Nona Rapotan: Cel mai recent rol este cel al Doamnei sufleor din SOPRO - Șoapte din umbră. Cariera dvs este alcătuită din multe alte roluri și la o scurtă privire pe CV-ul dvs. mi-am dat seama că ați jucat în comedii și tragedii, deopotrivă, în spectacole pe texte clasice, dar și în spectacole ce se bazează pe texte contemporane. Nu vă întreb de preferințe, ci care a fost rolul pe care vi l-ați dorit cel mai mult?
Kati Méhes: Nici să nu mă întrebați despre preferințe, pentru că răspunsul meu ar fi foarte clar: le iubesc pe toate în egală măsură. Ca să dau exemple doar din rolurile ultimilor stagiuni, Principesa din Csongor și Tünde se numără printre preferatele mele, la fel ca rolul profesoarei din piesa contemporană Interactiv, ca să nu mai vorbesc despre SOPRO - Șoapte din umbră.
Niciodată nu am visat la un rol anume. Poate pentru că, în mod inconștient, am vrut să mă feresc de dezamăgiri. Se poate! Am încercat să joc cât mai bine tot ceea ce mi s-a distribuit.
Pe vremea când eram tânără, fiecare teatru avea doi regizori permanenți. În relația regizor-actor, la fel ca în relațiile dintre oameni, există preferințe. La fel ca în viața de zi cu zi unde ne alegem prieteni cu care comunicăm ușor, și regizorul preferă să lucreze cu actorii cu care gândește asemănător și cu care munca înaintează fără dispute și confruntări zilnice. Așa se formează echipele de lucru. Un regizor lucrează aproape întotdeauna cu aceiași actori. Aceasta este experiența mea.
Când am venit aici, în anii '70, echipa de fotbal din Satu Mare era celebră. Colegii iubitori de sport i-au catalogat astfel pe actori: în Liga A erau actorii care jucau în spectacole reprezentative, considerate spectacole "de artă", iar în Liga B cei care apăreau în comedii, musicaluri și cabarete. Eu am ajuns direct în această din urmă echipă. Dar pentru mine a fost bine. De fapt, aici am învățat meseria. Eram lipsită de încredere în sine, retrasă și aveam mare nevoie de această școală! Aveam nevoie de numeroasele deplasări și de contactul permanent cu publicul. La facultate am învățat foarte multă teorie și mult prea puțină practică, iar eu cred că aceasta este o meserie care trebuie exersată cât mai mult. Apoi, poate într-o zi, toate cunoștințele acumulate se transformă în artă. (Desigur, există mereu excepții - eu nu am fost una dintre ele!)
Am interpretat multe roluri dragi mie. Din fiecare am învățat câte ceva despre scenă și despre mine însămi și continui să fac asta și astăzi. În copilărie am văzut la Cluj un spectacol de William Shakespeare (intenționat nu menționez titlul), juca în el una dintre actrițele mele preferate. Mi-a plăcut enorm interpretarea ei și mi-o amintesc și acum. După mulți ani, când am aflat că teatrul nostru va pune în scenă piesa, mi-a tresărit inima la gândul că poate voi interpreta acel rol. Și l-am primit! Dar, din păcate, nu ne-am înțeles cu regizorul; procesul de repetiții a fost unul neplăcut și a rămas pentru mine o dezamăgire profundă.
În schimb, există foarte multe roluri de care îmi amintesc cu drag, roluri prin care am reușit să aduc spectatorilor puțină lumină în suflete și seninătate în acei ani întunecați și grei. Dar toate acestea aparțin deja trecutului! Totuși, am avut numeroase întâlniri cu spectatorii - atât aici, cât mai ales în timpul turneelor din străinătate - oameni care, chiar și după 30-40 de ani, îmi enumerau rolurile, își aminteau ce rochie purtam sau ce șlagăr cântam. Au fost întâlniri uimitoare și, în același timp, emoționante.
Așa este această profesie: când sus, când jos, succesele și eșecurile se succed. Dar eu, din fericire, sunt optimistă; trag învățăminte din fiecare experiență și privesc înainte. Ultimii 10-13 ani au fost bogați, plini de roluri interesante. Am avut ocazia să lucrez cu regizori extraordinari și talentați, fiecare cu stilul și modul său de gândire. Mă bucur enorm că la Satu Mare ajung atât de mulți regizori consacrați și că revin adesea cu plăcere. Am lucrat cu aproape toți, iar fiecare colaborare a fost o experiență mai frumoasă decât precedenta.
N.R.: Ați jucat în ultimii ani pe mai multe scene din țară, împreună cu trupa Harag Gyorgy. Cum ați simțit publicul?
K.M.: Cu siguranță, publicul de astăzi este diferit față de cel de odinioară. Acum 30-40 de ani exista o adevărată nevoie de experiențe comunitare și intelectuale. Monologurile filosofice ample erau urmărite cu interes până la capăt. După spectacol, grupurile de prieteni mergeau la restaurant și, în timpul cinei, discutau și dezbăteau ceea ce văzuseră pe scenă. Astăzi, asemenea lucruri se întâlnesc tot mai rar. Acum, oamenii se urcă repede în mașină și merg către casă, în fața televizorului. Desigur, există excepții, dar eu vorbesc despre majoritate.
Oamenii s-au obișnuit cu mesajele scurte, de câteva rânduri, specifice rețelelor sociale. Tot ceea ce cere mai multă atenție și concentrare nu mai este urmărit cu aceeași răbdare; spectatorii își scot telefonul și, pe ascuns, sub scaun, încep să butoneze fără nicio reținere.
N.R.: Dincolo de oboseala acumulată, faptul că jucați spectacolele și în alte locuri decât acasă vă aduce și câteva beneficii. Ce înseamnă pentru dvs întâlnirea cu un alt public decât cel de acasă?
K.M.: Din fericire, îmi place să călătoresc, iar deplasările nu mă obosesc. Desigur, turneele și ieșirile au întotdeauna un rost și un câștig. De multe ori, într-un alt mediu, lucrurile capătă alte sensuri. Din reacțiile publicului simți imediat că ceva se întâmplă diferit, că anumite momente au un alt impact. Iar acest lucru influențează și spectacolul în sine. Îl poate îmbogăți cu nuanțe noi. Există o energie puternică între scenă și sală, care circulă permanent în ambele direcții. Uneori această energie dă aripi spectacolului, alteori poate fi apăsătoare.
Actorul încearcă întotdeauna să ofere tot ce are mai bun, indiferent de condiții. Desigur, atunci când jucăm la București sau la Budapesta, unde știm că în sală se află colegi de breaslă și critici, fiecare dintre noi simte o tensiune suplimentară, mai ales în primele minute. În ambele capitale, spectacolele noastre se bucură de un interes deosebit, mai ales după premiile UNITER și invitațiile la festivaluri de renume. Toate acestea au, desigur, o anumită rezonanță și stârnesc curiozitatea publicului. Din fericire, judecând după aplauze, până acum nu i-am dezamăgit pe cei care au venit să ne vadă.
N.R.: Cum vă pregătiți pentru un nou rol? Care sunt resursele pe care le consumați cel mai mult în timpul repetițiilor?
K.M.: Mă pregătesc pentru fiecare rol nou cu bucurie și curiozitate. Mă documentez, desigur, dar cel mai important pentru mine rămâne ceea ce spune regizorul: cum își imaginează spectacolul și ce idei are în minte. Apoi începe munca în echipă.
Îmi place să caut prin amintirile mele, poate găsesc un personaj cunoscut pe care îl pot reproduce sau o anumită intonație, un mod aparte de a vorbi pe care îl pot integra în construcția rolului.
N.R.: Ce înseamnă pentru dvs cuvântul "trupă"? V-ați dorit vreodată să jucați și pe altă scenă decât cea a Trupei Harag Gyorgy?
K.M.: Pentru mine, echipa este foarte importantă. Când am venit aici, exista deja o trupă foarte bună, unită, iar colegii m-au ajutat și m-au susținut în toate privințele. A fost extraordinar pentru mine. Mi-au explicat regulile nescrise ale teatrului, spunându-mi că o trupă este ca o familie: chiar dacă există conflicte sau neînțelegeri, acestea nu trebuie expuse în fața celor din afară. "Rufele murdare nu se spală în public", trebuie să arătăm solidaritate și unitate.
Când am citit în piesa SOPRO - Șoapte din umbră că "discreția sufleorului trebuie să fie întotdeauna direct proporțională cu indiscreția actorilor", exact la asta m-am gândit. Și cred că așa era bine. Apoi însă, la un moment dat, ceva s-a stricat în mecanism. Au apărut grupulețe, conflicte și intrigi. Din fericire, lucrurile s-au limpezit destul de repede, dar repararea daunelor a durat mult timp. De câțiva ani, spiritul de echipă este din nou foarte bun, iar acest lucru este esențial pentru o muncă de calitate. Se vede și în rezultate.
Îmi amintesc că cineva din Târgu Mureș spunea odată că iubește spectacolele noastre pentru că buna înțelegere dintre membrii trupei se simte și se vede pe scenă. Cred că este o formulare foarte exactă și foarte frumoasă.
În tinerețea mea, nu era la modă să schimbi teatrele. În toată țara existau doar șase teatre maghiare și doar acolo puteam ajunge după absolvire. Se scoteau la concurs exact atâtea posturi câți absolvenți erau, iar repartizarea se făcea în funcție de medie. Schimbarea era posibilă doar în cazuri foarte bine întemeiate. Pe de o parte, eu iubeam această trupă, iar pe de altă parte, atunci când ai deja o familie, îți este mult mai greu să pleci.
Desigur, de multe ori m-am gândit că mi-ar plăcea să lucrez și cu alți regizori. Și tocmai de aceea, atunci când venea câte un regizor invitat, mă bucuram enorm. Așa am avut ocazia să lucrez cu Szabó Ódzsa, Horváth Béla și Nicoleta Toia. Dar și în interiorul teatrului li se oferea spațiu celor care doreau să experimenteze: am jucat întotdeauna în spectacolele regizate de Gyöngyösi Gábor, Kisfalusi Bálint și Tóth-Páll Miklós.
N.R.: Ce reprezintă regizorul pentru dvs, ca actriță?
K.M.: Pentru mine, regizorul a fost întotdeauna foarte important. Nu mă consider un om care le știe pe toate; nu pot lucra într-o atmosferă tensionată, cu țipete și nervi; am nevoie de sprijin și de confirmare. Tocmai de aceea îmi place atât de mult să lucrez cu Bocsárdi László. Vorbim aceeași limbă artistică. El formulează exact ceea ce vrea să spună, încât înțeleg din prima. În același timp, știe foarte bine ce își dorește. Îl lasă pe actor să caute, să experimenteze, iar dacă ceva sună așa cum și-a imaginat, spune imediat: "Asta este!". Dar la fel de repede spune și atunci când direcția nu este cea bună. Și le face pe toate acestea cu calm, fără tensiune. După câteva repetiții, actorul înțelege deja pe ce drum trebuie să pășească. Cu el simt că sunt pe mâini bune și am încredere deplină în judecata lui artistică.
Un alt regizor foarte drag mie este Lendvai Zoltán. Și cu el ne înțelegem foarte bine; munca alături de el este o adevărată plăcere.
În ultimii ani am avut șansa să lucrez și cu mulți regizori tineri, extrem de inteligenți, talentați și plini de imaginație. Bélai Marcel este precis și foarte riguros, știe exact ce vrea. Sardar Tagirovsky aduce poezie și o anumită stare de plutire în spectacolele sale. Nagy Regina alege texte sensibile, care ajung direct la suflet.
Și, dacă tot vorbesc despre cei mai tineri, trebuie să-l menționez și pe Andrei Șerban. Suntem din aceeași generație, iar repetițiile lui s-au dovedit a fi adevărate ateliere de creație.
Dar, încă o dată: pentru mine, regizorul este esențial.
N.R.: Ce n-ați juca niciodată pe scenă?
K.M.: Nu mi-a trecut niciodată prin minte să stau și să cântăresc lucrurile. M-am aruncat cu entuziasm în orice rol. Abia în ultimii ani am început să mă gândesc mai mult înainte de a accepta un rol. Cea mai mare dilemă mi-a provocat-o SOPRO. Foarte mult text, o structură complicată a piesei, m-am întrebat serios dacă să mă implic sau nu. Până la urmă, factorul decisiv a fost personalitatea lui Bocsárdi László. Mi-am spus: cu el, da!
Astăzi există foarte multe direcții și forme de expresie în teatru, iar eu sunt încă foarte curioasă. Mă întreb dacă mai pot ține pasul cu cei tineri, dacă înțeleg, ca actriță, limbajul lor scenic, dacă pot juca alături de ei fără să par desprinsă din altă epocă, fără să par rigidă sau "prăfuită". Mă întreb dacă sunt suficient de flexibilă. Tocmai de aceea mă aventurez și astăzi cu plăcere în muncă și în noile provocări.
Există însă un lucru pe care sunt sigură că nu l-aș mai face: teatrul mișcare.
N.R.: Pe mine, rolul din SOPRO m-a atins în mod special și sunt convinsă că nu doar pe mine. Care sunt rolurile care v-au schimbat pe interior? Știu că pentru unii actori și unele actrițe anumite roluri au venit cu un consum enorm de energii și resurse, altele i-au ajutat să se organizeze mai bine, în schimb pe altele nu le-ar mai juca niciodată.
K.M.: Am fost îngrozitor de dezordonată, imatură și împrăștiată. Nici măcar propria viață nu știam să mi-o organizez. Mereu aveam restanțe, lucruri lăsate pe ultima clipă, treburi neterminate și multe nesiguranțe.
Rolurile mai ample, cele care mi-au consumat cel mai mult energia, m-au învățat să încerc să țin lucrurile sub control, să nu las lumea să se prăbușească peste mine. A trebuit să știu de unde vin, încotro merg și care este scopul final. Să împart textul pe unități de gândire, să le memorez, apoi să le reconstruiesc într-un întreg. Iar dacă greșeam pe scenă, dacă făceam o gafă, trebuia să învăț să nu mă las ancorată în greșeala făcută, să merg mai departe și să trăiesc întotdeauna prezentul. Să nu mă mai gândesc la greșeala anterioară, pentru că asta ar fi adus inevitabil o alta. Trebuia să continui și să-mi repet că data viitoare voi fi mai atentă. Să trăiesc mereu clipa cu cea mai mare intensitate posibilă. Cred că acest lucru este valabil atât pe scenă, cât și în viață.
Și încă ceva: întotdeauna am vrut să fac totul singură. Mereu alergam, mă grăbeam, încercând să mă ajung din urmă pe mine însămi. A trebuit să învăț să cer ajutor sau să accept ajutorul oferit. A fost foarte greu. Și am mai învățat ceva: că este bine ca omul să ceară și ajutorul Celui de Sus. Înainte să intru pe scenă, vorbesc întotdeauna câteva minute cu Dumnezeu. Mă liniștește, îmi mai ia din emoție și din tensiune. Îi spun că am făcut tot ceea ce a depins de mine și Îi mulțumesc dinainte pentru ajutorul pe care mi-l va da atunci când voi avea nevoie de el.
În trecut am avut și roluri pe care nu le-am iubit, pe care doar le-am executat. Dar de mult nu mă mai gândesc la ele. Probabil că și acelea au fost necesare pentru dezvoltarea mea sufletească.
N.R.: Ce vă reprezintă mai bine: comedia sau tragedia?
K.M.: Mă simt mai bine în comedii. Sunt mai apropiate de firea mea. Și în viață caut întotdeauna, în orice situație, posibilitatea de a găsi lumină și seninătate.
N.R.: Pentru prima oară în fața unui public străin, despre care nu știți nimic. Cu ce ați începe? Care ar fi cuvântul / cuvintele cu care ați începe prezentarea dvs?
K.M.: Am zâmbit la această întrebare, iar imediat mi-a venit în minte textul din SOPRO: "Ce ai face dacă, dintr-odată, ai rămâne singură pe scenă în fața publicului?... În teorie sună foarte frumos, dar în practică nu se va întâmpla niciodată."
Însă, pentru că sunt actriță și nu sufleor, se poate întâmpla. Deși mult timp am evitat ideea de a urca singură pe scenă - îmi place mai mult când am parteneri de joc - am ajuns totuși să o fac. Roncsderby a fost un spectacol one woman show, cu zece melodii frumoase. Cu o pauză de un sfert de oră, avea două ore. L-am iubit foarte mult, dar am muncit din greu pentru el. Înaintea acestuia a mai fost încă unul, primul de acest fel. La cincizeci de ani am vrut să mă retrag și, ca o despărțire, am realizat un spectacol intitulat Amintiri prin cântece, o retrospectivă a vieții mele artistice și personale.
Ce aș face în astfel de situații? M-aș prezenta: aș spune cine sunt, de unde vin, și probabil aș spune și că nu vreau să par nici înțeleaptă, nici deosebit de deșteaptă, ci doar să ofer câteva minute plăcute și senine, iar dacă au venit să fie alături de mine i-aș invita să rămână.
Este foarte probabil că aș spune povești populare, ușor ironice, cu tâlc și ușor picante, pentru că am și un astfel de spectacol, intitulat Adam și Eva, care a fost primit cu drag atât în țară, cât și în turneele mele din Ungaria, Elveția, Germania și Suedia. Pretutindeni am reușit să mă apropii de public și să mă împrietenesc cu el.
Citiți și un alt interviu cu Kati Méhes aici.
Data nașterii: 03.08.1950
Studii: Institutul de Teatru "Szentgyörgyi István" Tg.-Mureș, între anii 1969-1973, clasa maestrului Tompa Miklós.
Proiecte în teatru: Din 1973: Teatrul din Satu-Mare, Trupa Harag György. Am jucat în spectacole după piese clasice, contemporane, tragedii, comedii, spectacole muzicale, cabarete, one woman show. Am lucrat cu regizorii: Bocsárdi László, Andrei Șerban, Sorin Militaru, Alexandru Colpacci, Lendvai Zoltán, Bélai Marcel etc.
Momentan joc în trei spectacole din repertoriul teatrului (Sopro de Tiago Rodriguez, Kohlhaas după Heinrich von Kleist, Interactiv de Varga Loránt) și repet la Repulsia după romanul lui Németi László în regia lui Szabó K. István.
Colaborez mai mult de douăzeci de ani cu Asociația Culturală "Ady Endre", iau parte în evenimente culturale sătmărene în oraș și la țară.
*
Cei zece actori selectați pentru ediția TIFF.25 sunt Anaïs Agi-Ali (Teatrul de Stat Constanța), Matei Arvunescu (Teatrul Excelsior București), Răzvan Clopoțel (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Elena Emandi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Marin Lupanciuc (Teatrul Național din Timișoara), Kati Méhes (Teatrul de Nord Satu Mare), Calița Nantu (Reactor de Creație și Experiment Cluj), Costin Stăncioi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Dragoș Stoica (Teatrul Masca) și Tiberius Zavelea (Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" București). Click pe linkuri pentru interviuri cu cei selectați.Actorii au fost propuși și selectați de un grup de profesioniști din teatru și film: Tudor Giurgiu (regizor și producător), criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki, Oana Borș, directoarea de casting Domnica Cîrciumaru, editorul portalului LiterNet Răzvan Penescu.
Echipa 10 pentru FILM: Manager de proiect: Cătălina Brândușoiu / Foto-Video: Sabina Costinel / Producție & Styling: Silvia Aștilean / Grafică: Mihaela Vas.