Interviul de față este parte a proiectului 3generator_cultural (proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național). Stagiunea 2025-2026 marchează cea de-a zecea stagiune consecutivă de activitate a Asociației Teatru 3G. În acest context aniversar, 3generator_cultural își propune să aducă în prim-plan o serie de reflecții, interogări și documentări privind rolul și relevanța teatrului independent în comunitatea mureșeană, într-un moment în care această zonă artistică devine tot mai vulnerabilă, dar și tot mai necesară. Pentru mai multe detalii despre acest proiect accesați: https://3ghub.ro/product/3generator_cultural/.
Raluca Blaga: Elise, ai fost alături de echipa de la 3g HUB în diverse etape și formate ale existenței lor. Privind în urmă la acești 10 ani de activitate ai asociației, cum ai descrie evoluția lor și care crezi că a fost contribuția 3g HUB la specificul peisajului teatral târgumureșean?
Elise Wilk: La apariția sa în peisajul cultural din Târgu Mureș, am privit 3g HUB ca pe un fel de continuator al TEATRU 74, un teatru independent căruia îi datorez foarte multe. De la predecesorul său, 3g HUB nu a preluat doar sediul din Bastionul Măcelarilor și minunatele scaune negre numerotate cu roșu, ci a dus mai departe o moștenire artistică. Eu, în spațiul acesta din cetatea târgumureșeană, am simțit încă de la început că aici e un loc în care mi se oferă încredere, e locul perfect unde se pot naște povești pentru scenă. Am urmărit 3G-ul după lansarea lui oficială în 2015, mai întâi, ca spectatoare și prietenă a celor de pe și din spatele scenei - îmi amintesc de spectacole ca Bucurie și fericire sau Mihai Viteazul - de multe ori pe subiecte incomode, despre care un teatru de stat nu ar fi îndrăznit să vorbească la acea vreme. Cred că 3G a înțeles încă de la început că are datoria să ridice întrebări care preocupă comunitatea din Târgu Mureș, să chestioneze lumea din imediata apropiere. A înțeles că un teatru e în primul rând pentru spectatorii din oraș, astfel încât e firesc să ofere publicului din acest oraș nu doar producții pe problematici specifice orașului, ci și sentimentul apartenenței la o comunitate. În același timp, cei de la 3G au fost mereu aproape de studenții Universității de Arte, le oferă un spațiu să se exprime și să experimenteze.
R.B.: Colaborarea ta cu 3g HUB include și punerea în scenă, în spațiul din Bastionul Măcelarilor, a unor texte ale tale precum Semnale disperate către planeta Pluto sau Dincolo. În ce măsură felul de a fi al acestui spațiu independent ți-a influențat scriitura sau abordarea anumitor teme?
E.W.: Am scris Semnale disperate către planeta Pluto și Dincolo în 2018, într-o etapă de tranziție artistică. A fost totodată o etapă de maturizare a mea ca autoare - după o perioadă în care am scris texte despre adolescenți mi-am mutat atenția înspre subiecte care investighează trecutul recent, traumele generaționale, modul în care evenimentele politice influențează relațiile de familie. Semnale disperate către planeta Pluto e un text despre destinele întretăiate a trei femei care supraviețuiesc unui abuz. Astăzi îl văd ca pe un experiment și ca pe un pas înspre maturizare, e un text foarte poetic dar, din păcate, prea întunecat și îi lipsește umorul. Deși are fanii lui, mie mi se pare extrem de imperfect. Important e că cei de la 3G și regizorul Theo Marton m-au lăsat să fiu imperfectă, să experimentez, să greșesc, am avut o libertate foarte mare și toată lumea a înțeles că mă aflu într-o etapă de căutare.
E.W.: A fost mai mult un atelier de generare de idei pentru un viitor scenariu. Personal, nu mă atrage atât de mult ideea de a scrie pentru film, pentru că mie îmi place să creez imagini și atmosferă din cuvinte, iar filmul se folosește mult de imagine și mai puțin de cuvinte ca să creeze atmosferă. Am căutat împreună o structură pe care se putea lucra bine în echipă și ne-am hotărât ca scenariul să fie despre o reuniune la X ani de la terminarea liceului. Am povestit mult despre propriile experiențe, tot workshop-ul a fost un fel de teambuilding și s-a terminat cu un party pe muzica anilor '90 - mai important decât produsul final au fost pașii parcurși împreună, ca echipă.
R.B.: Dacă ar fi să alegi un singur personaj din textele tale jucate la 3g HUB care să definească spiritul acestui loc, care ar fi acela și de ce?
E.W.: Bobi Busuioc în mod clar (protagonistul din Dincolo). E genul de personaj care te trage de mânecă și-ți spune: "sunt aici!". E exact ca spiritul 3G - mereu are idei noi, la care nu renunță prea ușor deși uneori par imposibil de realizat, se luptă cu morile de vânt și nu obosește niciodată, are un vis pe care îl urmărește până la capăt, crede foarte puternic în ceva și înlătură toate obstacolele din calea lui cu o determinare ieșită din comun.
R.B.: Un alt proiect dezvoltat de cei de la 3g HUB a născut spectacolul Gen.Eu - o co-producție între 3g HUB și Naționalul târgumureșean. Cum vezi tu această intersecție între instituțional și independent?
E.W.: E absolut necesară și cred că teatrele de stat ar trebui să susțină mediul independent și să nu-l privească ca pe o concurență, ci ca pe un partener. Există deja în Târgu Mureș modelul de succes de colaborare independent-instituționalizat între Yorick Studio și Compania Tompa Miklós a Teatrului Național. Ea a pornit dintr-o necesitate - și anume aceea de a menține mai mult în viață un spectacol gândit inițial pentru un spațiu independent și a-i oferi mai multă vizibilitate. Prin finanțări AFCN, teatrul independent poate asigura un buget mai mare pentru producție, iar teatrul de stat asigură resursa umană, infrastructura și promovarea. E o situație win-win. Dar există și reversul medaliei - un spectacol născut astfel va fi mereu asociat cu teatrul de stat, nu cu cel independent, care a venit, de fapt, cu ideea. Iar alt minus ar fi că publicul se dezobișnuiește astfel să meargă la sediul teatrului independent.
R.B.: Târgu Mureș-ul are o densitate neobișnuită de inițiative teatrale independente pentru un oraș de dimensiunea lui. Din perspectiva ta, ca autoare, cum se face că acest oraș a devenit un teren atât de propice pentru astfel de inițiative?
E.W.: Una dintre cele mai frumoase amintiri ca autoare e din toamna anului 2019, când mă aflam la repetițiile pentru spectacolul Dispariții la Yorick Studio, la parterul Bastionului Măcelarilor. Uneori, în timpul repetițiilor, se auzea imnul campionatului de fotbal ITALIA 90, Un'estate italiana, melodie cu care se termină spectacolul Dincolo. Asta pentru că la etaj, la 3G, Ándi repeta la monodramă. Am simțit atunci o bucurie foarte mare - în tot bastionul se lucra la noile mele piese! În aceeași toamnă a fost și festivalul FORMA. Mi s-a părut excelent curatoriat - toate spectacolele, venite de la teatre independente din țară - Reactor, Replika, Pro Teatru - erau centrate în jurul trecutului recent. A fost un festival care avea o direcție. Simțeam că e o revigorare, că se întâmplă, în sfârșit, ceva în Cetate, pe urmă a venit pandemia și lucrurile s-au complicat. Revenind la întrebarea ta, mi se pare firesc să existe atâtea teatre la Târgu-Mureș:)
În oraș există Universitatea de Arte cu secții în limbile română și maghiară. Și apoi mai există Teatrul Național și Teatrul Ariel cu câte două secții. Studenții au căutat noi spații în care să se poată exprima, actorii de la teatrele de stat și-au dorit să joace și să experimenteze în spectacole mai curajoase - și atunci au apărut primele teatre independente prin 2004/2005. Au fost niște ani de glorie atunci, pe care personal nu i-am prins, dar despre care mi s-a povestit mult. Această efervescență nu ar fi fost însă posibilă fără inițiative ca Dramafest sau Ariel Underground, ambele centrate pe dramaturgie nouă și inițiate de Alina Nelega pe la începutul anilor 2000. Aș putea spune că orașul are o tradiție dramaturgică puternică - aici s-a pus mereu mare preț pe dramaturgie nouă, aici s-au scris piese de teatru importante, care au ajuns mai târziu pe scenele lumii - și la asta au contribuit nu numai inițiativele mai sus amintite, ci și faptul că în oraș există, de prin 2009, Masteratul de Scriere Dramatică, înființat tot de Alina Nelega.
R.B.: În contextul actual, care crezi că este cea mai mare amenințare pentru spații precum 3g HUB, dar și cea mai mare oportunitate pe care acestea o au în față?
E.W.: Cea mai mare amenințare e faptul că depind, an de an, de cele câteva puține sisteme de finanțare care există în România. E frustrant să ai senzația, după 10 ani sau mai mulți, că nu ești luat în serios cu adevărat, e frustrant că trebuie să demonstrezi în fiecare an că meriți finanțare pentru proiectele tale, e frustrant că trebuie să te ocupi în același timp și de deconturi, și de promovare, și de curățenie, și de facturi, și de partea artistică, și să te rogi de critici să vină să-ți vadă spectacolele. Și la un moment dat, obosești și îți vine să renunți. Pe de altă parte, există și oportunități. Eu colaborez mai mult cu teatre de stat, dar, în mod paradoxal, acolo proiectele nu sunt atât de sigure. Se amână/anulează foarte multe producții, se renunță la proiecte din cauza bugetelor tot mai mici. În independent depinzi într-adevăr de niște finanțări, dar dacă le obții poți fi 100% sigur că un spectacol se face. De asemenea, majoritatea teatrelor de stat de la noi nu par să aibă direcții repertoriale clare. Independenții au o mai mare libertate să-și construiască direcții artistice, și asta e o mare oportunitate. Și cred că poți să reziști în timp dacă transformi amenințarea într-o oportunitate. De exemplu, o amenințare este faptul că există o problemă cu publicul. Pare că teatrele nu fac cu adevărat eforturi să-și cunoască spectatorii. Pare că nimeni nu-și pune cu adevărat întrebarea: Cine e publicul nostru?. Iubitorii de teatru din Târgu Mureș ar trebui să se considere norocoși - au o ofertă culturală dublă, au teatru în ambele limbi. Și am observat că, deși se fac eforturi constante în acest sens (supratitrări, spectacole cu echipe mixte de creatori), publicul maghiar cam lipsește de la spectacole românești și vice-versa. E foarte frustrant să știi sigur că unui anumit segment de public i-ar plăcea foarte mult spectacolul tău, dar cu toate astea nu vine să-l vadă. Întrebarea e: De ce nu vine?. Și cred că de la această întrebare ar trebui să pornească toate teatrele din oraș, care au de fapt o oportunitate - să-și dubleze publicul. Cred că ar trebui să se sprijine reciproc, să fie mai unite și să spună: "Hai să gândim împreună o strategie comună de a atrage public nou".
R.B.: Dacă ar fi să îți imaginezi 3g HUB peste încă zece ani, cum ți-ai dori să arate: ca spațiu, ca echipă, ca tip de proiecte? Ce rol crezi că ar trebui să aibă dramaturgia în acest parcurs?
E.W.: Mi-ar plăcea să fie un spațiu la fel de deschis și de prietenos, dar de unde a dispărut stresul alergării după finanțări, unde există sponsorizări consistente din mediul privat. Cred că viitorul stă în co-producții - așa că mi-ar plăcea să văd co-producții internaționale în care 3g HUB să fie implicat. Spațiul din cetate e minunat și nu aș vedea un sediu în altă parte. Eu locuiesc la Brașov și am dat mereu exemplul orașului Târgu Mureș în ceea ce privește viața culturală. La noi bastioanele stau închise, nu se întâmplă nimic în ele, se degradează pe zi ce trece, iar la Mureș sunt teatre în bastioane. Nu știu cum va arăta dramaturgia peste 10 ani, dar ea va spune (nu știu încă prin ce mijloace) poveștile anului 2036. Mi-ar plăcea să văd un 3g HUB conectat cu celelalte teatre din oraș, mi-ar plăcea să văd aici un festival de dramaturgie contemporană românească și maghiară, cu focus în fiecare an pe o altă țară din Europa de Est și dramaturgia ei, cu discuții între dramaturgi, cu noaptea albă a dramaturgiei noi. Dar cred că un asemenea festival se poate realiza doar dacă toate teatrele din oraș își unesc forțele.
