Ștefan Dogaru: Imediat se fac 7 ani de când ai terminat facultatea și ai început să practici cu statut de profesionistă. Eu aș zice că ai avut un parcurs variat până acum. Ție cum ți se pare? Cum ți se pare lumea teatrală din România din postura de practiciană, ce îți sare în ochi când te gândești la perioada asta de după facultate și până acum? Ce ți-ar plăcea ca oamenii să știe că ai experimentat în anii ăștia?
Calița Nantu: Da, aș putea spune că am avut un parcurs variat până acum, atât din punct de vedere al experiențelor artistice, cât și al instituțiilor și spațiilor propriu-zise în care mi-am desfășurat activitatea.
Găsesc peisajul teatral actual ușor alienant, la fel cum îl găseam și după ce am terminat facultatea, dar atunci dintr-o postură diferită, din exterior. Acum sunt în interior și mi se pare în continuare un mediu care te poate accepta sau respinge foarte ușor, păstrându-și constant un soi de conformism general peste care eu am tot încercat să îmi aduc propriile căutări sau preferințe artistice și, în unele cazuri (cazuri cu sensul de întâlniri artistice faine cu oameni sau spații), am reușit. Am experimentat din plin sentimentul de înstrăinare provocat de mediul ăsta în anumite contexte, de la păreri obtuze legate de cum se face corect teatrul, la perspective rigide despre cum trebuie să arate o actriță, cum trebuie să joace, să se îmbrace. Un buchet de preconcepții și așteptări despre corp, înălțime, voce, ascunse atent sub termenul expirat de "tipologie". Mi-a fost greu să navighez asta mai ales având de ceva timp convingerea că artistul este mai degrabă fluid decât încadrabil în formele astea osificate.
S.D.: Din ce am observat eu, în lumea teatrului oamenii vorbesc despre foarte multe lucruri care nu sunt ok, care ar trebui să fie schimbate, dar care rămân la fel până la urmă pentru că oamenii nu reușesc să acționeze. Dacă ești de acord cu mine, de ce crezi că se întâmplă asta / dacă nu ești de acord, ai avut parte de experiențe în care oamenii s-au solidarizat cu cineva / ceva și s-a schimbat ceva / cineva?
C.N.: Da, sunt de acord, cred că se vorbește destul de mult la țigară despre derapaje ale instituțiilor, ale regizorilor cu forme de lucru abuzive, ale colegilor, ale statului, dar, într-adevăr, mi se pare că e mai greu cu solidarizarea reală atunci când cineva iese în față și povestește un abuz. Cred că poate să fie din cauză că e greu să vorbești despre un abuz, dar și pentru că în cele mai multe cazuri nu recunoaștem un abuz pentru că derapaje comportamentale au fost mult timp și încă sunt ascunse sub scuze de genul "așa e el / ea", "așa sunt artiștii", "băi, e nebun/ă, dar face spectacole bune", "e bine să-ți mai dea cineva cu șutul în fund" etc. Mai e vorba și despre o reținere bazată pe frică, pe care pot să o înțeleg. Angajații din instituțiile de stat, chiar dacă au nemulțumiri, de multe ori ezită să vorbească public sau să se alăture formelor de solidarizare din frica de a nu le fi afectat viitorul în acel teatru. Am auzit de cazuri în care dacă direcțiunea a vrut, actorul x sau actrița y nu au mai jucat ani de zile, doar pentru că și-au exprimat nemulțumirile în moduri civilizate, sub formă de cereri sau hârtii. Eu însămi m-am confruntat cu tratamentul tăcerii oferit pe holurile teatrului din aceleași cauze. Astea sunt comportamente care descurajează orice formă de exprimare a opiniilor, a nemulțumirilor și închid orice fel de comunicare civilizată. Și dacă o faci, ești etichetat ca fiind actor "problematic" și pus undeva pe raftul din spate. Totuși, știu și cazuri de solidarizare, cum e cel de la Oradea când s-a vrut comasarea teatrului cu filarmonica și s-au solidarizat atunci oameni de teatru din toată țara și s-a evitat lucrul ăla. În același context, câțiva dintre tinerii colaboratori ai teatrului (printre care și eu), dar și câțiva dintre oameni cu cariere vechi în teatru au zburat foarte ușor din schemă după niște măsuri premergătoare luate de consiliul județean, dar nu prea s-a vorbit sau solidarizat nimeni pe tema asta public. Mă întreb uneori dacă s-ar fi schimbat ceva.
S.D.: Tu ești o actriță vocală, atât în procesul creativ, cât și în ceea ce privește conduita de lucru în mediul artistic. De unde vine reflexul ăsta de a reclama ceva ce nu e în acord cu principiile tale și, mai ales, cum îți găsești curaj într-un climat care pune actorii și actrițele pe un statut de subordonare față alți participanți? Ți se pare că atitudinea ta te-a dus într-un loc bun sau nu? Ți se pare că e "periculos" să vorbești împotriva autorității?
C.N.: Cred că reflexul de a verbaliza nemulțumirile vine din faptul că am descoperit destul de devreme că dacă procesul de lucru e mega ierarhizat de tipul regizorul e Dumnezeu și actorii sunt executanți, nu pot să mai lucrez, mă crispez, nu-mi mai doresc să fiu acolo, nu-mi place. Așa că am ales să vorbesc. Uneori asta chiar a dus la niște schimbări, alteori m-am simțit singură, alteori s-au alăturat și alți colegi. Nu știu de unde vine curajul, poate și dintr-o naivitate că asta ar trebui să fie normalitatea, să verbalizăm când ne simțim în disconfort sau când se întrec limite sau ni se încalcă drepturi, dar și dintr-un simț acut al justiției. Atitudinea asta m-a dus mereu într-un punct bun pentru mine, adică am rămas fidelă unei conduite de lucru care mie îmi face bine, mi-am luat zilele libere legale. Da, mi se par periculos să vorbești pentru că de multe ori poate să aibă efecte negative asupra carierei tale, dar mi se pare necesar. Nu mă interesează o carieră în contexte în care să mă simt cenzurată sau incomod sau rănită. Fac meseria asta cât timp o fac sănătos și cât timp îmi face plăcere, nu cred în stomac tare pentru teatru", bullsh*t. Din mine n-au ieșit niciodată lucruri bune în climate nesigure sau abuzive.
S.D.: Ești actriță și dramaturgă, dar ai și alte hobby-uri artistice, e destul de clar că îți place și cauți să te exprimi prin moduri cât mai diverse. Ți-ar plăcea ca munca în teatru să fie mai fluidă în ceea ce privește rolurile îndeplinite în cadrul unei echipe de creație? Crezi că o să experimentezi asta mai mult în viitor? Crezi că e o direcție înspre care se îndreaptă și mediul teatral românesc la nivel general sau ți se pare că suntem închistați și greu de schimbat?
C.N.: Cât timp am lucrat în teatrul de stat, da, mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc mai des cu contexte de lucru în care să mă pot manifesta interdisciplinar, dar nu mă plâng pentru că am lucrat destul de mult cu Cristi Ban și am avut loc să mă exprim artistic foarte mult în proiectele cu el. Unul din motivele pentru care am părăsit teatrul de stat și poziția de angajată a fost tocmai faptul că simțeam insuficientă fanta prin care să mă exprim și nu-mi ajungea timpul să fac și altceva, în afara teatrului. Cred că sunt medii în care procesul este mult mai fluid, deci cred că teatrul își extinde viziunile, clar, dar cred că mai trebuie să treacă încă mult timp ca să devină asta o formă mai populară de a face teatru. Nu mi se pare rău nici să lucrezi după o structură ierarhizată, dar cred că ar fi bună o deschidere către artiștii din interiorul structurii ca ei să facă propuneri și să se manifeste în afara specializării atunci când simt nevoia.
S.D.: Lumea teatrului românesc e patriarhală: majoritatea managerilor de teatru sunt bărbați, majoritatea regizorilor care montează în teatre de stat sunt bărbați și rolurile consistente sunt de foarte multe ori roluri masculine. Cum e să fii actriță în lumea asta? Care e experiența ta din perspectiva asta?
C.N.: Mi-a zis odată cineva "ești foarte norocoasă că te-ai angajat aici (Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad), că e foarte greu pentru fetele scunde să intre în teatre." :))) Acum râd, dar atunci m-am enervat. Îți dai seama că nu mi-a căzut bine absolut deloc, în primul rând pentru că toată persoana mea artistică era redusă la un lucru pe care eu nu pot să-l schimb la mine, gen înălțimea (cu toate că merg și pe tocuri de 20 fără nicio taină), dar apoi și pentru că m-am gândit că din păcate e adevărat, e mai greu sau mai ușor să intri în sistemul teatral de stat în funcție de cum arăți, de cât de lungi ai picioarele, genele, părul. E normal să conteze cum arăți în genul ăsta de meserie, nu zic asta, problema e că unii oameni încă judecă după standarde de la 1800 și au și putere de decizie și da, de obicei sunt bărbați. Am auzit despre actori scunzi că sunt "interesanți", "de tipologie", "de compoziție", "de comedie", în timp ce pe actrițe se pune o responsabilitate estetică mult mai mare - ești actriță, trebuie să prestezi fizic cumva - dacă nu ești înaltă, măcar să fii talentată ca lumea (mai faci un Puck, o ciudățenie, vezi tu), să îți justifici norocul că ai prins loc în teatru. E absurd, mă întristează tare și mi se pare nedrept. A, și mai era într-un timp preconcepția asta ca actrițele trebuie să fie naturale, nevopsite, slabe, cu părul lung ca să fie "versatile". Doamne, fii cum vrei și cum te simți tu bine că de aia există peruci și machiaje și costume, să te metamorfozezi:)).
S.D.: Cât de importantă ți se pare imaginația pentru munca artistică? Cât de mult o folosești tu, dintre instrumentele pe care le ai, în munca ta ca actriță, dramaturgă sau în orice alte activități artistice mai ai? Cum cultivi imaginația? Crezi că există posibilitatea să rămâi fără imaginație?
C.N.: Mi se pare foarte importantă imaginația pentru munca artistică. Pentru mine, imaginația e poate cea mai de preț unealtă pe care o am, mai ales după ce am învățat cât de cât să o folosesc liber, fără tiparele uneori restrictive în care ești încurajat în facultate să o folosești. Utilizez imaginația atât când construiesc un rol, dar și când scriu, doar că în feluri ușor diferite. În scris simt că pot să exprim mult mai direct lucrurile din imaginația mea. În schimb când fac un rol, imaginația e curatoriată, filtrată și metamorfozată sub forme noi (limbaj, gesturi, costum, emoții). Mi-a fost frică la un moment dat, știi că ți-am și zis, că dacă "o să mi se termine la un moment dat imaginația???", dar totuși, cred că e o resursă nelimitată atâta timp cât ai grijă să o întreții. Eu o întrețin cu muzică, imagini, cărți, filme, călătorii.
S.D.: De unde vine ușurința ta de a-ți manifesta universul interior?
C.N.: E fain că zici ușurința, dar să știi că abia mai nou e mai ușor, până acum a fost destul de greu. Cred că înainte nu-mi cunoșteam nici eu prea bine lumea interioară și nu puteam să o articulez. După ce am scris Dealul Florilor (de citit pe LiterNet aici) mi se pare că s-a produs un declic, cred că am reușit să văd lumea asta ca pe ceva palpabil și am început să identific mici elemente din ea în tot ce făcusem până atunci. Cred că în cazul meu ține de autocunoștere și de încredere în niște filme personale care la început mi se păreau reminiscențe ale adolescentei ce făcea daydreaming pe Flautul Fermecat de la Lord of The Dance.
S.D.: Dacă ar fi să împărtășești niște surse de inspirație (artiști, lucrări, evenimente cotidiene, imagini din copilărie, întâmplări etc.) care ți-au conturat universul imaginar, care ar fi?
C.N.: O înmormântare la care am fost cu bunicul meu, de altfel prima la care am fost vreodată. Noaptea de Înviere. David Lynch. Vizuina luminată de Max Blecher, Nightwish, colecția din copilărie de My little pony, litoralul din Italia, Dej, arta fantasy, Victor Brauner, John Saul, the Prodigy, post-punk-ul, fabricile abandonate, America când apune soarele, filmele western, păretarul cu fazani de la bunici, videoclipurile de la Aerosmith, cimitirul Dealul Florilor, biserica de lângă spital, o amintire fictivă din copilărie cu un magazin de pâine care avea perdele negre și de partea cealaltă era universul și luna cu ochi și gură, Lady Gaga.
S.D.: Tu vorbești adesea despre cum făceai daydreaming când erai mică în apartamentul bunicilor tăi. Mai faci daydreaming? Ți-e la fel de ușor să o faci sau e mai greu din cauza responsabilităților care vin la pachet cu vârsta? E daydreaming-ul un instrument pentru ce faci (mă refer la meserie / activități)?
C.N.: Daaa, încă rup daydreaming-ul. Fac daydreaming doar cu muzică în cască, deci nu ies din casă fără căști, cam așa obse sunt să fac daydreaming. Pentru mine a fost mereu o formă de a evada din situația în care mă aflam, acum nu mai vreau să evadez, dar nu mă pot opri, e parte din cine sunt. De asta m-am apucat de scris, pentru că la un moment dat am dat pe afară. Sincer, nu mă afectează că am o vârstă și diferite responsabilități pentru că de obicei le ignor sau le amân ca să pot să fac daydreaming, iar în ceea ce privește responsabilitățile casnice, tu știi cel mai bine cât sunt în stare să amân dacă găsesc o piesă care mă tripează 3 zile:)). Și da, daydreaming-ul, respectiv imaginația sunt o mare parte din ceea ce fac / sunt.
S.D.: Cred că e evident pentru cine te-a văzut pe scenă sau a citit ce scrii că ai un simț al umorului specific și că e ceva ce exploatezi cu plăcere. Ce reprezintă pentru tine simțul umorului pe care îl ai? Și ce rol joacă el în felul în care te raportezi la ce creezi?
C.N.: Ms:)). Umorul m-a apropiat sau îndepărtat de oameni atât în viață cât și în profesie. Triez destul de eficace relațiile bazându-mă pe compatibilitatea de umor care pentru mine e foarte importantă pentru că e o mare parte din cum mă exprim, cum gândesc, cum văd lumea. Sunt foarte selectivă cu umorul, glumele care nu-s pe placul meu mă întristează, le dau bombastic side eye:)). Cred că umorul mă ajută mai ales în scris să vorbesc despre niște subiecte sensibile despre care nu știu cum aș putea să vorbesc altfel. Folosesc mult umorul pentru a-mi decanta niște experiențe neplăcute, dar îl folosesc adesea la lucru și pentru că nu prea îmi place când facem artă cu dinții încleștați, grav, adică atunci când ne luăm prea în serios și uităm că de dimineață am făcut toți caca.
S.D.: Ce îți place la film? De ce ți-ar plăcea să faci film?
C.N.: La film îmi place că poți crea imagini care nu pot fi realizate în teatru, imagini care traduc foarte bine niște stări, atmosfere. Îmi place filmul pentru că odată făcut, performance-ul tău rămâne în forma aia. Îmi place că ai posibilitatea să joci în spații reale, nu în decoruri și că poți să filmezi afară. Mi-ar plăcea să fac film pentru toate motivele enumerate mai sus, dar și pentru că mi-ar plăcea să văd cât din lumea mea pot aduce acolo și sub ce formă.
S.D.: Sub ce forme vine validarea profesională? E importantă pentru tine validarea profesională? De ce? Crezi că o artistă / un artist poate exista fără validare?
C.N.: E destul de importantă, da, dar cu multe nuanțe. Depinde cine mi-o oferă, cât de constant. O mare parte din validarea mea profesională vine din partea ta și asta e foarte important pentru mine pentru că din punctul meu de vedere ești un actor și un artist mega talentat și smart și am încredere în părerile tale. Validarea poate să vină și de la public, iar la Arad publicul reprezenta o formă de validare, bineînțeles, mai poate să vină de la regizori cu care am lucrat și cu care sunt compatibilă, de la colegi (mi-ar plăcea să avem obiceiul să ne spunem mai mult între noi când apreciem ce lucrează colegul/a în general). Poate să vină dintr-o nominalizare, un premiu, din oportunitățile de muncă. Totuși, mi se pare important să ne luăm validările mai ales din surse pe care noi înșine le girăm și știm cine sunt persoanele care le oferă.
S.D.: Ce are sens acum pentru tine în carieră și / sau în viață?
C.N.: Relația noastră are foarte mult sens pentru mine, e un stâlp care mă ține bine ancorată și în fața căruia toate problemele de pe lângă par întotdeauna mai mici. Au sens mama, frații, nepoții, familia în general. Scrisul are sens pentru mine. Felul fain în care mă simt pe scenă. Procesele de lucru faine. Publicul. Spectacolele cu ale căror mesaj și formă rezonez au foarte mult sens (ex: Răscoala de la Reactor, regizat de Dragoș Mușoiu).
S.D.: Ce nu are sens?
C.N.: Structurile teatrale pietrificate n-au sens. Elitismul în artă. Direcțiile artistice (ne)asumate de majoritatea teatrelor de stat. Felul în care statul tratează sectorul cultural. Abuzatori ținând în mână trofee aurii și dând sfaturi tinerilor. Prețul chiriilor din Cluj.
S.D.: Cauți sens? Unde?
C.N.: Asta îi întrebare de almanah, ți-ai dat-o că ai zis că-i ultima:))). Caut sens în ceea ce fac, dar de multe ori uit și doar fac și sensul vine pe parcurs. Inventez multe sensuri pentru lucrurile pe care le fac, keeps me going. Are sens, nu?:)) te pup.
Născută: 23 iunie 1997
Studii: Absolventă a Facultății de Teatru și Film Cluj, studentă la masteratul de Scriere Dramatică de la Universitatea de Arte Tg-Mureș
Proiecte active: Arădeanca de Elise Wilk (regia Cristian Ban, Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad), Respirații de Duncan Mcmillan (r. Cristian Ban, TCISA), Răscoala de Alexa Băcanu (r. Dragoș Alexandru Mușoiu), Second Skin - creație colectivă (concept. Ferenc Sinko).
Freelancer.
*
Cei zece actori selectați pentru ediția TIFF.25 sunt Anaïs Agi-Ali (Teatrul de Stat Constanța), Matei Arvunescu (Teatrul Excelsior București), Răzvan Clopoțel (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Elena Emandi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Marin Lupanciuc (Teatrul Național din Timișoara), Kati Méhes (Teatrul de Nord Satu Mare), Calița Nantu (Reactor de Creație și Experiment Cluj), Costin Stăncioi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Dragoș Stoica (Teatrul Masca) și Tiberius Zavelea (Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" București). Click pe linkuri pentru interviuri cu cei selectați. Actorii au fost propuși și selectați de un grup de profesioniști din teatru și film: Tudor Giurgiu (regizor și producător), criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki, Oana Borș, directoarea de casting Domnica Cîrciumaru, editorul portalului LiterNet Răzvan Penescu.
Echipa 10 pentru FILM: Manager de proiect: Cătălina Brândușoiu / Foto-Video: Sabina Costinel / Producție & Styling: Silvia Aștilean / Grafică: Mihaela Vas.