Elena Tudorache: Bună, Alma! Mă bucur mult că avem discuția asta aici, la Ceai la Vlaicu, la umbră și printre multe plante. Am vrut să îți pun câteva întrebări despre cel mai recent text al tău, O rodie prea coaptă departe de sol, pe care eu l-am regizat sub forma unui spectacol-lectură acum, în Gala Absolvenților U.N.A.T.C., 2026. Următoarea lui reprezentație va fi pe 28 iunie 2026, de la ora 20:00, la U.N.A.T.C., după care sperăm să-și găsească o casă și să ia forma unui spectacol concret. Dar, hai să pornim cu începutul: despre ce e textul, în primul rând?
Alma Klein: Textul spune povestea lui Hadi Moguei, un iranian care a venit în România acum vreo 4 ani, cu o viză de muncă, dar care între timp a avut fel de fel de probleme cu actele. Viza a expirat, a rămas o perioadă fără acte legale și pentru a nu fi dat afară din țară a trebuit să recurgă la o soluție de criză, anume o căsătorie de conveniență. Deci, textul este documentat după un caz real. Partea bună este că, în realitate, el formează acum un cuplu adevărat cu fata care i-a oferit statutul marital pentru ca el să poată rămâne în România în siguranță. Documentarea a fost făcută atât pe povestea venirii lui în România, cât și pe ce a trăit în Iran, deci am încercat să acopăr cât mai multe paliere. Până la urmă, focusul central al textului este această perioadă-limită în care el a trebuit să își găsească o soție și să facă față tuturor problemelor pe care le-a avut atunci cu Inspectoratul General de Imigrări.
E.T.: Ai scris textul în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică, nu? Adică e disertația ta.
A.K.: Da, exact.
E.T.: Și de ce ai ales pentru disertație să scrii despre Iran și despre povestea asta? Mi se pare foarte tare că ai făcut asta și că ai și reușit să-l convingi pe Hadi (care nu e actor) să-și "joace" propria poveste. Dar despre asta te întreb mai încolo!
A.K: Am început să dezvolt textul în primul an de masterat la cursul de monodrame, unde trebuia să găsim o poveste reală, un caz real. Un om a cărui viață a fost plină de paradoxuri, schimbări de perspectivă, lucruri surprinzătoare. Fix în perioada aceea am început să vorbesc cu Hadi pe Instagram - îl știam prin prisma muzicii lui și îl ascultasem prin ceainării la câteva dintre concertele lui. Deci știam cât de bine cântă la instrumente tradiționale persane, la tar și sitar. În plus, eu sunt pasionată de multă vreme de Iran. Mi-a venit ideea să îl întreb dacă ar fi deschis la o discuție, pentru că știam că stă de ceva timp în România și eram curioasă de povestea lui de imigrare. Din fericire, a fost foarte deschis și mi-a dezvăluit foarte multe lucruri chiar de la prima întâlnire. În plus, persoana cu care este căsătorit este dramaturgă și ea, și atunci mi-am dat seama că el înțelege foarte bine ce presupune acest proces de documentare și cât timp este necesar. Am apreciat foarte mult generozitatea lui de a-și spune povestea. Cred că a fost și pentru el important. E umilitor și dificil, apar foarte multe întrebări despre apartenență și demnitate și despre cum trebuie să dovedești cuiva că meriți să trăiești într-o țară. După ce a suportat multe persecuții în Iran, și aici, în România, se lovea de multă-multă birocrație încâlcită și cred că acest proces de spunere, de rememorare a poveștii ajută și la depășirea a ceea ce s-a întâmplat. Ajută la a-și dovedi sieși că acum este într-un alt punct al vieții și că acum e "mai bine". Nu chiar bine de tot, dar "mai bine".
De ce sunt pasionată de Iran? Uite, chiar astăzi (discuția a avut loc pe 4 iunie 2026) a murit regizoarea și ilustratoarea Marjane Satrapi, cunoscută mai ales pentru romanul grafic autobiografic Persepolis. Ea a fost prima mea introducere în Iran. O poveste complexă, feministă, despre migrare înapoi în țara ei și despre regimurile diferite prin care a trecut ea, respectiv părinții ei acolo și despre cum a suferit de-a lungul timpului. Așa e Persepolis și atât de complexă și puternică a fost și prima mea întâlnire cu Iranul. Și apoi am aflat și cât de frumoasă e muzica, poezia, întreaga lor cultură. Dar m-au interesat, în primul rând, contradicțiile acestei țări și ale acestui regim. Apoi, în 2022, am fost în vizită 10 zile și am mers prin vreo patru orașe, prin deșert, am purtat acoperământul de păr obligatoriu, am văzut tot felul de lucruri. Am fost primiți foarte, foarte călduros și am văzut niște moschei și niște clădiri absolut superbe. N-am văzut niciodată în viața mea o cultură care să dea atâta atenție la detalii și la frumusețe per total. Cel mai mult m-a surprins cât de muzical e acest popor. Mergeam, la un moment dat, pe stradă și am văzut cum câțiva oameni s-au adunat și au început să cânte. Mai propunea cineva un cântec, îl cântau, și tot așa. Ne-am alăturat și noi, mai mult bătând din palme, dar vedeam, că în toată acea adunare de spirite muzicale lipseau femeile. Noi, româncele care vizitau Iranul, eram singurele. Femeile nu au voie să cânte în public. Deci, vezi, așa e mereu: ceva minunat și, în același timp, ceva foarte trist în felul de a exista al acestui popor. Și contradicția asta mă intrigă.
E.T.: Dacă tot vorbeai de arta iraniană: în forma în care există acum textul, arta ocupă un loc foarte important. E un palier căruia i-ai acordat foarte multă atenție. Asta a venit natural, cred, pentru că Hadi e un artist complex și complet. Ascultându-te acum, am impresia că în Iran arta este și o formă de a "face comunitate", așa cum spune Hadi într-una dintre replicile textului. Vorbim, deci, despre un popor care pare să respire artă și contradicție deopotrivă. Eu nu cred că îl înțeleg până la capăt și poate că nici nu este acesta scopul. Dar de ce ai simțit nevoia să spui această poveste în România și în ce fel crezi că ne privește pe noi?
A.K: (râde) Asta e o întrebare care acoperă mai multe teme. Povestea lui Hadi care este spusă în text are loc în România. Sigur, eu fac referire și la istoricul lui din Iran, dar acela nu este central. Asta și pentru că, în reprezentare, ar fi trebuit să avem mai multe personaje de origine persană, ceea ce, ca număr de actori la noi, era problematic. Așa că am ales să am o reprezentare corectă și nu m-am aventurat în a adăuga personaje străine. Dar, eu, pentru că înainte de teatru am făcut film, am avut această deschidere de a spune orice tip de poveste, în orice țară. Nu trebuie să fie "local". Sigur, în teatru poate ești un pic mai ancorat în prezent și în realitatea din jur, iar condițiile scrierii textului au fost mai racordate la proximitățile locale, atât din punctul de vedere al reprezentării, cât și al relevanței.
În plus, așa cum ai zis și tu, am scris textul în cadrul unui masterat, ca "practică" a disertației, și atunci am avut ocazia să mă documentez și despre cum este abordată reprezentanța refugiului în alte texte din teatrul universal. La nivel național, sunt foarte puține texte care abordează acest subiect, iar multe dintre cele peste care am dat erau scrise sau coordonate de profesorul meu, David Schwartz. M-am bucurat să pot să contribui și eu, într-o mică măsură, la dramaturgia românească pe această temă. Documentându-mă pentru disertație, am observat că una dintre marile probleme ține de perspectiva celui care spune povestea. Una este să vorbească cineva care aparține acelei comunități și alta este să vorbească cineva alb și privilegiat. Dacă te afli în a doua situație, așa cum a fost cazul meu, trebuie să fii atent să nu cazi în complexul salvatorului - ideea că tu îl ajuți pe celălalt să își spună povestea și că, prin asta, devii un om virtuos. Este o capcană.
La fel de problematic este și contrariul: să modelezi atât de mult povestea prin propriul filtru artistic, încât autorul experienței să nu se mai regăsească în ea. Povestea mea dramaturgică nu poate deveni mai importantă decât povestea reală.
De aceea am considerat că o abordare mai echitabilă este să îmi recunosc propriile limite de înțelegere și să îmi asum, în același timp, perspectiva personală, occidentală, din care observ această realitate. Din acest motiv există în text și cele patru personaje feminine cu care Hadi se întâlnește, fiecare având, în grade diferite, o înțelegere a situației lui și, mai larg, a realității iraniene.
Acesta a fost unghiul meu de a spune povestea. Unul mai "asumat", aș spune, în care nu pretind că înțeleg întreaga cultură a iranienilor.
E.T.: Exact, e povestea unui singur om care devine o lentilă prin care abordăm anumite problematici. Prima dată când mi-ai trimis textul, era construit ca o monodramă. După ce am tot vorbit, ai luat o decizie, pe care eu o consider foarte valoroasă, de a adăuga și alte personaje, alte "filtre" prin care îl vedem pe omul Hadi. Acum avem încă 5 personaje, cele 4 femei cu care Hadi are mai multe prime întâlniri și un ofițer de la Biroul de Imigrări. Vorbim nu doar despre dinamica și ritmicitatea textului, ci și despre un pluriperspectivism care îl nuanțează. Abia acum, când vorbeai despre el, am conștientizat și eu unghiul "nostru", al românilor care dau nas în nas cu povestea asta și cât de important este că îl avem în spectacol. Structura e simplă și curată: sunt scene de la Biroul de Imigrări, în care vedem cât de complicat e tot aparatul birocratic, intercalate cu scene de la "date-uri", în care vedem și abordarea umană, caldă, emotivă sau îndrăgostită a lui Hadi. Sigur, există acest scop al căsătoriei pentru viză pe care el îl are pe tot parcursul textului, dar complexitatea umană este mult mai densă și mai surprinzătoare decât ne-am aștepta. Mi se pare un text echilibrat. Între filonul politic care exista oricum prin prisma subiectului, și perspectiva umană, care are foarte mult umor există și momente de muzică live, în care Hadi cântă la voce și tar. Dar cum l-ai convins pe Hadi să joace? Știu că am insistat să avem un actor de origine persană, pentru a păstra miza textului, însă a fost greu să găsim pe cineva care să stăpânească și partea muzicală.
A.K.: N-a fost greu deloc să-l conving. Când am terminat forma de monodramă în 2025, totul era o ipoteză. Avea o anumită valoare și în forma aceea, dar era scris pentru un actor profesionist. Monodramele oricum sunt dificil de dus...
E.T.: De la probleme de ritm, de dozare a energiei, la convențiile propriu-zise..
A.K.: Exact. El a fost deschis din prima să interpreteze, dar m-am tot fâstâcit într-o primă fază. Când am început să discutăm mai mult și am pus problema spectacolului în ansamblu, nu doar a textului, am înclinat amândouă atât spre varianta în care el joacă, cât și spre găsirea unor soluții care să-l ajute, ca amator, să susțină textul. Oricum e greu emoțional, e greu cu limba română, e greu cu public atât de aproape de tine. Așa că am convenit amândouă să introducem și alte personaje. Când am făcut schimbarea "cea mare" m-am simțit eliberată. Pentru că am putut să "pun carne" pe toate scenele, să le gândesc logic și uman mult mai bine.
E.T.: După ce l-am cunoscut și eu mai bine și mi-a povestit despre viața lui, mi-am dat seama că pentru el, a juca într-un spectacol de teatru, nu e o "problemă" atât de serioasă.... Dar care a fost procentul de ficționalizare, până la urmă?
A.K.: În scenele de la Biroul de Imigrări, documentarea a fost făcută mai ales prin prisma lui. Am încercat să folosesc ca pretext scenele ca să îi las loc să își spună povestea. Deci mai am de lucru în ceea ce privește redarea sentimentului agasant și discriminatoriu al unui astfel de interviu. Iar scenele cu fetele pornesc de la experiențele lui reale, cu mici modificări de structură. Soluția din final e cu totul alta față de realitate, deci aici a fost decizie artistică.
E.T.: Acum, după ce am lucrat cu Hadi, pot să spun că are cea mai efervescentă și haotică viață din câte cunosc. Și apreciez la el felul de a trăi "pe prag". La o limită conștientă și curajoasă, foarte artistică, în fond.
A.K.: Haha, da. Cam așa e. Și uite, ceva ce m-a frapat în timpul repetițiilor, e felul în care abordează ei privirea celuilalt. Necesitatea de a se privi real "ochi în ochi". De a-și aloca timp.
E.T.: Da, cred că ăsta e un instrument important pe care și l-au reamintit și actorii odată cu repetițiile la proiect. Contactul și ascultarea reală, sinceră. Și un soi de onestitate, fără artificii, pe care el o conține fără exercițiu și care este foarte teatrală.
A.K.: Stai, că mi-am amintit că mai era o întrebare pe care ai pus-o și la care n-am răspuns:) Legat de România și de motivul existenței acestui text aici. Ce apreciez eu la iranieni este căldura și ospitalitatea. Mai ales în contextul opresiv pe care îl traversează, pare că umanitatea lor iese cu și mai multă încăpățânare la suprafață. Asta în cazul oamenilor cu care am avut eu contact. Sigur, sunt oameni și oameni... dar am simțit la ei ceea ce multă lume atribuie românilor. Această primire călduroasă. Noi am intrat într-un ritm mai alert al vieții, specific Vestului. Deci, de la ei putem învăța un fel de trai mai lent, mai interior, și o prezență mai stabilă și autentică. Eu scrisesem textul înainte de războiul din Iran - a izbucnit în timp ce noi repetam -, deci este un subiect care a ajuns iar în atenția publică. Și mă bucură faptul că există tot mai multe evenimente culturale, cinematografice, care ne permit să le cunoaștem cultura dincolo de știri și de evenimentele dureroase actuale.
E.T.: Hadi e acum în România și e bine, are tot felul de evenimente prin București și sper ca lumea să se ducă să-l asculte cum cântă. Pentru final, aș vrea să știu ce fel de teatru vrei tu să scrii și spre ce te îndrepți ca dramaturgă?
A.K.: În timpul acestor ani în care m-am dezvoltat mult la master, de la diferite stilistici la forme de documentare, mi se pare că mi-am extins capacitățile destul de mult, fapt pentru care le sunt recunoscătoare profesorilor mei, Mihaela Michailov, David Schwartz, Andreei Vălean și Sabinei Balan. Mi-ar plăcea să experimentez cât mai mult. De exemplu, rescrierea unor texte vechi mă atrage mult. Aș vrea să continui și cu dramatizările, pentru că deja am făcut una care cred că a ieșit bine, Lapte negru, după Elif Shafak, care se joacă la Teatrul Nottara în regia Letei Popescu. Mi-ar plăcea să dramatizez pentru teatru un scenariu de film, pentru că eu, venind din lumea filmului, am multe scenarii în cap care cred că s-ar potrivi pe scenă. Și, sincer, mie îmi plac mult comediile. Aș vrea să învăț să scriu comedie.
E.T.: Da!!! Să se scrie comedii!!!
A.K: Da, comedii cu mesaj, cu sens, poate cu teme sociale, care te pun pe gânduri despre viață, despre încotro ne îndreptăm. Care să conțină, de fapt, niște întrebări existențiale sub această formă comică. Fix după spectacolul nostru mi-a spus o prietenă "vai, dar ce bine îți ies ție comediile!" Și textul ăsta nu s-a vrut a fi o comedie.
E.T.: Dar are foarte mult umor! Și cred că umorul e o lentilă foarte interesantă prin care să privim lumea. Mai ales asta în care trăim acum.
A.K.: Da, și asta am învățat mult și de la Leta, lucrând la Lapte negru. Cum să construiești umor cu mesaj, cu mai multe niveluri. Așa că și de la ea vreau să mai învăț cum să scriu comedii mai surprinzătoare.
E.T.: Bine!! Baftă la scris comedii, Alma! Să fie lumea mai plină de umor!
*
Următoarea reprezentație a spectacolului O rodie prea coaptă departe de sol va avea loc pe 28 iunie 2026, de la ora 20:00, la U.N.A.T.C. "I.L.Caragiale".O rodie prea coaptă departe de sol
de Alma Klein (cu participarea lui Hadi Mohammad Moguei, după povestea sa reală)
Regia: Elena Tudorache
Distribuție: Hadi Mohammad Moguei, Teofil Memelis, Cristina Dănciulescu, Patricia Flack, Georgiana Tițoiu, Raluca Jugănaru.
Alma Klein este dramaturgă și regizoare cu studii de film în UK, proaspăt absolventă al Masterului de scriere dramatică la UNATC. Este câștigătoarea concursului de dramatizări al Teatrului Nottara pentru adaptarea romanului Lapte Negru după Elif Shafak, în regia Letei Popescu. Piesele ei cu teme sociale au fost montate ca producții UNATC, Substanță vegetală verde-oliv cu miros înțepător la Centrul de Teatru Educațional Replika, iar pentru La prima utilizare a semnat și co-regia. Debutul ei în regie a fost cu Legăturile Klarei de Dea Loher (text publicat pe LiterNet aici) la Teatrul Apropo, iar scurtmetrajul scris și regizat de ea Must Love Kubrick a călătorit prin festivaluri internaționale, de la TIFF Cluj, până la Georgia și Mexic, și a fost prezentat la Cannes Short Film Corner. Își îmbină vocațiile de film și teatru, ca operator al proiecțiilor live în spectacolul Stela de Gianina Cărbunariu, tot la Teatrul Nottara.
Elena Tudorache este regizoare de teatru și cercetătoare în domeniul studiilor teatrale, absolventă a U.N.A.T.C. "I.L. Caragiale" și masterandă în Regie de Teatru și Studii de Teatru și Performance. Activitatea sa îmbină creația scenică, teatrul educațional și cercetarea teoretică, fiind interesată de teatrul contemporan, noile forme de teatralitate și dialogul dintre artă și filosofie. A colaborat cu instituții și teatre independente din București, iar spectacolele și proiectele sale au fost prezentate în festivaluri și contexte artistice naționale.