Dintr-o coincidență, am fost 6 ani colegi de trupă de teatru în generală și liceu. Dintr-o coincidență, am stat perete în perete la cămin. Din altă coincidență am și jucat împreună într-un scurtmetraj în facultate. Coincidental se întâmplă să fim și oameni ok și să ne înțelegem bine. Coincidental am vorbit și puțin pe subiect legat de actorie și chestii, de-aia B a numit interviul ăsta așa drăguț. Multe coincidențe frumoase l-au ghidat pe B și la 10 pentru FILM la TIFF 2026. Sper să vă bucure coincidențele care au avut loc în acest interviu improvizat, acest mic exercițiu între doi prieteni: un A, și un B.
B: Doi, trei.
A: Să stăm mai aproape așa.
B: Putem, da.
A: Vrei să ne luăm în brațe?
B: Da. Ok. Dubla 1.
A: Hai să încep cu singura pe care o aveam pregătită. Așa. Păi, ar trebui să spun ceva introductiv, gen, cum te cheamă, câți ani ai, ce facultate ai terminat. Hai, cum te cheamă?
B: Mă numesc Tiberius Nicolae Zavelea.
A: Și câți ani ai, Tiberius?
B: Am 25 de ani împliniți. M-am născut pe data de 6 octombrie 2000, într-un oraș foarte liniștit în timpul anului și foarte agitat în sezonul estival, în Constanța. În Tomis Nord, "Salut întreg Tomis Nordul, e aeroportul..."
A: "... De unde am decolat cu totul". Eu te-am întrebat doar câți ani ai.
B: Da, am 25 de ani.
A: Așa. Ce facultate ai terminat?
B: UNATC-ul.
A: Și ce ai făcut la UNATC acolo? Ai făcut teatru? Ce teatru ai făcut?
B: Tot felul. Teatru prost și în continuare fac teatru prost.
A: Și ce crezi că o să zică regizorii cu care lucrezi despre răspunsul tău?
B: Păi, nu, eu nu mă refer la munca lor, sau la spectacolele lor, cât la inputul meu. Cât simt că am deprins în tot acest timp. N-o să fiu niciodată mulțumit de ceea ce fac.
A: Ei te-au distribuit.
B: Păi, da, total de acord. Greșeala lor. Glumesc. Mă motivează, știi? Să nu fiu mulțumit de ceea ce fac. Mă rog, e și foarte rău că sunt într-o constantă depresie și nemulțumire față de munca pe care o depun. Dar în același timp mă întărâtă, spre deosebire de film. La teatru mai am o încercare. Azi a fost un spectacol prost. Știu de ce n-a mers bine și data următoare am această, nu știu, rețetă care n-a funcționat și pot să o fac altfel.
A: Cam șmecher. Nu știu ce să zic. Pe mine mă enervează presiunea unei zi de filmare, că doar așa iese. Iar dacă e ceva prost, ceva ce n-ai văzut, nu mai zici. Care a fost momentul în care te-ai hotărât să dai la actorie?
B: Cumva intuiam că vreau să fac chestia asta din liceu. Din a 9-a, a 10-a așa. Adică deja se făcuseră trei, patru ani de când mergeam amândoi cu trupa peste tot prin țară să jucăm și aveam weekendurile full de repetiții.
A: Ce târziu!
B: Gândește-te că, aproape la fiecare cină acasă, când spuneam că m-am gândit așa ipotetic să dau la actorie, maică-mea-mi dădea picioare pe sub masă când simțea că o să încep această discuție, ca nu care cumva să se supere tata care, și-așa, stătea puțin pe acasă fiind navigator.
A: Dar tu ziceai în a 9-a, a 10-a, nu?
B: În liceu, de-a lungul liceului, până în a 11-a și a 12-a inclusiv, maică-mea-mi dădea picioare pe sub masă să tac și taică-miu zicea că bă, bine, dă și la actorie. Dar, prima dată, uite, dă și tu la o facultate mai ca lumea, adică, plătită mai ca lumea, gen drept.
A: Îți ziceau ție de drept în clasa a 10-a?
B: Da.
A: Tu la științe sociale, de fapt.
B: Teoretic, da, se pupa. Și știu că prin a 10-a sau a 11-a, repetam la Martiri de Marius von Mayenburg. Eu aveam rolul ăsta, rol mefistofelic, un personaj adăugat de Tiberiu Roșu, coordonatorul trupei, și trebuia să mă unduiesc pe acolo. Aveam niște pasaje din Faust. Și-mi plăcea mult să fiu atunci, acolo. Cumva omniprezent, n-aveam relație directă cu niciun personaj, ci doar era un soi de Puck așa, care-l împingea pe Beniamin înspre păcat.
După repetiții, eu și Midișan, colegul nostru de trupă, stăteam în 102N, plecam de la repetiții spre casă, și l-am întrebat: "Bă, tu ce vrei să faci după liceu?". El cu un am mai mare. Ambii părinți avocați. Spune: "Bă, eu mă gândeam la drept, dar nu știu exact, adică ori procuror, ori judecător.", la care eu: "Bă, și eu așa mă gândeam la drept, că am auzit că se plătește bine, dar și eu tot așa ceva gen avocat, procuror, că lucrez cu oameni", că nu știu ce. Și stăteam așa, adică, ne-am zis amândoi părerea, am stat două secunde și l-am întrebat eu pe Midișan: "Bă, dar cum ar fi să dăm la actorie?", iar el: "Bă, dar chiar cum ar fi?".
Midi n-a intrat la teatru, a intrat la teatru de animație la UNATC și foarte bine că a intrat acolo pentru că simt, și îmi confirmă prin ceea ce face, că mediul în care s-a dezvoltat de-a lungul timpului a fost perfect să-și manifeste toate skillurile pe care le are: că știe să cânte și produce muzică, se descurcă foarte bine și frumos cu copiii... Drept dovadă, acum este angajat în Galați la "Gulliver", face un master la facultatea de muzică și mă mândresc cu el. La un an de la admiterea lui am dat și eu la actorie și am intrat.
A: Și ai zice că-i bine că ai intrat la actorie? Ai zice despre tine cum ai zis despre Midi acuma? Că ce bine că a intrat băiatul ăsta acolo și că uite, poate să se dezvolte și că-i potrivit pentru el.
B: Dacă în asta am investit atâta timp, în a învăța să înțeleg ce-i aia actorie și teatru...
A: Ce-i aia actorie? Actor egal om? Bravo!
B: Actor egal om. Dar nu știu să-ți zic ce-i aia actorie.
A: N-ai răspuns la întrebare. Dacă tu simți că mediul ăsta a fost prielnic pentru tine, dacă industria asta a fost o industrie care te-a pus în valoare.
B: Păi, n-am apucat să termin. Am investit atât de mult timp...
A: Ai făcut și un master, băi! În cinci ani de studii, nu simți că ceva din tine e potrivit pentru meseria asta?
B: Am primit foarte mult feedback pozitiv. În continuare primesc. Sunt apreciat de colegi și de regizori și de oameni mișto cu care am avut norocul să lucrez.
A: Dar i-am întrebat pe ei sau te-am întrebat pe tine?
B: Păi, mă întrebi pe mine, dar motivul...
A: Tu zici chestii exterioare, că e factor extern care-ți răspunde la întrebare. Eu vreau răspuns din interiorul tău. Dacă tu simți că ceva din tine, din felul tău de a fi se potrivește cu meseria aleasă. Uite, de exemplu, mie mi se pare că-mi plăceau foarte mult bancurile când eram mic și mi se pare că doar chestia asta de-a ști să zici un banc, de-a avea un comic timing și what not te ajută foarte mult la montajul unui film. Montajul e ritm. Și simt că unele chestii din trecutul meu de om caterincos și om care face cioace sunt din mine și din felul meu de a fi care mă ajută în ceea ce mi-am ales să fac. În fine, dracu știe dacă mai fac filme. Dar sunt niște chestii care, chiar dacă am și eu aceleași dubii ca și tine, că vai, că e bine ce mi-am ales să fac, că nu știu ce... Și eu primesc feedback pozitiv, dar din interior simt că niște chestii din felul meu de a fi se potrivesc cu meseria asta. Cum zici de Midi, că produce muzică, că atuurile lui sunt în concordanță cu drumul pe care și l-a ales, simți că ceva din tine se potrivește cu teatrul, cu actoria? Și dacă da, ce?
B: Din nou, am investit atât de mult timp în asta încât nu știu ce altceva să fac. Îmi place să mă pun în situații. Îmi place să mă joc. Îmi place să nu mai fiu eu și să mă străduiesc să gândesc ca altcineva, să scap de gândurile mele, să... Dar nu știu. Adică e atât de clișeu discursul ăsta, că de-aia mă tot căcâi și încerc să găsesc o formulă mai potrivită. Da, simt că am ales lucrul de care sunt - sau cred că sunt - menit să o fac. Totodată, nu pot s-o pun momentan decât pe seama timpului pe care l-am investit în treaba asta. Și de faptul că am poate o libertate mai mare să mă exprim în fața oamenilor și să profit de faptul că într-un anumit moment, niște oameni sunt atenți la mine și eu atunci pot să fac ceva fără să mă mai gândesc că sunt cringe sau că nu mă cred - sau că oricum astea-s gânduri pe care le am constant și în scenă. Dar nu știu, e plăcut să fii ascultat și dacă reușesc într-o seară să fac pe cineva să simtă ceva, orice, că e bucurie, că e tristețe, că-i amintesc de cineva drag, eu simt că mi-am făcut datoria.
A: Și crezi că asta clicuește cu tine? Abilitatea de a face oamenii să rezoneze cu tine?
B: As an empath...
A: Pentru că întrebarea mea era mai mult de ce crezi tu, din tine, că se potrivește cu meseria asta și ce aduci tu în ea. Ce calități necesită și ce din calitățile astea ai tu și de unde crezi că vin. Cum e asta, că-ți place să te dai în spectacol, să faci chestii trăsnite și să vezi reacțiile oamenilor.
B: Cred că-i empatia, nu știu. Felul în care m-a crescut maică-mea m-a făcut să dau importanță mai mare unor lucruri care nu țin de mine, sau să-i pun pe alții înaintea mea, știi? E foarte mult people-pleasing la mijloc, cred. Cred că sunt un ascultător bun și cred că ăsta e unul din punctele de pe fișa postului, trebuie să ai o ascultare destul de bună... Repetă întrebarea, te rog.
A: A treia oară. A fost o întrebare foarte simplă.
B: Păi, de șapte ori am început să zic un lucru și n-am apucat să-l zic până la capăt.
A: Pentru că ai evitat întrebarea. Ți-am deschis o ușă și ți-am zis: "Intră, te rog, pe ușa asta." Și tu ai zis: "Da, ok." Și te-ai dus și ți-ai deschis un geam și ai intrat pe el. Și eu ziceam: "Nu, Zavelea, intră înapoi, te rog, pe geam și ieși, te rog, pe ușa asta pe care ți-am deschis-o."
B: Sunt un actor. Ca să intru pe ușă, trebuie să mă lași să-mi fac momentul.
A: Bro, tot ce vreau să zic este că nu răspundeai absolut deloc la întrebare. Tot amânai răspunsul și ai început să-mi vorbești despre cum îți place să simtă lumea chestii, că se uită la tine, și ce-ți place ție la meserie, când eu te-am întrebat ce crezi că se potrivește din tine cu meseria, adică cum ai zis despre Midi.
B: Dacă cred că am abilitatea asta să fac oamenii să simtă lucruri, implicit, da, îmi place la mine faptul că pot să fac oamenii să simtă anumite lucruri.
A: Păi, da, și în ideea asta ar fi trebuit să răspunzi că: "Uite, de când eram mic, îmi plăcea să fac chestii, s-o fac pe mama să râdă." Sau nu știu ce. Și-mi place că pot să fac asta acum pe scenă. Și cred că mă potrivesc cu ideea de-a face oamenii de pe scenă, să fac oamenii din sală să simtă ceva, pentru că în trecutul meu regăsesc trăsăturile astea în chestia asta pe care o făceam. Știi? Tu nu. Eu te întrebam, ți-am cerut să faci conexiuni între lucruri care sunt din tine, sunt ale tale, te caracterizează, și lucrul care crezi că sunt necesare sau bune sau benefice, calități care ajută un actor.
B: Păi, da, hai să reluăm, da? Faptul că fac oameni să simtă lucruri. Faptul că sunt un ascultător bun. Nu știu, nu-mi place să spun lucrurile la care sunt bun, pentru că sunt nesigur pe ele, sau la care cred eu că sunt bun, sau ce-mi place să fac.
A: Ei bine, ai un intervievator hater acum. Eu vreau răspunsul. Nici mie nu-mi place să zic chestii de-astea la care sunt eu bun, dar for the sake of the argument, mi-am călcat peste mândrie și ți-am zis.
B: Ai dreptate. Da, uite, într-adevăr, mă gândeam să zic de faptul că eu și sora mea ne filmam prin casă și făceam filmulețe și ne jucam de-a orice. Din punctul ăsta de vedere, poate, inconștient, m-am ghidat singur pe drumul ăsta. Dar asta, uite, astea mi se par niște lucruri pe care le facem oricum când suntem copii, știi? Când ne jucăm, când ne folosim imaginația să ne punem singuri în situația de eu cavaler, soră-mea prințesă, care trebuie salvată în turn, etc.
A: Da, nu făceai pentru un public. Eu n-am filmat niciodată nimic cu sor-mea Irina.
B: Exact. O făceam pentru mine și pentru soră-mea. Și, da, ne filmam cu telefonul lui maică-mea și după aia le arătam lor, dar de fapt tot pentru noi o făceam.
A: O făceai pentru reacția lor. Era o chestie egomaniacală.
B: Probabil, dar mai tare cred că-mi plăcea să văd de fapt diferența dintre ce vedeam eu și ce credeam eu că fac în momentul ăla și după aia de fapt scălâmbăiala noastră. Nu cred că gândeam asta chiar atunci, dar acum, gândind așa retrospectiv, îmi dau seama că-mi plăcea să mă și uit la mine cum mă jucam. Dar acum am senzația că răspunsul pe care-l dau îl dau fix în direcția asta de a răspunde interesant, de parcă l-am fabricat, am cosmetizat o amintire ca să fac paralele cu trecutul meu. Mă simt impostor.
A: Și ce? Toată lumea face asta. Și eu răspund la chestii, că-mi caut justificări la formele de abuz la care am fost supus. Îmi zic că, vai, că de fapt eu acuma doar îmi caut scuze. Și ce? Poți s-o interpretezi oricum. Este o interpretare validă. Vezi mai încolo dacă ai dreptate. Uite, în "Cahiers du Cinéma", care e biblia criticii de cinema din Franța, găsești criticile lui André Bazin pe la început de drum, iar apoi vezi 20 de ani mai târziu, când citești alte critici de-ale lui în care spune basically: "Da, ce-am zis acum 20 de ani era cam o mizerie. Acum îmi dau seama, eram cam prost." Poți oricând să te răzgândești.
B: Da, uite, atunci nu mi se părea o prostie ceea ce filmam, adică mie-mi plăcea să mă uit. Doamne, i-am zis deja lui soră-mea. Am anunțat-o când o să iau Oscarul...
A: Să dai play la ăla cu Darth Vader.
B: Ăla cu Darth Vader. Doamne, ce mizerie ordinară! În fine. Și uite, atunci nu mă gândeam că-i o prostie. Atunci mi se părea tare și mi se părea interesant să fac cut-uri, și mi se părea mișto când o sugrumam cu "forța" și ea juca treaba asta. Dar cam întotdeauna eu eram sclavul. În sensul în care soră-mea era control freak, adică eu dacă aveam o idee, era bună, se tăia, și soră-mea spunea: "Fii atent, facem așa." Și eram disponibil. Niciodată nu m-am împotrivit soră-mii; și de asta cred că se potrivește cu treaba asta, cu actoria, că m-am obișnuit să fiu disponibil.
A: Deci ai spune ca să rezumi răspunsul tău la ceva ce se leagă de întrebare, că niște calități pe care le-ai fructificat mai tare în meseria asta sunt capabilitatea ta de a te juca, libertatea pe care o simți în situații dramatice, că-ți plăcea să te joci când erai mic, capacitatea ta de a te lăsa influențat de alții și abilitatea ta de a fi sclav.
B: Dar de ce reiterezi ce am spus?
A: Pentru că ai zis în, gen, 10 minute, ceva ce eu am reușit în câteva propoziții. Era greu s-o leg de întrebare și am vrut s-o reformulez ca să se lege mai frumos de întrebare.
B: Păi, asta e treaba ta. Să pui întrebări mai bune.
A: Eu am pus întrebarea destul de bine, dar a trebuit să ți-o pun de trei ori ca s-o înțelegi.
B: Păi, da, pentru că, și te citez, "trebuia" să răspund în alt fel, nu în ăla în care am răspuns eu.
A: Trebuia să răspunzi la întrebare. Eu asta zic, că tu uitai care era întrebarea pe la jumătatea răspunsului și te duceai în niște chestii pe care vrei tu să le spui, că ești nevorbit legat de subiectul actorie, și uitai, de fapt, care era întrebarea. Deci, îți zic din propria experiență că se vedea că ai uitat care e întrebarea și vorbeai despre niște chestii care-ți sunau ție șmecher și voiai să le spui, dar nu erau legate de întrebare.
B: Și, ca să confirm faptul că sunt un ascultător foarte bun, putem să confirmăm pe această înregistrare că tu ai vorbit mult mai mult decât am vorbit eu la interviul pe care tu trebuia să mi-l iei.
A: Ok, uită-te pe waveform.
B: În fine.
A: Care e un spectacol în care n-ai jucat, care ți-a plăcut? Și de ce?
B: Faust-ul de la Sibiu.
A: Și de ce?
B: Pentru că m-am îndrăgostit de Ofelia Popii în rolul lui Mefisto, rolul care m-a și făcut să vreau să dau la actorie.
A: Ce ți-a plăcut la rolul ăla? Ce te-a făcut să simți atât de puternic?
B: Că nu trebuie să fii protagonistul ca să fii scos în evidență, că nu trebuie să fii bun ca să fii crezut sau admirat. Mereu mi-am dorit să fiu villainul, că-s personaje complexe. Eu nu prea mă supăr pe oameni, și motivul pentru care nu mă supăr pe cineva care-mi greșește, de cele mai multe ori, este pentru că înțeleg de ce o fac. Adică, reușesc să-mi dau seama, bă, ok, omul ăsta a reacționat așa pentru că ceva din trecutul lui, îi fac eu un diagnostic sau whatever, sau încerc să analizez situația din locul lui. Știi? Și de aia mi-ar plăcea să fac munca asta pentru un personaj negativ. Adică, să-i găsesc justificări pentru felul oribil în care se poartă, pentru că și eu am fost, din perspectiva mea, personajul negativ în viața unor persoane de foarte multe ori, și și eu m-am comportat oribil față de alții. Dar nu pentru că am fost mai puțin om decât ceilalți, ci tocmai că sunt la fel de om și am la fel de multe suferințe și la fel de multe slăbiciuni ca oricare altul.
Și referitor la rolul Ofeliei, forța și prezența pe care o avea pe scenă, care m-a, nu știu, m-a vrăjit. Și faptul că se urca, se cocoța pe decor. Îmi plăcea că vedeam un corp dus dincolo de limitele unui corp și nu doar reprezentativ. Adică, eu o vedeam că se crede cu totul. M-a păcălit. M-a vrăjit. Adică, nu m-a păcălit, ci...
A: Te-a convins.
B: M-a convins. Și m-a convins că vreau și eu să fiu acolo. Și asta-i poziția cea mai ingrată a actorului: să vezi un spectacol, să zici că-mi place, dar eu vreau acolo.
A: De obicei e "eu vreau acolo că ăla nu face bine".
B: Păi, da, dar trebuie să ai și modestia și, nu știu, respectul față de oamenii pe care-i vezi, să le respecți poziția în spațiu. Adică, da, ok, de multe ori mă uitam la unele spectacole și mă gândeam că, da, eu aș fi făcut o treabă mult mai bună, dar doar pentru că eram în afară și vedeam poate ce nu funcționa în scenă, sau ce poate ar fi funcționat mai bine la mine.
A: Asta-i și la sporturi?
B: Absolut. E mult mai ușor să te uiți din exterior la un lucru și să spui că, da, nu funcționează. Pentru că vezi în ansamblu. Dar, când ești acolo în scenă, tu faci tot posibilul să te crezi și să-l faci pe omul ăla din fața ta să creadă. Ce zic, și o să zic în continuare pe parcursul interviului, nu se referă la One Man Show-uri, sau la monologuri, ci la teatru cu colegi de scenă, cu oameni.
A: Parteneri.
B: Cu parteneri. Adică, să lupți să-l ții pe omul ăla în povestea voastră. Pentru o oră jumate, două, cât ține spectacolul. Să credeți amândoi în același lucru. Asta mi se pare palpitant. Asta mi se pare frumos. Și să reușești să te păcălești și pe tine și să-l păcălești și pe ăla, că de fapt nu se uită nimeni la voi. Să-l faci să râdă în scenă. Să-i faci cioace. Astea-s un deliciu.
A: Tu te simți atras de partenerii de scenă? Te-ai simțit vreodată forțat să fii atent? Sau de obicei îți vine natural să asculți și să intri în poveste? Că ai vorbit despre cum încerci tu să-l bagi pe partener în poveste, în povestea voastră. Dar cum ești tu față de partener, când e vorba să intri în povestea lui, a voastră?
B: Nu știu, întreabă-i pe ei.
A: Păi, te întreb pe tine acuma.
B: Nu știu.
A: Te întreb, practic, dacă simți că faci forțat vreodată chestia asta.
B: Nu cred. Atâta timp cât mă străduiesc să-i răspund la ce-mi dă, eu cred că reușesc să intru în povestea lor. Acum, scuze tuturor colegilor și partenerilor de scenă care citesc asta. Dacă citiți asta, că poate nu e cazul. Poate e doar în imaginația mea că sunt un ascultător bun. Poate aveți clar imaginea cu mine care mă uit prin voi.
A: Cum e să fii partenerul de scenă? Să fii mai mult ascultător într-o scenă decât activ, să nu fii ăla care convinge cealaltă persoană să intre în povestea ta, ci ăla care trebuie să se lase convins. Crezi că trebuie să ai o anumită deschidere? Crezi că e o chestie care depinde doar de partener, sau ține și de tine într-o anumită măsură?
B: Cum spune Marius Bodochi într-un reel de pe Instagram cu "actoria este ca o partidă de sex bună"... Nu, n-o să zic asta.
A: De ce nu?
B: Mi-e rușine.
A: Nu te mai cenzura.
B: Ai dreptate, da. Cred că e o poziție mult mai confortabilă. Nu, nu confortabilă, nu-i un cuvânt bun. E mult mai activ să asculți. Să te lași modificat. Să reacționezi. Hai s-o luăm așa: eu sunt A, tu ești B, da? Eu am de zis text, tu trebuie să asculți. Treaba mea e simplă. Eu trebuie să zic textul ăsta.
A: Să zici poezia.
B: Să te fac să mă crezi. Sau nu, în funcție de situație. Dar de fapt, cred că actoria mai mult stă în B. Pentru că dacă eu, Tibi, aș fi A, în timp ce zic textul, în capul meu ar fi: prost, prost, nu te cred, nu te cred, e foarte prost. Omul ăsta abia te ascultă, uite, i-a fugit buza, l-ai făcut să râdă. Știi? Adică, atunci când ai text de spus, mi se pare că oricum mintea noastră funcționează pe atât de multe planuri.
A: Și ți se pare asta mai activ? Sau activ într-un alt fel?
B: Ambii sunt, sau ar trebui să fie, activi. Pentru că și atunci când asculți, tu ai un monolog interior. Tu, în timp ce-ți spun exact ceea ce spun acum, gândești deja niște lucruri și ai un text în minte. Dar în același timp, tu ai receptat ce-am spus și te-a modificat și mie mi se pare mult mai valoros și mult mai greu, de fapt, ce ai tu de făcut. Să asculți. Să ai disponibilitatea să asculți. Și real să urmărești ce zice omul din fața ta. Pentru că dacă tu te uiți la mine sau... sau dacă eu mă uit la tine, tu-mi zici textul și eu mă gândesc de fapt doar la cum abia aștept să se termine spectacolul să mă duc să beau o bere în Miker's...
A: Cât de specific...
B: Am fost acolo. Sunt și eu om. Actor egal om.
A: Actor egal om. Așa o să se numească interviul ăsta. Actor egal om.
B: Nu.
A: Crezi că a înțelege este același lucru cu a ierta? Că ziceai că poți ierta oamenii, că înțelegi de ce au făcut chestiile astea. Dar ți se pare că automat, sau în 90% din cazuri, ierți pe cineva dacă l-ai înțeles?
B: Nu-i iert. Adică, eu când am spus că nu mă supăr pe oameni, asta nu înseamnă că-i iert.
A: Într-un fel, dacă nu reacționezi negativ la ce-au făcut, din perspectiva lor, îi cam ierți. Nu ești sancționat.
B: Din perspectiva lor, da. Ei pot crede ce vor. Dacă eu în sinele meu știu că omul ăla mi-a greșit, și greșeala asta se repetă, știu că omul ăsta, poate, nu e făcut pentru mine. Adică, ce voiam să spun, cred, e că nu că-i iert pe oameni, ci mai degrabă am un anumit grad de înțelegere față de oameni și de răutatea lor. Am fost și bully-uit, am dat de oameni care erau patologic răi, știi? Am pățit și acuma la Iași că s-a luat un băiat de un prieten că s-a îmbrăcat ca o fată, și alte slur-uri pe care nu le pot scrie aici. Căuta scandal. Și în timp ce pleca, tot își zicea poezia, și i-am spus: "Bă, omule, ori îți ceri scuze, ori nu mai căuta scandal, dă-i drumul de aici." Și după aia, ăsta iar: "Lasă că dacă vine războiul mondial [...] ești îmbrăcat ca o fetiță [...]". Ce poți să-i ceri omului ăluia? Adică, de ce să-mi consum nervii? Mă uitam la o maimuță. Nu, mă uitam la un leu, iar eu eram maimuța. Și mă uitam la un om care nu înțelege că masculinitatea și feminitatea nu stau în niște haine. Vedeam că omul ăsta nu înțelege chestia asta și n-aveam cum să-i schimb perspectiva, și mă frustra. Adică, eu, Tibi, aș fi vrut foarte tare să mă duc la el să-i spun: "Bă, omule, stai. Calmează-te, hai să vorbim. Bă, ce te doare? Cine ți-a greșit în viața asta?".
A: Te-am întrebat asta pentru că mi se pare că nu ești genul de om care, după ce pățești o chestie de asta, te gândești: "Mamă, ce aș vrea ca omul ăsta să calce într-un rahat și să alunece și să-și rupă șoldurile în șpagat", ci că-ți pare rău de ei, nu le dorești rău, nu nimic.
B: Eu degeaba le doresc să calce într-un rahat. Pentru că, inevitabil, o să-și croiască drumul lor în viață în așa fel încât o să calce în cinci rahați.
A: Și de aia te întrebam dacă crezi că să-i înțelegi te ajută foarte mult și să ierți pe lângă.
B: Da. Mă ajută. Atâta timp cât oricum am mult mai multă înțelegere și răbdare pentru oricine altcineva în afară de mine. Adică, pot să iert mult mai ușor o greșeală care mi-a fost făcută decât o greșeală pe care am făcut-o eu cuiva.
A: Ce terapeutic!
B: I know. Dar pentru că, oricât de stupid ar suna, cred că înțeleg mult mai bine comportamentul altora decât pe-al meu, pentru că îmi second guess-uiesc fiecare pas pe care-l fac. Adică, încerc să-mi dau seama de ce am făcut asta. După aia mă gândesc, ok, poate de asta. Și după aia mă gândesc că de fapt, ok, poate ăsta e un reflex de autoapărare. Până și răspunsul ăsta, că de fapt nu asta voiam să spun, dar eu... înțelegi ce vreau să spun?
A: Pe restu-i scuzi, pe tine te acuzi.
B: Inclusiv la terapie m-am gândit că n-aș putea să merg pentru că am impresia că îl voi minți pe săracul om, să încerc să-l copleșesc cu felul meu profund de a simți, să-l impresionez.
A: Că ai merge la terapie doar ca să vezi ce l-ai face pe terapeut...
A și B: Să simtă.
A: Ia uite, altă trăsătură pe care puteai s-o spui ca răspuns la prima întrebare: faptul că-ți pui sub semnul întrebării tot ce faci. E ca un fel de desfăcut textul, doar că pe acțiune.
B: Da, e super activ. Uite, mi-ai dat de gândit acum.
A: Referitor la calitățile pe care le-ai menționat că ar trebui să le ai, și sunt în concordanță cu meseria pe care ți-ai ales-o, ce altă profesie crezi că s-ar fi aliniat cu ele?
B: Psihologia, cred.
A: No cap?
B: Nicio șapcă. Mă gândeam la procesul de a înțelege cazul pe care îl ai, sau personajul pe care trebuie să-l interpretezi, să ți-l asumi. În ambele cazuri trebuie să-l înțelegi pe celălalt. Totodată, am o înclinație spre pedagogie. Posibil și datorită faptului că am multe cadre didactice în familie.
A: Tiberius Zavelea rector UNATC?
B: Stay tuned, big things coming.
A: Ce alt mediu artistic te mână să te exprimi în afară de actorie?
B: Muzica, dansul sau bucătăria.
A: Dar una?
B: E greu. Toate au un univers atât de vast pe care să-l explorezi, combinații de note, mișcări, ingrediente care nu au fost puse vreodată în aceeași farfurie de altcineva. Vreau să mă joc cu posibilitățile astea, cu regulile care sunt general valabile și totodată încălcate.
A: Cine ai vrea să te joace? Nici nu cred că s-a născut cineva să te joace, tânăr.
B: Willem Dafoe. Are și el strungăreață, mi se pare că semănăm.
A: Nu l-ai jucat tu pe Willem Dafoe?
B: Nu, el să mă joace pe mine.
A: Păi, da, dar zic până ajungi tu să fii un om despre care să merite să se facă un film, Willem Dafoe a crăpat.
B: Dar de ce? Sunt atâtea filme făcute despre oameni care nu merită neapărat.
A: Da, dar au trăit suficient cât să aibă un anumit statut, cât să se vrea să se facă film despre ei.
B: Bă, eu cred că 25 de ani e aproape decent. Adică, mai am doi ani.
A: Care e o întâmplare pe care ai vrea s-o pui într-un spectacol? Ceva din viața ta ce simți că te-a marcat foarte puternic.
B: Când îi cântam la pian bunicii mele. În ultimii ei ani de viață, nu mai știu acum câți ani, când deja nu mă mai recunoștea nici pe mine, nici pe maică-mea, nici pe nimeni. Ne-a primit pe mine și pe maică-mea ca pe copiii care veneau cu părinții la meditații la pian.
A: Bunica din partea lui taică-tu, cea care te-a învățat să cânți la pian.
B: Exact. Toți ziceau "dar e nepotul dumitale, hai mamaie", etc. M-a întrebat la ce liceu sunt, eu am zis că sunt anul trei la facultate. După aia iar m-a întrebat ce clasă sunt, mă rog. Și după aia am zis: "Hai să-ți cânt la pian." Și m-am dus și nu mai știu, cred că valsul de Chopin nr. 19. Și ea îmi cânta notă cu notă. Apăsam pe clape și ea îmi dicta partitura notă cu notă. Plângeam în timp ce cântam. Și o vedeam bucuroasă așa, ca un copil. Mă emoționează foarte tare bătrânii.
A: În ce biopic de muzician ai vrea să joci? Pe ce muzician ți-ar plăcea să-l joci?
B: Jeff Buckley.
A: De ce?
B: Îmi place foarte mult muzica pe care a făcut-o, piesele pe care le ascult obsesiv-compulsiv de acum.
A: Și știi despre el ca om chestii sau...?
B: Nu. Nu știu. Doar îmi place muzica lui și versurile pe care le-a scris. Aș vrea să-l fi cunoscut.
A: Cea mai veche amintire a ta? Nu, poate nu e prima, poate mai ai altele și nu-ți aduci aminte acum, dar o amintire care a rămas cu tine?
B: E audio, doar.
A: Și care e?
B: E o jucărie pe care o aveam de când eram copil. Era o stea. Și cânta: sol / si la sol / re do si / mi re re do si / la do si la fa# sol. Știu că acum vreo trei sau patru ani, i-am cerut mamei un obiect din copilăria mea, pentru un proiect. Mi-a înmânat-o, am tras de ață, și când a dat drumul la melodie am rămas prost pentru 15, 20 de secunde. Mă uitam în gol și nu știu, a fost atât de ciudat, deloc străin, dar totuși atât de încețoșat.
A: Ai fost pavlovuit de mic.
B: Am fost pavlovuit de steluță.
A: Crezi că cine va citi ce rămâne din acest interviu o să simtă că te cunoaște un pic mai bine?
B: Nu.
A: Nu?
B: Dar nici nu trebuie.
A: Pentru că ai răspuns performativ și ai răspuns fake să pari mai interesant?
B: Exact. Pentru că oricum o să transcriu acest interviu, iar lumea o să citească ce vreau eu să afle despre mine. Nu cine sunt de fapt. Dacă vrea cineva să știe cine sunt, să mă cheme la o cafea și să-mi facă cinste. Și totuși, nici atunci n-aș fi în stare să arăt cine sunt de fapt.
A: Eu cred că ai material.
B: Nu știu, habar n-am.
Data nașterii: 06.10.2000
Studii: Licență în Arta Actorului, Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "Ion Luca Caragiale"
Teatru: Clarence/Rivers/Ratcliffe în Richard 3 de William Shakespeare, traducere și adaptare scenică Daniela Dima, regia Andrei Șerban, Teatrul Bulandra, București / Romeo / Balthasar / Fratele Ioan în Romeo și Julieta de William Shakespeare, regia Eugen Gyemant, Teatrul Bulandra / Eteocle în Oedip de Robert Icke, după Sofocle, regia Andrei Șerban, Teatrul Bulandra / 5+3=9, regia Ștefan Lupu, Teatrul Grivița 53, București / Ionuț în Party de Tom Basden, regia Alin Uberti, unteatru, București / Cine l-a ucis pe tata? după Édouard Louis, regia Andrei Măjeri, Teatrul Metropolis, București / Broscoiul de Alex Gorghe, regia Carla Oncescu
Apariții în filme: Metronom, regia & scenariu Alex Belc / Antrenamentul de noapte (scurtmetraj), regia Bogdan Alecsandru.
*
Cei zece actori selectați pentru ediția TIFF.25 sunt Anaïs Agi-Ali (Teatrul de Stat Constanța), Matei Arvunescu (Teatrul Excelsior București), Răzvan Clopoțel (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Elena Emandi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Marin Lupanciuc (Teatrul Național din Timișoara), Kati Méhes (Teatrul de Nord Satu Mare), Calița Nantu (Reactor de Creație și Experiment Cluj), Costin Stăncioi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Dragoș Stoica (Teatrul Masca) și Tiberius Zavelea (Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" București). Click pe linkuri pentru interviuri cu cei selectați. Actorii au fost propuși și selectați de un grup de profesioniști din teatru și film: Tudor Giurgiu (regizor și producător), criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki, Oana Borș, directoarea de casting Domnica Cîrciumaru, editorul portalului LiterNet Răzvan Penescu.
Echipa 10 pentru FILM: Manager de proiect: Cătălina Brândușoiu / Foto-Video: Sabina Costinel / Producție & Styling: Silvia Aștilean / Grafică: Mihaela Vas.