Interviul de față este parte a proiectului 3generator_cultural (proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național). Stagiunea 2025-2026 marchează cea de-a zecea stagiune consecutivă de activitate a Asociației Teatru 3G. În acest context aniversar, 3generator_cultural își propune să aducă în prim-plan o serie de reflecții, interogări și documentări privind rolul și relevanța teatrului independent în comunitatea mureșeană, într-un moment în care această zonă artistică devine tot mai vulnerabilă, dar și tot mai necesară. Pentru mai multe detalii despre acest proiect accesați: https://3ghub.ro/product/3generator_cultural/.
Raluca Blaga: Cum i-ai descrie cuiva, care nu cunoaște deloc scena locală, specificul teatrului independent din Târgu Mureș? Există un specific al scenei teatrale independente târgumureșene?
Adi Iclenzan: Primul lucru pe care i l-aș spune cuiva care nu-l cunoaște e că există - chiar dacă nu se aude mare lucru despre el. În mentalul colectiv local e asociat cu normalitatea: e ceva firesc să existe spații independente (spun "spații", nu "teatre" - cred că e mai corect). Nu prea există "teatre" - cu stagiune, buget, constanță, cum sunt Reactor sau unteatru. Există mai degrabă proiecte și inițiative pe termen scurt și mediu, sau spații în care, din când în când, se produce ceva. Nu structuri organizaționale solide, ci oameni - mai mulți sau mai puțini - care o vreme fac ceva într-un loc; sau care, timp de zece ani, fac din când în când ceva într-un loc. Așa că publicul e obișnuit că există inițiative independente, dar ele nu au destulă consistență și continuitate încât să genereze obiceiuri culturale. E un fel de "știm că se întâmplă tot felul de lucruri prin oraș", fără să știm că în fiecare vineri sau în prima duminică a lunii se joacă ceva într-un anume spațiu. Mergem dacă se nimerește: să vrem să ieșim, să fie ceva acolo și să avem chef - toate în același timp. Și totuși, e în felul lui un mediu al viselor - format mai ales din tineri absolvenți la început de drum (visători by default) și din profesioniști care lucrează în instituțiile de stat care caută ceva/altceva (visează).
R.B.: Ai activat ca regizor atât în teatre independente, cât și în teatre de stat. Cât de importante au fost spațiile teatrale independente în formarea ta ca regizor și artist? Cum crezi că ar fi arătat regiile tale fără experiențele TEATRU 74, Teatru Fix sau 3g HUB?
A.I.: Au fost definitorii. M-au ajutat să-mi formulez o estetică personală și niște răspunsuri care țin mai degrabă de o ontologie a artei. Ce a pornit din necesitate - lipsă de resurse, de spațiu, de scenotehnică - a devenit în timp un mod de a gândi teatrul. O prietenă regizoare mi-a spus cândva că eu nu lucrez cu imagini teatrale - iar imaginea, pentru ea, e instrumentul de bază al regizorului. S-a mai gândit puțin și a revenit: ba nu, lucrezi cu imagini, doar că sunt altfel. Avea dreptate în ambele cazuri. Nu construiesc un moment în care toate elementele de pe scenă converg într-o imagine care produce sens și emoție; construiesc imagini difuze, ale căror contururi se suprapun cu realitatea. Cutia italiană te împinge spre tablouri în oglinda scenei - și pare cea mai firească abordare: un singur punct de vedere, o ramă, o adâncime care creează distanță și perspectivă, o linie clară de separare de sală și, de obicei, scenotehnica necesară ca să ascunzi realitatea și să creezi o alta. E un tablou. În spațiile mici, totul e pe dos: nu ai o singură perspectivă, nu ai ramă, nu ai linie de separare și nu poți crea iluzia altei realități - e un singur spațiu în care suntem cu toții, oricât ai încerca să-l modelezi. Poți inventa spații în imaginar, dar spațiul real rămâne prezent și activ. Iar realitatea spațiului impune realitatea lumii, care ne ține conectați la realitatea timpului. În plus, prezența actorului ocupă o bună parte din "imagine". E aproape, e lângă tine - și nu vorbesc de personaj, ci de actor, de om: corpul, respirația, transpirația lui (gândurile lui reale - aoleu, am uitat textul). Spațiile mici propun o altfel de teatralitate, una care nu poate fi separată de real. Dacă m-aș fi format în "cutia italiană", cu totul altele ar fi fost întrebările și revelațiile mele. Cum ar fi arătat spectacolele? Probabil mai frumoase și cu imagini mai clare.
R.B.: Ai lucrat împreună cu echipa 3g HUB la trei proiecte artistice: Imperiul pisicilor, Somnoroasa aventură și Ciclopul. Aș vrea să vorbim, pe rând, despre fiecare dintre acestea. Imperiul pisicilor a fost realizat în 2020 ca parte a proiectului Work in Progress 2. Ce ai urmărit, ce ți-a ieșit și ce crezi că ai ratat cu spectacolul online Imperiul pisicilor?
A.I.: L-am făcut în siajul pandemiei - când teatrul fizic se închisese și se mutase totul pe ecrane. N-am vrut teatru filmat, nici film, ci o intrare nativă în online: să iau o formă crescută pe net - vloggingul, un om care se filmează pe sine, cu adresare directă la cameră, în realitatea cotidiană a propriei vieți - și să aduc în ea capacitatea teatrului de a crea "lumi posibile". Mă interesa întâlnirea dintre cele două, nu mutarea scenei pe ecran. Am ales poveștile lui Tocilescu fiindcă spiritul lor pop și suprarealist făcea întâlnirea posibilă. Au ieșit cinci "vlogguri" bizare (trei chiar bune) și o "platformă" care le unea: un video realizat cu o cameră 360 de grade în care "spectatorul" se putea plimba prin interiorul unei case. Personajele intrau și ieșeau pe uși, vorbeau cu tine (spectatorul) și între ele, iar deasupra fiecărei uși era un link - dădeai click și "vloggul" ales pornea din spatele acelei uși. Ce a ieșit și ce nu? N-am gândit-o ca pe un produs rafinat, ci ca pe o explorare - o deschidere de drumuri, nu un capăt. Cred că drumul a fost deschis, prin urmare e o reușită, îmi propun să mă întorc la asta la un moment dat și să rafinez demersul. Regret totuși că nu am avut un teoretician care să ne însoțească și care să documenteze, analizeze, disemineze, ...eze totul. Fără cartografiere orice explorare rămâne doar o experiență personală.
R.B.: Ce anume din spiritul lumii de astăzi ai regăsit în Ciclopul lui Euripide și de ce ai simțit nevoia să spui azi o poveste scenică care are drept punct de plecare un text vechi de mai bine de două mii de ani?
A.I.: Multe din spiritul lumii de astăzi le-am descoperit abia după ce ne-am apucat de repetiții. Așa că mi-e neclar dacă chiar sunt în text sau le-am pus noi acolo. Am ales Ciclopul din câteva motive simple, de natură conceptuală, care n-au de-a face cu povestea (dacă, vizionând spectacolul, pare că au - cu atât mai bine). La începutul pandemiei am simțit pentru prima dată sentimentul tragic, ăla din cărțile cu definiții. Îmi părea că întreaga planetă se scaldă în milă și frică (câteodată mi se părea chiar că se bălăcește). Cehov parcă nu mai vorbea despre lume; în schimb au devenit brusc foarte vocali Shakespeare și tragicii greci. În sfârșit simțeam că îi pot monta și eu fără să fie doar o explorare meșteșugărească. În ritualul antic, după ce se scufundau bine de tot în tragedii, se ieșea la aer (eu asta doream, să ies la aer, mă săturasem de adâncuri), la final, cu o comedie. Așa că aveam nevoie de un text contaminat de sentimentul tragic, dar căruia să-i aplic tratamentul dramaturgic al comediei. În plus, voiam o piesă cu puține personaje, potrivită sensibilităților și tipologiilor echipei de la 3g (în timpul lucrului am înțeles că nici nu era nevoie: actorii de la 3g pot face orice, nu trebuie să-mi bat capul cu emploi-uri, vârste și genuri). Singurul text care bifa tot a fost Ciclopul. În general nu prea mă interesează povestea unui text, ci mai degrabă potențialul lui de a genera o experiență. Pot spune însă ce nu s-a potrivit în text cu spiritul lumii de astăzi. La Euripide există o scenă de abuz. Ciclopul, îmbătat de Ulise, îl violează pe Silenos. Totul e tratat în glumă. Silenos e un personaj negativ care minte și înșală și îl pune în pericol pe Ulise, și probabil Euripide a vrut să-l pedepsească. Sau poate pe atunci nu era ceva atât de violent, poate un concubinaj abuziv era ceva "de moravuri" nu "de închisoare". Habar n-am, dar știu că e un punct în care am simțit o prăpastie între lumea textului și lumea noastră. Mai ales că în spectacolul de la 3g, Silenos era jucat de o actriță. Așa că am încercat să râdem îngrozindu-ne în același timp, decizie care a influențat apoi estetica întregului spectacol.
A.I.: Cred că treaba teatrului e să vorbească despre realitatea experienței umane. Numai că aceasta nu mai e de mult poziționată doar în realitatea fizică - o parte importantă a existenței noastre se întâmplă în virtual, online. Una dintre preocupările mele majore a fost să-i găsesc o expresie artistică. Am căutat-o în Imperiul pisicilor, ... în Țara Minunilor, Ciclopul, Absențe, Povești din viitor și Somnoroasa aventură - și în unele dintre proiectele extra-repertoriale pe care le-am inițiat sau coordonat în diverse instituții publice de spectacol. Câteodată intersecția dintre cele două realități a fost mai degrabă tematică, altă dată mai degrabă estetică. La Somnoroasa aventură, actorii joacă într-un decor virtual. Spectatorii îi pot vedea fizic, în fața unui greenscreen, dar și integrați într-un tablou digital. În scenele în care "ies din tablou" și acționează concret, în realitatea fizică, pe ecran sunt proiectate imagini cu actorii filmate live, peste care se aplică filtre de Instagram sau TikTok. Dacă în alte spectacole am căutat să conciliez cele două realități, aici mi-am propus să existe simultan - două lumi care comunică. Câteodată se augmentează, alteori se contrazic, uneori creează existențe paralele, de sine stătătoare. Îmi pare că e aici ceva din spiritul lumii de azi.
A.I.: 3g HUB n-a avut o singură identitate, ci mai multe - și mi se pare că acum trece printr-o nouă redefinire. A început ca un teatru cu preocupări sociale și comunitare, fie prin tipul de proiecte pe care le genera, fie prin tematica textelor montate - o împletire reușită între preocupările lui Ándi și ale lui Csaba. În perioada în care am colaborat mai intens cu ei, echipa se schimbase: luaseră frâiele și prim-planul Cristina, Vlad și Zorro (n.a: actrița Cristina Ciulei și actorii Vlad Haneș și Narcis Zamfir), și se contura altceva. Un spațiu performativ în care "activitatea de zi cu zi" era populată de show-uri de impro și de stand-up, iar din când în când se făcea câte un spectacol de teatru neconvențional (aici apăream Cristi Popescu și cu mine). Mi se părea ceva unic - o împletire de popular și experimental. Ăsta era și specificul noii echipe: oameni extrem de ludici, deschiși la orice provocare. Iar acum, cum spuneam, mi se pare că se redefinește din nou.
R.B.: Cum vezi relația dintre teatru și comunitatea din care e parte acel teatru? Din acest punct de vedere, cum ți se pare că ar trebui să fie teatrul astăzi pentru a putea genera forme reale de întâlnire?
A.I.: Comunitățile tradiționale - familia, satul, tribul - au cam dispărut în ultimele decenii, iar lumea își reformulează niște comunități moderne: unele la care aderi, mai degrabă decât unele în care te naști. Din punctul ăsta de vedere, nu cred că teatrele mai fac de la sine parte din comunitățile locale - pentru că nu prea cred că mai există. Așa că teatrul trebuie să fie el generator de comunitate. Cum ar trebui să fie? Cred că orice gând onest, pornit din curiozitate și entuziasm și dus până la capăt, poate fi un răspuns corect.
R.B.: Pornind de la datele realității de azi, ce rol ar putea juca 3g HUB în ceea ce privește viitorul teatrului independent târgumureșean?
A.I.: Cred că același rol ca până acum. Să fie un spațiu în care unii artiști locali pot avea, pentru un timp, o casă.
