș alege oricând marea.
Ș.C.: Apus sau răsărit?
C.S.: Răsărit. Pentru ideea de nou început și optimism al faptului că oricât de lungă ar fi noaptea, soarele tot va răsări într-un final. Ce să fac... îmi place mult să-mi romantizez realitatea, hahaha.
Ș.C.: Rom sau gin?
C.S.: Vin.
Ș.C.: Fasole bătută sau ciorbă?
C.S.: Ciorbă.
Ș.C.: Moldovence sau oltence?
C.S.: Ambele.
Ș.C.: Mâncarea mamei sau restaurant?
C.S.: Ambele.
Ș.C.: Comedie sau dramă.
C.S.: Ambele. Mi se par ambele la fel de provocatoare și, personal, aș alege oricând să mă arunc în luptă cu fiecare.
Ș.C.: Film sau teatru.
C.S.: Ambele. Total și fără echivoc.
Ș.C.: Faci la mișto?
C.S.: Ambele.
Ș.C.: Mă opresc.
C.S.: Nuuu, chiar îmi place! Și chiar eram sincer! Hai încă puțin și gata, promit!
Ș.C.: Fructe sau legume?
C.S.: ... ambele! Jur că nu exagerez, dar chiar îmi plac ambele.
Ș.C.: Pate sau parizer?
C.S.: Pate!!!!!
Ș.C.: Paris sau Roma?
C.S.: Asta e foarte grea... Ok, Paris, dar și Roma...
Ș.C.: Taci. Murături sau crudități?
C.S.: Murături.
Ș.C.: Hip-Hop sau vals?
C.S.: Hip-hop. Asta pentru că am făcut street-dance, dar mi-ar plăcea oricând să învăț și alte stiluri noi.
Ș.C.: Tom Hardy sau Cillian Murphy?
C.S.: Cillian Murphy.
Ș.C.: Margot Robbie sau Marion Cotillard?
C.S.: MARION!!!
Ș.C.: Ce zodie ești?
C.S.: Leu. Cu ascendent în berbec și luna în scorpion. Sunați la 112.
Ș.C.: Dragule, asta a fost! Pfiu.... Hai că mi-a plăcut, tre' să mai facem.
C.S.: Gata?
Ș.C.: Păi cât să mai fie?
C.S.: Corect. Ce bine totuși că ai lăsat cea mai importantă întrebare la final, altfel am fi avut doar una.
Ș.C.: Normal... am calculat-o, îți dai seama.
C.S.: Nici nu mă așteptam la altceva. Mulțumesc, Șteff!
Ș.C.: Eu îți mulțumesc!
Data nașterii: 30.07.1998.
Studii: Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I. L. Caragiale", București: 2024 - 2026: Master Arta Actorului de Film (în curs) / 2021 - 2024: Licență în Teatru, specializarea Arta Actorului (absolvent) // Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), București: 2020 - 2022: Master în Publicitate / 2017 - 2020: Licență în Comunicare și Relații Publice. // 2013 - 2017: Colegiul Național "Frații Buzești", Craiova
Proiecte în teatru:
2026: Feste în A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, regia Andrei Huțuleac, Teatrul Dramatic "Fani Tardini"
2025: Kajetan în Balerinele acvatice de David Drábek, regia Monica Stoica, Teatrul Metropolis;
2025: Tiberiu Mercurian/Worker/Doctor în 5+3=9, coregrafie și concept Ștefan Lupu, Teatrul Grivița53;
2025: Dumitru Gorzo în Rostopasca de Alex Tocilescu, regia Monica Stoica, Casa Kerim // Asociația Hearth;
2025: El în Dumnezeu de-a doua zi de Mimi Brănescu, regia Maria Nicolici, UNATC;
2025: Unul dintre băieți în Țara din care venim. Primii 35 de ani., regia Eugen Jebeleanu;
2024: Gord în Viață bună de Daniel Brooks, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrelli;
2024: Antonin Artaud în Naky, regia Monica Stoica și Delia Neculau, Asociația Hearth // Casa Kerim;
2024: Kano / Morty / Paco în Bestiar, regia Denisa Nicolae, Teatrul Metropolis;
2024: Beckman în Afară, în fața ușii de Wolfgang Borchert, regia Alex Ianași;
2024: Pisica în Lucruri mici și extraordinare de Daniela Arroio și Micaela Gramajo, regia Rebeca Elena Crețu
2024: Jacques-Bunicul în Jacques sau Supunerea de Eugen Ionescu, regia Elena Tudorache;
2023: Performer în Double Fiesta, concept și coregrafie Andrea Gavriliu;
2023: Orsino / Curio / Ofițer în A douăsprezecea noapte de W. Shakespeare, regia Valeria Sitaru și Vlad Logigan;
2022: Cavalerul de Ripafratta în Hangița de Carlo Goldoni, regia Miruna Icleanu;
2022: Hovstad în Un dușman al poporului de Henrik Ibsen, regia Vicențiu Grama;
2022: Donald Carney în Biloxi Blues de Neil Simon, regia Liviu Chițu;
2022: Bătrânul în Stoc Epuizat, regia Raluca Ghiță.
Proiecte în film: 2025: Băiat birou în Hala nr. 8, regia Andrei Tache-Codreanu; 2025: Băiatul în Noi nu ne-am iubit niciodată, regia Alexandru G. Fiț; 2025: Diavolul în Iubire oarbă, regia Alexandru Mărginean; 2025: Teo în Făt-Frumos, regia Maria Marina, Saint-Denis Université, Paris; 2025: Alex în Messages that count, regia Alexandru Ciochia; 2024: Ionel în La Snagov, regia Cristian Comeagă; 2024: Dan în Ruptura, regia Paul Sichigea.
Reclame: Nintendo Switch (Global Commercial, 2023) - Rol: The yellow sweater guy; Lay's Fotbal (2023) - Rol: Tânărul care deschide ușa; ALTEX (2022) - Rol: Tânărul.
Workshopuri: Workshop de actorie cu Dumitru Acriș, 2021 & 2022 / Workshop de Commedia dell'arte cu Mălina Andrei, 2022 / Workshop de actorie în cadrul"Atelierelor de Antropologie Teatrală Cătălina Buzoianu", Socolari, 2023 / Workshop de dans cu Andrea Gavriliu, 2023 / Workshop de actorie cu Kiss Csaba, 2023
Premii: 2024: Premiul pentru cel mai bun actor într-un spectacol de regie-teatru - Gala Absolvenților UNATC (Juriu: Cristiana Gavrilă, Adrian Damian, Erwin Șimșensohn) / 2025: Premiul pentru cel mai bun actor la Gala Tânărului Actor HOP & Premiul pentru prestanță, rostire scenică și expresie corporală, instituit de Dorina Lazăr, Gala Tânărului Actor HOP & Premiul 1/10 pentru FILM la TIFF.
*
Cei zece actori selectați pentru ediția TIFF.25 sunt Anaïs Agi-Ali (Teatrul de Stat Constanța), Matei Arvunescu (Teatrul Excelsior București), Răzvan Clopoțel (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Elena Emandi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Marin Lupanciuc (Teatrul Național din Timișoara), Kati Méhes (Teatrul de Nord Satu Mare), Calița Nantu (Reactor de Creație și Experiment Cluj), Costin Stăncioi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Dragoș Stoica (Teatrul Masca) și Tiberius Zavelea (Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" București). Click pe linkuri pentru interviuri cu cei selectați. Actorii au fost propuși și selectați de un grup de profesioniști din teatru și film: Tudor Giurgiu (regizor și producător), criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki, Oana Borș, directoarea de casting Domnica Cîrciumaru, editorul portalului LiterNet Răzvan Penescu.
Echipa 10 pentru FILM: Manager de proiect: Cătălina Brândușoiu / Foto-Video: Sabina Costinel / Producție & Styling: Silvia Aștilean / Grafică: Mihaela Vas.