Mirela Sandu Gheorghiu: Când ați început să fiți interesată de teatru?
Kati Méhes: Nu foarte devreme. Atracția a apărut când am ajuns la Cluj, unde locuiam la bunica mea și aveam abonament la teatru. Spectacolele pe care le-am văzut atunci m-au fascinat, așa că am început să merg nu doar la cele incluse în abonament, ci și la operă, operetă și balet. Interesul pentru teatru a fost influențat și de familie, deoarece bunicii mei aveau preocupări culturale, iar bunicul meu participa la activități artistice în comunitate. Astfel, apropierea de teatru a venit în mod firesc. Totuși, primele încercări de a urca pe scenă, cum a fost participarea la un concurs de poezie la îndemnul profesoarelor, au fost marcate de emoții puternice, care m-au împiedicat să mă descurc așa cum mi-aș fi dorit. Am încercat o dată să dau examen pentru o trupă de amatori, dar emoțiile și lipsa de încredere în mine m-au făcut să nu reușesc. Aceste experiențe m-au descurajat pentru o vreme. Schimbarea a venit însă întâmplător, când s-a dorit organizarea unui spectacol pentru muncitorii de la fabrica Clujana, fabrică ce se afla în imediata vecinătate a școlii la care eram elevă. În ultima clipă organizatorii și-au dat seama că nu au moment artistic în limba maghiară, așadar au venit în școală sperând să găsească elevi disponibili să recite sau să cânte. Fără să stau prea mult pe gânduri m-am oferit să cânt câteva cântece populare. Spre surprinderea mea, am avut un mare succes, iar acest moment a fost decisiv. Familia, în special unchiul meu, care juca teatru amator, m-a încurajat să merg mai departe. Am început atunci să mă pregătesc serios cu o actriță din Cluj, care m-a ajutat nu doar tehnic, ci și sufletește, să capăt încredere în mine. Mi-am ales un repertoriu potrivit personalității mele și am decis că voi încerca să intru la facultatea de teatru. Am trecut cu bine de preselecție, ba chiar am fost admisă prima, ceea ce mi-a confirmat că sunt pe drumul potrivit. Au urmat însă patru ani foarte grei de studiu, pentru că, spre deosebire de colegele mele, care aveau deja experiență artistică, eu porneam practic de la zero. A trebuit să învăț totul de la început, dar am avut șansa unor profesori foarte buni, care m-au format și m-au ajutat să devin ceea ce sunt astăzi.
M.S.G.: Cum erau profesorii dumneavoastră?
K.M.: Profesorii mei erau foarte buni și exigenți. Maestrul meu a fost Miklós Tompa, iar alături de el predau László Tarr și Levente Kovács, care erau asistenți. Ne tratau ca pe niște actori deja formați și aveau așteptări mari de la noi. Din punct de vedere teoretic, pregătirea era foarte solidă și lucrurile mergeau foarte bine. Totuși, eu aș fi avut nevoie de mai multă practică, de mai multe repetiții, pentru a-mi depăși reținerile și emoțiile. De aceea simt că adevărata meserie am început să o învăț mai târziu, pe scenă, după absolvire, când am ajuns să joc efectiv și să capăt experiență.
M.S.G.: Cum ați ajuns să fiți actriță la Teatrul de Nord Satu Mare?
K.M: După terminarea facultății, repartizarea la teatre se făcea în funcție de media obținută la examenul de licență. Pe vremea aceea existau exact atâtea posturi câți absolvenți erau, în teatrele maghiare din Ardeal, iar fiecare își alegea locul în ordinea rezultatelor. Eu am terminat a doua în clasament. Prima colegă a ales Clujul, iar pentru mine au rămas ca opțiuni Satu Mare și Sfântu Gheorghe. Astfel, am ales să merg la Teatrul de Nord din Satu Mare. La vremea aceea, activitatea trupei era împărțită în două direcții: o zonă dedicată spectacolelor mai serioase, adresate unui public avizat, și una orientată spre producții mai accesibile, inclusiv spectacole muzicale, destinate publicului larg.
M.S.G.: Ce roluri ați jucat la începutul carierei?
K.M: La începutul carierei, unul dintre primele roluri a fost în spectacolul Rățușca cea urâtă, unde am interpretat rolul fetei doamnei Grase. A fost un moment foarte important pentru mine, mai ales datorită colaborării cu regizorul József Szabó, un profesionist deosebit, care știa să lucreze cu actorii cu multă finețe și să îi motiveze, punând accent pe ceea ce făceau bine. Acest spectacol a fost primit foarte bine și a fost jucat de foarte multe ori, inclusiv în turnee. Practic, a fost primul meu succes, momentul în care am simțit că sunt pe drumul cel bun și că totul funcționează așa cum trebuie pe scenă. După acest început, au urmat numeroase alte roluri. Într-o carieră de peste cincizeci de ani, chiar și jucând doar două roluri pe stagiune, am ajuns să interpretez peste o sută de roluri.
M.S.G.: Care sunt regizorii sau actorii care și-au pus amprenta asupra formării dumneavoastră?
K.M: Au existat mai multe persoane care și-au pus amprenta asupra formării mele artistice. În mod special, am lucrat foarte bine cu Gábor Gyöngyösi, deși nu era regizor în sensul clasic, ci secretar literar. Cu el am avut o colaborare excelentă și am simțit că m-a înțeles foarte bine ca actriță. De asemenea, am avut colaborări reușite cu Béla Horváth, regizor de la Cluj, care m-a inițiat în limbajul comediilor, iar dintre colegi, Bálint Kisfalusi m-a influențat prin creativitatea lui, mai ales în zona spectacolelor de cabaret și spectacole musicale unde scria și cântece pentru vocile noastre. În perioada aceea nu exista obiceiul de a lucra cu mulți regizori invitați, așa că lucram în general cu aceiași oameni din teatru. Chiar și așa, am avut ocazia să construiesc roluri importante și să particip la spectacole valoroase. Un moment de referință a fost participarea la festivalul Cântarea României, unde am interpretat un rol principal și am obținut premiul al III-lea la etapa națională. Am avut și alte colaborări importante cu regizori precum István Kövesdi sau Miklós Parászka, în spectacole în care am interpretat roluri memorabile, cum ar fi Marlene Dietrich sau doica din Romeo și Julieta. Toate aceste întâlniri artistice au contribuit, în mod diferit, la formarea și evoluția mea ca actriță.
M.S.G.: Ați avut și perioade mai grele sau de cumpănă? Ce v-a ajutat să le depășiți?
K.M: Da, am avut și perioade mai grele în carieră. Când am împlinit 50 de ani, am avut un moment de cumpănă și mi-am propus să mă las de meserie. Cu această ocazie, ca un spectacol de rămas bun, am realizat recitalul Dalokkal emlékszem / Amintiri prin cântece, care și-a propus să fie un rezumat al vieții mele artistice și personale. În jurul anului 2010 am avut o pauză de șase ani în care nu am jucat deloc. A fost o perioadă dificilă, mai ales pentru că venise și momentul pensionării, iar ruptura de scenă nu este ușor de acceptat pentru un actor. Revenirea s-a întâmplat datorită directorului István Bessenyei, care mi-a oferit un rol foarte frumos într-o operetă, unde interpretam o bunică simpatică. Acest moment a fost esențial pentru mine pentru că mi-a redat bucuria de a juca. Ultimii ani au fost, de fapt, printre cei mai bogați din cariera mea. Am avut ocazia să lucrez cu mulți regizori tineri, cu o viziuni diferite, ceea ce pentru mine a fost o adevărată provocare și, în același timp, o sursă de energie și inspirație. Deși eram deja formată într-un anumit stil, întâlnirea cu noile generații m-a ajutat să mă redescopăr și să evoluez. Un exemplu drag mie este spectacolul Antigona montat de Attila Balogh, unde am făcut parte din corul bătrânilor format din două persoane. A fost un rol special, într-un spectacol aparte, atât prin concepție, cât și prin scenografie, care mi-a oferit o experiență artistică profundă. Revenirea pe scenă, deschiderea către nou, colaborarea cu oameni tineri și dorința de a continua să învăț și să mă reinventez mi-au dat energia de a merge mai departe.
M.S.G.: Ce a urmat?
K.M: Am jucat în mai multe spectacole importante. De exemplu, am interpretat-o pe doamna Peachum în Opera de trei parale, spectacol regizat de profesorul László Babarczy din Ungaria. A fost o experiență foarte valoroasă, deoarece stilul de lucru și felul în care se face teatru în Ungaria sunt diferite de ceea ce cunoșteam eu. Ne-am înțeles foarte bine și cred că ne-a apropiat și faptul că eram mai apropiați ca vârstă. Apoi a venit regizorul Zoltán Lendvai, cu care mă înțeleg foarte bine. Suntem pe aceeași lungime de undă. Îmi place mult să lucrez cu el și am realizat împreună mai multe spectacole. Unul dintre ele este Hello, Doktor Mengele, cu care am participat și la festivalul DESZKA de la Debrecen. Tot împreună am lucrat la spectacolul Interactiv, pe care l-a montat în stagiunea 2023-2024, care este unul dintre proiectele mele preferate. Un alt moment important a fost munca cu Milkós Tóth-Páll cu care am realizat un one woman show intitulat Derbiul rablelor. Acest proiect a fost unul foarte frumos, dar în același timp și foarte dificil deoarece este vorba de un spectacol de două ore care cuprinde și zece cântece foarte dragi mie. După aceea a venit László Bocsárdi, care a organizat castingul pentru Comedia erorilor. Acolo am primit un rol mai mic. Până în acel moment nu îl cunoscusem și nu știam cum lucrează, dar a fost, de asemenea, o experiență care m-a bucurat.
M.S.G.: Cum sunteți la începutul relației profesionale cu un regizor nou?
K.M: De obicei, sunt atentă și precaută. Încerc mai întâi să tatonez terenul, să înțeleg cum lucrează, cum comunică și dacă ne înțelegem în ceea ce privește direcția artistică. De multe ori se întâmplă ca unul să spună ceva, iar celălalt să înțeleagă altceva, așa că prefer să observ cât mai mult la început. Merg la repetiții, urmăresc procesul și încerc să văd ce fel de atmosferă creează și cum își conduce echipa. Dacă descopăr un mod de lucru care îmi place și mă inspiră, colaborarea se dezvoltă firesc și poate duce la proiecte foarte frumoase.
M.S.G.: Cu ce regizori ați mai lucrat?
K.M: Cu Sardar Taghirovski am lucrat Rasputin și Mizantropul, spectacole cu roluri grele și serioase. Cu László Bocsárdi am mai colaborat și la Romulus cel Mare. Înainte de începerea repetițiilor, la avizier nu era afișată distribuția propriu-zisă, ci doar lista actorilor care urmau să facă parte din spectacol, fără precizarea rolurilor. Nimeni nu știa ce personaj va interpreta. În text existau doar două roluri feminine, iar noi eram șase actrițe în distribuție, așa că ne întrebam ce vom juca. Citind piesa, eu și o colegă de vârsta mea ne-am gândit că probabil vom interpreta cele două bătrâne slujnice. Spre surprinderea mea, regizorul m-a pus să citesc pentru rolul lui Romulus, apoi pentru Odoacru, iar în final am rămas cu acest al doilea personaj masculin. Ne-am distrat mult, deși munca a fost una serioasă.
Cu Andrei Șerban am lucrat în My Fair Lady, unde am interpretat rolul Mrs. Higgins, o experiență extrem de valoroasă pentru mine. Am mai colaborat cu regizorul Marcel Bélai în spectacolele Metamorfoze și Kohlhaas. De asemenea, am jucat și în spectacole pentru tineret, precum Fii bun până la moarte. Pentru mine, fiecare întâlnire cu un regizor a fost ca un workshop: de la fiecare am învățat ceva nou, fie despre actorie, fie despre procesul de creație.
M.S.G.: Cum a fost lucrul cu László Bocsárdi la Sopro? Cum este personajul pe care îl interpretați?
K.M: Lucrul cu László Bocsárdi la Sopro a fost foarte intens și provocator. Textul este extrem de complex și amplu, iar prima mea reacție a fost una de teamă, mai ales pentru că are multe planuri temporale și trebuie urmărit cu foarte multă atenție: prezentul, în care personajul vorbește direct cu publicul, un trecut apropiat legat de discuțiile cu directorul despre spectacol și mai multe amintiri din viața de teatru, din relațiile cu actorii și din momentele în care sufla textul. A fost nevoie să construiesc tot acest parcurs foarte clar și viu, fără să cad într-o simplă povestire. În același timp, lucrul cu Bocsárdi a fost foarte riguros. Indicațiile lui au fost extrem de precise: să trăiesc totul în prezent, să nu "colorez" emoțional textul și să rămân cât mai simplă și reținută, pentru că textul are deja propria lui forță. A fost dificil să mă abțin să nu ies în evidență, să rămân aproape nemișcată, în umbră, fără gesturi inutile. Tocmai această discreție cere foarte mult control și concentrare, mai ales într-un spectacol lung, în care trebuie să păstrezi aceeași tensiune interioară până la final.
Personajul pe care îl interpretez este foarte interesant tocmai prin contrastul cu lumea teatrului. Deși teatrul este un spațiu al expunerii și al vizibilității, ea își dorește exact opusul: să rămână invizibilă, în umbră. Nu se consideră importantă ca persoană, ci doar prin ceea ce face. Este complet dedicată teatrului și oamenilor din jurul ei, până la sacrificiu. Acceptă chiar și umilințe, mai ales în relația cu directoarea, pe care încearcă permanent să o ajute și să o protejeze. Există un moment foarte important în care improvizează un text care nici măcar nu există, doar pentru a o ajuta pe directoare să nu se prăbușească pe scenă. I se spune - "tu stai în întuneric, eu sunt în lumină" - iar ea acceptă fără revoltă, o interiorizează. Mi se pare foarte emoționantă această formă de devotament discret.
Un alt moment definitoriu este acela în care, pentru prima dată, uită că este sufleor. Este atât de fascinată de jocul directoarei încât ridică privirea și pierde firul textului, iar directoarea rămâne fără replică exact într-un moment crucial. De aici apare și marea ei mustrare de conștiință: convingerea că, dacă ești acolo pentru cineva, trebuie să fii prezent cu totul, fără nicio abatere. A fost un proces dificil, dar extrem de valoros pentru mine, iar rolul îmi place foarte mult tocmai prin această discreție și profunzime umană. În concluzie pot să spun că am acceptat rolul pentru că a fost propus de Bocsárdi, un regizor în care am maximă încredere și la care mă simt în siguranță sub bagheta lui.
M.S.G.: După atâția ani petrecuți în teatru, ce anume v-a făcut să iubiți această profesie și ce vă bucură încă astăzi cel mai mult la viața de teatru?
K.M: Îmi place la teatru faptul că mereu există ceva nou, ceva care te provoacă. Niciodată nu simți că faci același lucru mecanic, ca într-o rutină. În teatru trebuie să cauți permanent, să descoperi, să găsești soluții, să înțelegi cum să construiești un personaj sau un spectacol. Tocmai această căutare continuă te ține viu și prezent, nu te lasă să "îmbătrânești" artistic. Îmi place foarte mult și atmosfera care s-a creat în ultimii ani în trupă. Simt că există o relație sinceră și frumoasă între actori, că oamenii se ajută unii pe alții și că nu există ideea aceasta de "eu sunt vedeta". Important este spectacolul și fiecare încearcă să dea tot ce are mai bun pentru ca lucrurile să iasă bine. Cred că asta se simte și pe scenă.
Mă bucură foarte mult și faptul că sunt mulți tineri talentați alături de care lucrez. De exemplu, Sopro a fost nominalizat la UNITER, la mai multe categorii importante, inclusiv pentru cel mai bun spectacol și cea mai bună regie, iar pentru mine asta a fost o mare bucurie. În același timp, sunt recunoscătoare că încă pot face această meserie. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere și claritate să pot învăța în continuare texte și să fiu pe scenă. Sunt recunoscătoare și regizorilor care se gândesc la mine și îmi oferă în continuare roluri, dar și conducerii teatrului, pentru că mă face să simt că încă am loc aici, că sunt parte din această lume. Mă simt foarte bine în teatru și sper ca, atât timp cât voi mai avea putere, să mai pot juca roluri care să mă bucure și să mă reprezinte.
M.S.G.: Au existat, de-a lungul carierei, momente în care v-ați gândit să renunțați la teatru sau să urmați un alt drum? Cum ați reușit să depășiți acele perioade?
K.M: Da, au existat astfel de momente și cred că sunt inevitabile într-o meserie ca aceasta. Au fost perioade în care am simțit că sunt mai puțin solicitată, că sunt cumva neglijată, iar pentru un actor asta este greu. Știți cum se spune despre actori: dacă sunt prea ocupați e greu, dar și dacă nu primesc roluri, tot greu este. Sunt momente în care începi să te întrebi dacă mai ai locul tău acolo. Într-o astfel de perioadă m-am orientat și spre altceva. Am făcut o școală de cosmetică și am obținut diploma de cosmetician - care, glumind puțin, este chiar mai frumoasă decât diploma mea de actor. A fost felul meu de a nu sta pe loc, de a simți că fac ceva util și pentru mine. În același timp, m-am ocupat mult de familie și de casă. Cred însă că fiecare om trece prin momente de declin sau de îndoială. Important este să nu renunți complet la ceea ce iubești. De fiecare dată când apărea un rol nou, când simțeam din nou bucuria scenei, parcă îmi reveneam și îmi aminteam de ce am ales meseria aceasta. Așa am mers mai departe, pas cu pas.
M.S.G.: Cum ați descrie relația dumneavoastră cu publicul de-a lungul anilor? Există întâlniri sau momente speciale cu spectatorii care v-au rămas aproape de suflet?
K.M: Relația cu publicul a fost întotdeauna foarte importantă pentru mine și cred că, într-un fel, am fost o actriță apropiată de oameni, o actriță "populară", dacă pot spune așa. Pentru că am jucat în foarte multe spectacole îndrăgite - comedii, cabareturi, musicaluri - oamenii m-au recunoscut mereu pe stradă, în piață, în magazine, și veneau să-mi vorbească cu multă căldură. Am foarte multe amintiri frumoase legate de public. Îmi aduc aminte că după spectacolul Hipolit, lacheul, eram în piață și un cunoscut, medic stomatolog, m-a strigat printre tarabe cu numele personajului meu. Mi-a spus că văzuse spectacolul și chiar îl comparase cu o montare mare de la Budapesta și că rolul meu îi plăcuse enorm. Sunt momente care te emoționează și care rămân cu tine.
O altă întâmplare, pe care nu o voi uita niciodată, s-a petrecut după un spectacol jucat în deplasare, la țară. A venit la mine o doamnă și mi-a spus că mă văzuse în multe spectacole și că îi plăcuse foarte mult jocul meu. Pentru că venise direct de pe drum și nu avusese timp să cumpere flori, și-a scos de pe deget un inel de argint cu turcoaz și a insistat să mi-l dăruiască. Am fost foarte impresionată și aproape că nu îndrăzneam să-l primesc, dar l-a oferit cu atâta dragoste, încât nu am putut refuza. Și acum îl port uneori, cu mare drag, și îl consider unul dintre cele mai frumoase "premii" primite din partea publicului. Mi s-a întâmplat și ca oameni să-și amintească roluri pe care le-am jucat cu zeci de ani înainte. Odată, într-un magazin, o doamnă m-a recunoscut imediat și mi-a spus cât de mult îi plăcuse un rol pe care îl făcusem într-o comedie cu foarte mulți ani în urmă. M-a impresionat că ținea minte atât de clar acel personaj.
Iar acum mă bucur foarte mult când și tinerii vin la spectacole și îmi spun că le place să mă vadă pe scenă și că se bucură că încă joc. Cred că aceasta este cea mai mare răsplată pentru un actor: să simtă că publicul îl poartă în suflet, chiar și după atât de mulți ani.
M.S.G.: La secția română ați jucat vreodată? Aveți amintiri din acea perioadă?
K.M: Da, am jucat și la secția română, prin anii '80, și îmi amintesc perioada aceea cu foarte mult drag. Am interpretat rolul Reginei din Paharul cu apă și a fost o experiență foarte specială pentru mine. Nu exista atunci distribuție pentru acel rol și cineva s-a gândit să mă întrebe dacă aș accepta să joc în română. Pentru mine a fost o provocare serioasă, pentru că, deși vorbeam limba română în familie - soțul meu era român - una este să vorbești în viața de zi cu zi și alta este să joci pe scenă, unde trebuie să fii foarte atent la nuanțe, la ritm și la text. Am acceptat cu condiția să hotărâm după primele repetiții dacă simt că pot duce rolul așa cum trebuie. Și până la urmă a mers bine, dar eram foarte atentă să respect textul exact, fără improvizații, pentru că îmi era teamă să nu greșesc sau să pierd sensul replicilor. Colegii au fost foarte atenți și m-au ajutat mult. Îmi amintesc cu mare drag și de Puiu Jipa, care făcea parte din distribuție. Este un om extraordinar de simpatic și plin de umor. El, fiind proaspăt venit, avea un rol foarte mic în spectacol, juca rolul de gărzii la ușa reginei. Într-o duminică dimineață a venit la teatru foarte obosit și nearanjat, iar eu, intrând foarte tare în rol, i-am spus pe scenă, improvizând: "Să nu mai apari în fața noastră nebărbierit!". El a răspuns foarte serios, în personaj, iar în scena următoare a apărut cu fața plină de spumă de ras, spunând că "tocmai s-a bărbierit". Mai târziu am mers și într-un turneu împreună cu trupa română și au fost multe momente frumoase și pline de umor. Atmosfera dintre actori era foarte vie și apropiată, iar astfel de amintiri rămân foarte dragi peste ani. Pentru mine, experiența aceea a fost importantă nu doar profesional, ci și uman, pentru că m-a apropiat și mai mult de colegii de la secția română și mi-a dat curaj să ies din zona mea de confort.
M.S.G.: Ce vă doriți pentru viitor?
K.M: Îmi doresc, în primul rând, să trec cu bine peste perioada aceasta mai grea din viața mea particulară prin care trec acum și să mai am puterea și bucuria de a juca. Îmi place foarte mult să fiu pe scenă, între oameni tineri, pentru că energia lor mă încarcă și mă ține vie. Simt că teatrul îți dă mereu ceva - tinerețe, bucurie, sens. Să stau acasă, departe de tot ce înseamnă scena și colegii, cred că mi-ar fi foarte greu. Sper să mai primesc câte un rol, poate nu neapărat unul atât de mare și solicitant cum este cel din Sopro, pentru că astfel de spectacole cer foarte mult, și fizic, și intelectual. Odată cu anii, simțim altfel efortul. Dar mi-ar plăcea foarte mult să fiu aproape de teatru. În același timp, mă bucur că încă mai am curiozitatea de a încerca lucruri noi. De exemplu, acum urmează să am o experiență cu totul diferită: o studentă de la secția de film din Cluj m-a invitat să joc într-un scurtmetraj pentru filmul ei de licență. Eu nu am mai filmat niciodată și tocmai această necunoscută m-a făcut să accept. Sunt foarte curioasă să descopăr cum se lucrează în film, pentru că este o altă lume și o altă formă de actorie. Filmările vor avea loc aproape de Satu Mare, ceea ce pentru mine contează mult acum. Și mă bucur că încă pot spune "da" unor experiențe noi. Cred că atât timp cât mai ai curiozitate și dorința de a crea, înseamnă că mergi mai departe.
Citiți și un alt interviu cu Kati Méhes aici.
Data nașterii: 03.08.1950
Studii: Institutul de Teatru "Szentgyörgyi István" Tg.-Mureș, între anii 1969-1973, clasa maestrului Tompa Miklós.
Proiecte în teatru: Din 1973: Teatrul din Satu-Mare, Trupa Harag György. Am jucat în spectacole după piese clasice, contemporane, tragedii, comedii, spectacole muzicale, cabarete, one woman show. Am lucrat cu regizorii: Bocsárdi László, Andrei Șerban, Sorin Militaru, Alexandru Colpacci, Lendvai Zoltán, Bélai Marcel etc.
Momentan joc în trei spectacole din repertoriul teatrului (Sopro de Tiago Rodriguez, Kohlhaas după Heinrich von Kleist, Interactiv de Varga Loránt) și repet la Repulsia după romanul lui Németi László în regia lui Szabó K. István.
Colaborez mai mult de douăzeci de ani cu Asociația Culturală "Ady Endre", iau parte în evenimente culturale sătmărene în oraș și la țară.
*
Cei zece actori selectați pentru ediția TIFF.25 sunt Anaïs Agi-Ali (Teatrul de Stat Constanța), Matei Arvunescu (Teatrul Excelsior București), Răzvan Clopoțel (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Elena Emandi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Marin Lupanciuc (Teatrul Național din Timișoara), Kati Méhes (Teatrul de Nord Satu Mare), Calița Nantu (Reactor de Creație și Experiment Cluj), Costin Stăncioi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Dragoș Stoica (Teatrul Masca) și Tiberius Zavelea (Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" București). Click pe linkuri pentru interviuri cu cei selectați.Actorii au fost propuși și selectați de un grup de profesioniști din teatru și film: Tudor Giurgiu (regizor și producător), criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki, Oana Borș, directoarea de casting Domnica Cîrciumaru, editorul portalului LiterNet Răzvan Penescu.
Echipa 10 pentru FILM: Manager de proiect: Cătălina Brândușoiu / Foto-Video: Sabina Costinel / Producție & Styling: Silvia Aștilean / Grafică: Mihaela Vas.