EXT. Întuneric. Un balcon la etajele superioare ale unui hotel comunist. Geamurile camerei sunt luminate rece. Pe pervazul geamului, cu picioarele sprijinite pe balustradă este Matei. Stă pe o cuvertură de pat. Lângă el mai e o cuvertură, un pahar, două portofele de tutun și o brichetă. De sus se vede panorama unui oraș. În stânga, un deal împădurit cu o antenă radio în vârf pe care clipește intermitent o lumină roșie. Liniște. Trece rar câte o mașină. În fundal zgomotul aparatelor de aer condiționat. După un timp intră Alex cu două beri în mână.
ALEX POPA: Ce dracu faci? La ce te gândești?
MATEI ARVUNESCU: La... Că hai să începem odată!
ALEX: Ho fă că am venit. Ai emoții? Că eu am!
MATEI: De ce?
ALEX: Nu știu. Că vreau să iasă bine.
MATEI: Și dacă nu iese ce? Sun pe altcineva.
ALEX: Da ah? (Râd amândoi)
MATEI: Deci zi! Dau rec.?
ALEX: Dă domne`
(Alex se așază și el. Pauză scurtă)
MATEI: Merge!
ALEX: Mă rog aici o să fie o introducere la care o să mă gândesc... Deci prima întrebare ar fi: Taică-tu e actor, maică-ta medic. Ai un frate care e și el medic. Tu te-ai făcut actor. De ce nu medic?
MATEI: De ce m-am făcut actor?
ALEX:... Ăă, da. În direcția aia era întrebarea. Ia-o cum vrei. Scuze. Mă încălzesc mai greu...
MATEI: Probabil pentru că atunci când eram mic asociam locul de muncă cu cele două variante pe care le știam eu. La mama mergeam foarte rar la spital pentru că lucra dimineața și în general, dimineața eram la școală. Mai mergeam când era de gardă să o vizităm. De obicei mergeam noaptea și o vedeam obosită într-o cămăruță mică, într-un pat de spital care avea așternuturile intacte pentru că nu apuca să doarmă și cu un piept de pui, lăsat într-o farfurie, pe care îl primea, dar n-avea timp să-l mănânce. Ăsta era jobul mamei. Pe holurile spitalului, ca pe holurile spitalului: bolnavi, oameni suferinzi, aparținători triști. Asta, versus când mergeam la tata la job unde vedeam niște oameni în toată firea care se îmbracă în alte haine și fac glume între ei și râd.
ALEX: Am înțeles și viziunea ta asupra teatrului... O să sar peste întrebarea asta.
(Râd amândoi)
MATEI: Și am mai avut și șansa să merg la niște repetiții unde mi se părea fascinant că ăsta e un job.
ALEX: Ce făceai la aceste repetiții?
MATEI: Stăteam ori într-o lojă, ori pe un scaun în sală sau în culise și mă uitam la cum se desfășura repetiția.
ALEX: De ce te-am întrebat? O să fac mică paranteză. (Alex face semnul parantezelor) S-a întâmplat să mă întâlnesc la o filmare cu tatăl tău și, așteptând pe platou, mi-a povestit o fază de când v-a dus pe tine și pe frate-tu la teatru. Acolo, frate-tu își ocupa timpul jucându-se cu o sabie, recuzită de spectacol, în timp ce tu stăteai pe un scaun și ascultai cum actorii repetau textul. Ei și atunci, unul din colegii tatălui tău i-a spus, parafrazez: Vezi că nu ăsta care se joacă cu sabia vrea să facă actor, ci el, cel care stă cuminte și observă totul.
MATEI: Da, cred că pentru mine era fascinantă ideea că și într-o joacă pot exista niște reguli sau niște soluții care nu sunt atât de evidente sau nu sunt atât de fixe. Eu, de exemplu, dacă vedeam un film când eram mic, după mă duceam în camera mea și îl recream. Nu la dimensiunile Hollywoodului, e drept, ci cu niște pistoale de plastic, dar rejucam tot filmul în camera mea. Sigur, din perspectiva eroului principal, în general. Adică îmi alegeam și rolurile mai mari, spre deosebire de prezent. Pe când acolo la teatru vedeam un lucru într-un fel, o scenă, după care venea un domn sau o doamnă și le zicea: ia vedeți că merge și așa. Și ei reluau joaca asta într-un alt fel și ieșea o cu totul altă poveste și atunci mă uitam fascinat: Aa deci lucrurile nu sunt neapărat fixe, nu trebuie să întâmple doar așa. Plus că aveam oameni vii în față mea, nu un ecran. Adică eu aș fi putut să stau la repetițiile alea toată viața, că era fascinant.
ALEX: Eu îmi traduc asta și ca un semn. Într-un fel, e ca la tăierea moțului când lași copilul să aleagă din tavă. Un copil care stă și privește fascinat de ce vede în fața ochilor.
MATEI: Da... acum uitându-mă în urmă probabil că asta era: un început de așa ceva. Un iz. Nu cred că aveam vreo părere despre cum e mai bine sau mai rău. Pur și simplu era o bucurie să văd că oamenii ăștia încearcă să facă lucruri de genul ăsta în fața mea.
ALEX: Încearcă să facă lucruri în fața ta... Poate era mai bine să alegi regia.
(Matei râde)
MATEI: Iar la mama, nu înțelegeam multe lucruri. Mi se părea și mi se pare în continuare o chestie extraordinar de grea. Să ai un om suferind în fața ta, tu să-ți păstrezi calmul și mai mult decât atât, să încerci să faci acest puzzle al diagnosticelor și al tratamentelor ca omul ăla să plece pe picioarele lui. Poate undeva e și o fugă de responsabilitate că știi cum se spune: Nu e operație pe creier. It's just theater. N-am fost un om căruia să-i placă responsabilitatea foarte mult.
ALEX: Da, corect. Există și în cazul actorilor perioade cu muncă asiduă, cu repetiții lungi, mai ales înaintea premierelor. Se spune că sunt două tipuri de actori, cei care preferă repetițiile, căutările și cei care preferă spectacolul. Tu ce preferi?
MATEI: Nu cred că am avut sau am în repertoriu curent vreun spectacol în care să nu mă simt în confort. Dar au existat procese de lucru și repetiții în care nu m-am simțit neapărat... Nu m-am deschis la fel de tare, nu m-am simțit la fel de confortabil, la fel de în largul meu, la fel de conectat cu ceilalți ca în altele. Dacă trebuie să aleg, dacă am un pistol la cap, aș alege spectacolul. Mai ales perioada aia de spectacole după primele reprezentații când lumea începe să și respire nu doar să-și țină respirația în timpul actului artistic.
ALEX: Apropo de asta, ți s-a întâmplat, mai ales la momentele din spectacole care presupun vulnerabilizare, să ai senzația că cea mai bună performanța a ta a fost deja? A fost într-o repetiție, unde noutatea sau necunoscutul te-au determinat să te arunci cu capul înainte. Pe când, la spectacol, capcana refacerii transformă jocul într-o tehnicalitate. Am mai avut ceva discuții pe tema asta...
MATEI: Da. Cred că încerc să păstrez un filtru, care nu știu dacă îmi iese de fiecare dată, și să nu cad în pateticul omului care se strofoacă, să se emoționeze sau să râdă exagerat. Și atunci mă bazez mai mult pe latura tehnică, pe care încerc să o stabilesc foarte bine încă din repetiții și după aceea în spectacole. Sunt seri în care mai coboară îngerul, sunt seri în care nu. Dar spectatorul care vede o dată, nu are de ce să fie vitregit de experiență.
ALEX: Îți este vreodată frică de scenă?
MATEI: Da. De mai multe ori.
ALEX: De ce?
MATEI: În general la primele reprezentații pentru că nu știu cum se va reacționa sau cum va fi receptat spectacolul. Am simțit asta în primii ani de teatru pentru că cred că aveam și eu un mic sindrom al impostorului care considera că nu e neapărat alegerea cea mai bună pentru rolul respectiv dar printr-un concurs de împrejurări am ajuns în situația aia așa că trebuie să livrez, lumea care vine o să critice inclusiv chestia asta și e riscul să se spună: De ce n-a luat pe altul? Și eu acum trebuie să demonstrez.
ALEX: Acum simți la fel?
MATEI: Nu în totalitate. Pentru că probabil am căpătat oarecare siguranță pe anumite mijloace. Îmi dau seama un pic mai repede din repetiții cam în ce zonă se duce o anumită scenă sau un spectacol, dar am în continuare, și știi foarte bine, am dubiile mele până aproape de premieră.
ALEX: Și totuși ești într-un moment fast al carierei. Dovadă acest interviu. (Matei râde) În plus, ai jucat în ultimele stagiuni câteva roluri importante. Cum te raportezi la această nou postură? Îți este frică de faptul că e un val care va trece?
MATEI: O simt ca pe o responsabilitate nouă. Mă bucur de lucrurile care mi se întâmplă, de proiectele care apar și îmi este foarte frică de momentul în care va exista o diminuare a cantității de roluri sau a dimensiunii lor. Deși m-am bucurat mereu de orice rol sau am încercat să-l fac să mă bucure. Îmi este frică și sunt conștient că lucrurile astea vin și trec și nu înseamnă că s-au terminat și că nu o să mai vină niciodată. Încerc doar să confirm și să reconfirm cu fiecare ocazie că sunt o alegere potrivită.
ALEX: Crezi că ține doar de tine sau este și un concurs de împrejurări? Poți să faci tu ceva ca să prelungești asta la infinit?
MATEI: Mai mult decât ce încerc să fac acum nu cred. Nu cred că ține, în totalitate, de individ. Mai contează și șansa. Nu cred că am făcut neapărat ceva extraordinar de diferit în perioadele în care mi-a mers mai bine. Ce încerc să fac, ca să prelungesc valul, e să nu dezamăgesc și să să-mi fac treaba. Mai mult de atât, nu cred că am făcut vreodată.
ALEX: Și dacă ne întoarcem un pic la începuturi... Trăim, din păcate, o perioadă în care cultura este pusă sub semnul întrebării. Se vorbește despre tăieri de fonduri, comasări și desființări. Ce să facă tinerii absolvenți de actorie? Merg la casting-uri, dau audiții, dar asta nu ține de foame la infinit. Keep on hammering sau nu?
MATEI: Cred că depinde. Adică sigur, sunt exemple de oameni care au persistat până când au reușit, sunt exemple de oameni care au persistat până când n-au mai putut și n-au reușit. Sunt oameni care au renunțat pur și simplu. Eu am colegi de generație extraordinar de talentați care au trebuit să renunțe și nu pot să-i învinovățesc. Nu pot să spun că au greșit cu ceva în parcursul lor artistic, dar pur și simplu n-au mai putut, n-au mai rezistat și nu sunt de blamat. Cred că trebuie să existe o susținere mult mai amplă din partea statului, în primul rând. Dacă tot ies atât de mulți actori pe an, măcar o parte din ei să aibă posibilitatea de a fi rulați. Sigur, poate e greu să fie angajați, dar ar putea exista măcar obligativitatea ca teatrele finanțate de stat să aibă măcar unu, doi tineri actori rulați în spectacolele lor. Într-o formă sau alta. Cred că e cumplit. Cred că eu am avut, din nou o chestie care m-a bântuit până acum, șansă. Și nu pot decât să mă înclin în fața celor care continuă și sper că după ce iau Oscar-ul o să-mi pot deschide un teatru dedicat artiștilor independenți.
ALEX: Știu că și tu, chiar dacă acum ești angajat, ai avut imediat după facultate o perioadă, în care ai stat și ai pândit oportunități. Refuzul face parte și el din meserie. Te-ai obișnuit cu el? Cântărește la fel de mult și azi sau a devenit mai ușor? Sau doar s-a scurtat perioada de doliu?
MATEI: Da, a fost un declic. Atunci lucrurile cântăreau altfel și fiecare refuz însemna nu doar refuzul unui rol și al unei oportunități de a juca ceva, ci și refuzul unei șanse de a fi văzut. Cred că acum ajungând la o oarecare siguranță financiară refuzul vine altfel și pentru că mi-am impus, de la un punct încolo, să cântărească altfel și să consider, cum mi s-a spus deși n-am crezut mult timp (poate că nu e așa, dar poate că e așa) că nu mă potrivesc pentru ceva. Nu înseamnă că nu am ceva de spus în meseria asta, nu înseamnă că regizorul sau regizoarea nu m-ar considera talentat sau potrivit pentru altceva. Poate pur și simplu nu mă potrivesc pentru un anume rol. Nu am fața necesară pentru filmul X sau nu am ambitusul artistic necesar pentru rolul X din spectacolul Y.
ALEX: Ce crezi că înseamnă să fii un actor mare. Această întrebare am furat-o dintr-un interviu luat lui Victor Rebengiuc. Nu-ți zic răspunsul lui. Poate dai același răspuns, cine știe?
(Matei râde)
MATEI: Pentru mine un actor mare... e un om care e sincer pe scenă. E un om care este versatil în profesie și e un om care are caracter.
ALEX: Contează caracterul? Există dictonul arhicunoscut: Separă artistul de opera sa. Tocmai pentru că, se pare, la unii caracterul lasă de dorit.
MATEI: Pentru mine contează. Eu nu pot să fac asta, din păcate. Nu sunt capabil să judec artistul separat de caracterul lui. E un neajuns pe care îl am. Dacă aflu că cineva a făcut ceva în viața lui îmi este foarte greu să-l urmăresc și să nu am asta în cap. E un minus pe care îl am și de asta, pentru mine, contează enorm să ai caracter. Repet, așa judec eu. Un actor mare nu poate să fie un om mic. Trebuie să pleznească de umanitate și de empatie.
ALEX: Citeam un alt interviu în care Christoph Waltz spunea că pentru el meseria nu este o pasiune, ci o ocupație. Cu toate astea, în meseria noastră, inclusiv din facultate, pasiunea este extrem de valorizată. Tu ce crezi? Ar trebui ca actorul să fie pasionat de meseria lui?
MATEI: Cred că de la un punct încolo, când acumulezi suficientă experiență și pasiunea se mai tasează, poți să faci meseria și fără și să continui să ai succes. Dar la mine, dacă îmi fac mie o radiografie, cred că a rămas pasiunea. Nu îmi dau seama la ce cote față de atunci când am început. Sigur că tind să zic că e la fel. Dar nu cred că cele două sunt direct proporționale. Mai degrabă, meșteșugul te poate ține pe o linie de plutire, profesional vorbind. Fără el e mai greu să faci, dacă n-ai nici pasiune.
ALEX: Care crezi că este calitatea ta esențială ca actor?
MATEI: Că mă încred în regizor. Și că mă blamez daca el nu e mulțumit sau dacă lucrurile nu ies așa cum le-ar vrea el.
ALEX: Și amprenta ta? Există o dezbatere despre raportul dintre actor și produs. Este personalitatea lui definitorie pentru construcția rolului sau este mai degrabă o unealtă în slujba poveștii?
MATEI: Cred că personalitatea mea artistică, dacă există, trebuie să intervină de la un punct încolo. Nu de la început, nu să pună opreliști, ci trebuie să potențeze viziunea regizorului, sensul textului sau mesajul spectacolului. Dacă poate face asta, atunci facem abuz și de marea mea personalitate artistică. Pot să o văd la alții și nu îi desconsider absolut deloc. Sunt oameni pe care îi apreciez și îi urmăresc și văd asta la ei. Poate nu mi-am găsit eu stilul neapărat deși cred că e mai degrabă o fugă de a fi încastrat. Mie îmi place zona asta, adică mie îmi place să fiu considerat un om care poate să facă multe chestii și să fie de nerecunoscut de la o seară la alta. Îmi place și recunosc că asta m-a și atras la această meserie. Știi cum se zice: Îmbraci o altă haină în fiecare seară. Poate de la un punct încolo, poate când o să descopăr o zonă care mă atrage foarte mult sau mi se potrivește, poate de la o vârstă încolo, mă voi hiper-profesionaliza și eu pe un anumit segment. Momentan însă, nu pot să zic că am găsit ceva pe care vreau să mă dezvolt până la paroxism. Încă sunt curios să văd în ce zone mai pot merge cu limitele biologice.
ALEX: Cum te simți în perioadele cu un program mai lejer? Ce faci când ai mai mult timp liber versus când ești toată ziua la teatru?
MATEI: Cred că știi. În primul rând îți sună telefonul foarte des și te țin de vorbă.
ALEX: Corect. Și când treaba merge bine-mersi, e liniște.
MATEI: Pentru că ne vedem.
ALEX: Da, da... zi acolo că am și eu treabă. Mă duc să mai iau o bere.
MATEI: Adu două, te rog. Țin eu discuția caldă. Da... mi-e frică de momentele astea pentru că mi-e frică ca ele să nu se perpetueze și să nu se mărească ca durata în care rămân doar cu spectacole sau doar cu activitatea asta.
ALEX: Dar nu crezi că e parțial normal? Uneori se întâmplă să n-ai altă treabă. Pur și simplu mergi la teatru doar să îți joci spectacolele. Adică în opt - zece seri pe lună. Sper că domnul Demeter nu e pasionat de interviuri cu tineri actori...
MATEI (râde și spune lucruri neinteligibile): Da, nu mă simt confortabil în perioadele alea pentru că am senzația asta, sigur, nu e bazată pe niște analize medicale, că pot să duc în continuare și atunci nu am dreptul să stau. Încă n-am ajuns să simt că sunt supra-saturat de muncă sau că am prea multe spectacole sau că nu mai pot să fac față și că am nevoie o lună, două de un refresh. Asta poate și din cauza fricii că dacă cer acum o lună sau două există riscul să se ajungă la nouă. Așa cum intru în casă și îmi pup iubita și zâmbesc, așa intru și în teatru și zâmbesc. Vreau să fiu acolo. Vreau să fac. Sunt dispus să lucrez, sunt dispus să mi se spună nu e bine, hai să mai încercăm. Lucrul îmi dă energie să mai fac și altele pe lângă.
ALEX: Ce te-au învățat părinții tăi și ți se pare esențial? Pentru ce le-ai mulțumi?
MATEI: Părinții mei m-au învățat să iubesc, să respect și să am conștiința acțiunilor mele și le mulțumesc pentru asta. Le mulțumesc și pentru faptul că deși frate-miu le-a ieșit atât de bine au luat decizia să-mi dea și mie o șansă. Aș vrea să îi mulțumesc și lui frate-miu că mi-a înlesnit găsirea unui mentor, a unui om pe care să-l admir și în funcție de care să mă ghidez. Deși acum nu mai e la o cameră distanță, știu că este doar la un telefon distanță.
ALEX: Frumos. Și pentru că ne apropiem subit de final te-aș ruga dacă îmi permiți (Matei râde), să îmi dai o recomandare sau mai multe de (în fundal se aude Alex Călin care râde cu zgomot pe strada din fața hotelului)... de filme care te-au marcat pe tine ca om.
MATEI: În regulă.
ALEX: Și te rog să nu mă iei cu seria Avengers că înnebunesc. Deși, e interviul tău. Dacă vrei, poți să faci un rahat din el...
(Râd amândoi)
MATEI: Booon. Primul de care îmi aduc aminte, cred că eram în clasa a 12-a, este Into the Wild al lui Sean Penn.
ALEX: A 12-a? Așa devreme? Iartă-mă ca te-am întrerupt. Continuă micul meu Mozart. (Matei râde)
MATEI: Deci l-am văzut și n-am putut să ies din casă două zile. M-a marcat foarte tare tot ce s-a întâmplat acolo. Nu că acum aș putea să judec extrem de avizat vreun film.
ALEX: Nici nu vreau să faci o analiză. Pur si simplu ceva ce te-a impresionat. Uman.
MATEI: M-a șocat efectiv tot. De la poveste, aflasem chiar înainte să văd filmul că e o poveste reală, muzica, pentru că eram fan Pearl Jam. Toată însăilarea de evenimente prin care trece personajul respectiv, m-a făcut să mă întreb: Ce trăim? Dacă merită? Ce câștigăm? Ce pierdem? Dacă e ceva ce câștigăm sau ceva ce pierdem? Ce e viața? Și de ce ne chinuim? După aia am văzut La Strada al lui Fellini. Era la impuse pentru admiterea la facultate și mă bucur că a fost pentru că nu știu când aș fi ajuns să-l văd. Acolo m-a uluit simplitatea cu care pot fi exprimate niște sentimente în cinematografie. Și e un lucru în care am ajuns să cred foarte tare acum. E mai bine mai simplu și mai sincer. Și... ultimul film din seria Avengers. (râd amândoi) M-am bucurat să-i văd din nou laolaltă pe toți băieții. Toată gașca-n păr. Și sunt convins că atunci când voi reuși să văd la recomandarea ta mă va șoca și Hamlet dar aștept vreau să am o zi dedicată să mă îmbrac în straie din perioada vremii.
ALEX: E o recomandare. Nu știu dacă e neapărat un film canonic. Dar o melodie care îți vine acum în cap?
MATEI: Eddy Vedder, Society sau Goo Goo Dolls, Iris sau...
ALEX: Poți să mai spui, nu e nicio problemă. Transformăm interviul în oracol, Flori, fete și băieți sau Muzici și faze. (Râd amândoi) Dacă te uiți la viața ta de până acum și la cum speri să continue, ce culoare crezi că o definește?
MATEI: Avem voie cu nuanțe?
ALEX: Te rog. Nu credeam că poți să le distingi
MATEI: Nu știu. Era doar o întrebare. (Alex râde) Kaki.
ALEX: Și o recomandare de actriță tânără din noua generație?
MATEI: Cristina Dănciulescu. (Matei zâmbește)
ALEX: Ai un gând cu care vrei să îți lași cititorii? Sau poate mai bine îi lași în pace?
MATEI: Îi las imediat. Sper... să crească bruma de umanitate care există în oameni. Sper să crească bugetele la cultură și să existe mai multe spații pentru a putea propulsa și susține cât mai mulți din artiști. Și sper. Pot să opresc?
Data nașterii: 3 octombrie 1994
Studii: Licență și Master la UNATC București
Proiecte în teatru: angajat la Teatrul Excelsior București (joacă, printre altele, în Muzici și faze, Metamorfoza, Dark Play, (R)evoluție), colaborări cu Teatrul de Comedie, Teatrul Odeon și Point
Apariții film: Căsătoria, Blue Hour.
Actorii au fost propuși și selectați de un grup de profesioniști din teatru și film: Tudor Giurgiu (regizor și producător), criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki, Oana Borș, directoarea de casting Domnica Cîrciumaru, editorul portalului LiterNet Răzvan Penescu.
Echipa 10 pentru FILM: Manager de proiect: Cătălina Brândușoiu / Foto-Video: Sabina Costinel / Producție & Styling: Silvia Aștilean / Grafică: Mihaela Vas.