Interviurile astea pornesc dintr-un loc foarte simplu: ascult multă muzică și, din când în când, simt nevoia să vorbesc cu oamenii care o fac. Mă cheamă Robert Kocsis și acesta e un nou interviu dintr-o serie de conversații cu artiști și trupe care îmi stârnesc curiozitatea.
De data asta vorbesc cu trupa GANS. Formată din Eaun Woodman și Thomas Rhodes. Puteți să îi ascultați în 2026 la Electric Castle. Am aflat de ei de la prietenul meu Cristian, cu care tot fac schimb de muzică. (Îi mulțumesc că m-a ajutat și la redactarea acestui interviu). Am început să îi ascult și mi-am dat seama cât de mult rezonez cu ei. Așa că am zis că e timpul să stau la o poveste cu ei.
Eaun Woodman: Cred că totul a început cu faptul că trupa s-a format din mine și Tom. Doar noi doi. În trecut, am mai scris melodii împreună în alte trupe, am fost mereu "pentru oameni". Întregul proiect a pornit pentru că eram doar noi doi, creând orice ne doream. Apoi, când a venit vorba de concertele live, ne-am zis: "Ei bine, suntem doar noi doi. Hai să păstrăm lucrurile așa." În plus, era și mai ușor din punct de vedere financiar, ceea ce nu a fost primul gând, dar este un aspect important care influențează multe trupe în zilele noastre. Dacă ai o trupă cu șase membri, este foarte greu să îți permiți o dubă și să te susții financiar pentru a putea pleca în turnee. Așa că, de la început, am fost doar eu, el și mașina lui break, hoinărind prin Anglia o perioadă lungă.
R.K.: Și care este un risc pe care l-ați asumat ca duo și care chiar a dat rezultate?
Thomas Rhodes: În ultimul an am avut 146 de concerte, iar anul acesta mai avem încă 128 planificate. Eu mi-am pierdut locul de muncă și apoi am cumpărat o mașină break în care, practic, încărcam tot echipamentul și plecam doar noi doi, conducând ca niște nebuni în ultimii doi ani. Abia acum avem un tour manager care conduce o dubă, nu pentru că ne permitem neapărat, ci din motive de siguranță.
Riscul a fost, literalmente, să ne urcăm în mașină și să cântăm oriunde, pentru oricine. Mai ales în ultimii doi ani, am acceptat să mergem să cântăm oriunde. Multe trupe din Marea Britanie merg doar în marile orașe, Londra, Manchester sau altele de genul, dar noi, de la început, am mers în orașe mici, pentru că acolo sunt oamenii adevărați. Nu e vorba că în lume există doar orașe mari.
Riscul a fost să mergem și să cântăm în mijlocul nicăieriului și să construim conexiuni reale. Și asta a devenit, sincer, "moneda" noastră, conexiunile reale, lucrul care ne împinge înainte.
E.W.: Cred că este, pur și simplu, o consecință a faptului că oamenii se simt tot mai nemulțumiți de lumea în care trăiesc, iar acum acest sentiment este și mai puternic. Fie că vorbim despre America, Marea Britanie sau chiar Europa, pare că există foarte multă ură în lume. O furie îndreptată către oamenii nepotriviți, iar toată lumea pare tot mai dezbinată.
În schimb, cred că spiritul muzicii punk și libertatea de exprimare pe care o oferă, posibilitatea de a face ce vrei, de a striga, de a fi plin de energie și de a-i face pe toți să se elibereze de tensiune, au un efect cathartic. Le oferă oamenilor un mod sănătos și pozitiv de a-și descărca energia, într-un mediu în care se pot simți conectați unii cu alții.
R.K.: Având în vedere că, uneori, în versurile voastre pur și simplu țipați, am impresia că sunteți doi oameni care au trăit cu adevărat și au acumulat multă experiență de viață. Ce ați învățat din viața voastră din afara muzicii și v-a influențat în mod direct muzica, sunetul și versurile?
T.R.: Noi venim dintr-o zonă a Marii Britanii, din West Midlands, numită Black Country, o regiune cu puternice rădăcini muncitorești. Acolo a început Revoluția Industrială. De asemenea, în anii '70 a fost o destinație importantă pentru migranți, astfel că avem o comunitate asiatică foarte numeroasă. În opinia noastră, acolo găsești unele dintre cele mai bune restaurante cu mâncare indiană și din Bangladesh din țară.
Așa că am crescut într-un mediu foarte divers, fără prejudecăți sau ură. Asta ne-a influențat enorm. Iubim oamenii în toate formele lor.
Și, așa cum ai spus, mai ales în contextul ascensiunii mișcărilor de extremă dreaptă din întreaga lume, lucrurile sunt dificile. Faptul că am crescut într-un loc ca al nostru ne-a învățat multe despre cine suntem: provenim dintr-un mediu profund muncitoresc, extrem de divers și foarte harnic. Toate aceste valori fac parte din identitatea noastră și se regăsesc în tot ceea ce facem.
R.K.: De asemenea, clipurile pentru muzica voastră au multe influențe din arta vizuală și teatru. Care este motivația din spatele acestui lucru?
E.W.: Întotdeauna încercăm să facem totul pe cont propriu și în regie proprie, pentru că așa obținem cea mai autentică reprezentare vizuală a muzicii pe care o creăm. În toate videoclipurile și materialele noastre, de obicei adun o mulțime de clipuri din cultura contemporană actuală, lucruri care sunt relevante acum, care se întâmplă în prezent, dar pe care le reflectăm într-un mod distorsionat. În toate videoclipurile încercăm mereu să surprindem ceva care are legătură cu tema piesei respective.
De exemplu, I think I like you este o piesă despre dismorfie corporală. Prin urmare, a avut sens ca videoclipul să fie centrat în jurul mâncării. Apoi, avem videoclipul pentru It's just life. Când l-am făcut, am folosit o grămadă de clipuri din fabrici textile de tip sweatshop, din închisori și alte subiecte din știri combinate, chiar și pe Sydney Sweeney în reclama pentru American Eagle. Este vorba despre această ideologie bizară, un fel de ideologie nazistă care s-a infiltrat cumva în media occidentală și care e foarte ciudată; ideea e să luăm chestiile astea, aproape să facem mișto de ele și doar să le aducem în atenția oamenilor, pentru că e un subiect interesant. Și, în același timp, să putem exprima asta sub o formă muzicală.
R.K.: It's just life este piesa care m-a făcut să vă descopăr; este o melodie care îl pune pe ascultător să reflecteze la viață în liniște, însă o mare parte din muzica voastră este plină de furie. Cum reușiți să construiți acest amestec?
T.R.: E exact cum spuneai și tu mai devreme, este cea mai autentică versiune a noastră și nu avem niciun fel de rețineri în ceea ce scriem. Sunt pur și simplu expresiile noastre și extensii ale sufletelor și sentimentelor noastre. În general, noi suntem plini de iubire. Și suntem foarte norocoși; de exemplu, în momentul de față suntem în turneu de șase săptămâni. Și de fiecare dată când urcăm pe scenă, se simte o anumită energie... primim mereu comentarii de la oameni, pentru că publicul pare foarte furios, dar în același timp o face cu iubire. Oamenii săreau de colo-colo, dar în sală exista o iubire atotcuprinzătoare. Avem multă iubire de oferit lumii și iubim oamenii.
Fiind amândoi născuți în 2000, avem 25, 26 de ani, iar lumea nu prea ne-a ajutat din start. Chiar și astăzi, în Marea Britanie, au avut loc alegerile locale și majoritatea voturilor s-au dus către Reform (Partidul Reform UK). Așa că, știi cum e, vrem să propovăduim și să transpirăm iubire. Dar, în același timp, avem și o furie în noi, pentru că lucrurile pot fi destul de de căcat.
E.W.: Cred, de asemenea, că furia vine din disperare. În multe momente, când auzi țipete în versuri, de obicei are legătură cu un soi de frustrare. E ca și cum îți dorești din tot sufletul ca lucrurile să fie mai bune, și cred că de acolo pornește totul. Nu e ca și cum am fost vreodată furioși doar de dragul de a fi furioși, sau fiindcă am vrut pur și simplu să urlăm și să țipăm, ori să răspândim ură în lume. Toată furia este folosită pentru a exprima disperarea de a vedea o schimbare în bine.
Mereu mă gândesc că muzica noastră este furioasă și frustrată, dar, în același timp, este și plină de speranță. Pentru că e aproape ca și cum i-ai implora și ai urla la oameni, încercând să schimbi ceva, încercând să le întipărești bine în minte ideea că se poate și mai bine. Și tocmai asta este atât de frustrant. De asta te apucă furia.
R.K.: Văd că vorbim despre furie, dar primul vostru album se numește Good for Your Soul (Bun pentru sufletul tău). Pentru mine așa s-a simțit, dar pentru sufletul vostru, ce este bun?
E.W.: Cred că oamenii, iubirea și libertatea de a te exprima. Cred că motivul principal pentru care l-am numit așa a fost faptul că este cathartic pentru oameni să vină, să se descarce și să se exprime exact așa cum își doresc. De asemenea, cred că titlul albumului pornește de la ideea că, știi cum e, dacă asculți muzica asta și o găsești eliberatoare, atunci rezonezi și cu ceea ce încercăm noi să transmitem. Și ascultând asta... știi, orice poate fi bun pentru suflet; orice îți aduce bucurie, orice simți că te împlinește, acel lucru în sine este bun pentru suflet.
T.R.: De asemenea, mâncarea bună, cafeaua bună, țigările și discuțiile cu prietenii.
R.K.: Absolut! Din punct de vedere muzical, care este acel "Mount Rushmore" al artiștilor care vă inspiră?
T.R.: Asta-i greu, omule. Ascultăm atât de multă muzică pentru că petrecem o grămadă de timp într-o dubă. Știu că uneori oamenilor le place să-și pună căștile și să-și vadă de treabă, dar noi, în general, ascultăm totul împreună. Așa că într-un minut putem să-l punem pe Fela Kuti, în următorul să fie ceva techno, iar apoi să ascultăm The Ramones. Mi-e greu să dau un răspuns pentru un singur "Mount Rushmore", dar avem artiști pe care îi iubim la nebunie. Totuși, nu cred că am putea să ne rezumăm doar la patru dacă am fi nevoiți.
R.K.: Ce parte din sound-ul vostru nu ați compromite-o niciodată, indiferent cât de mari veți ajunge?
E.W.: Cred că autenticitatea. Întotdeauna încercăm să nu ne gândim prea mult la ce scriem. Ne gândim pur și simplu la cum scriem pentru noi înșine. Pentru că de asta se ocupă oamenii naibii din marketing și cei de la management sau publicitate. Pentru noi, când scriem, tot sensul este să fim noi înșine. Așa că nu cred că vom compromite vreodată ideea de a fi tu însuți, pentru că acesta este întregul mesaj pe care îl propovăduim de la început. Cred că este lucrul după care ne ghidăm în viață.
R.K.: Urmează să veniți în România, la Electric Castle. Întrebarea mea este: ce ne pregătiți?
T.R.: Probabil o mulțime de țipete și foarte mult sărit de colo-colo. Acum avem și un flautist cu noi. Recent, cineva l-a numit "băiețelul cu flautul" (the little flute boy) într-un comentariu pe Instagram-ul nostru, așa că îl aducem cu noi pe băiețelul cu flautul ca să facă spectacol și să lase lumea mască, în stilul Jethro Tull.