Amalia Stoica: Mi se pare că Dragoș este un pilon pentru mine, în viață... Din orice punct de vedere. Și nu știu ce aș fi făcut fără el, sincer, fiindcă m-a introdus, practic, în viață cu sfaturi, cu modul în care m-a ajutat să înțeleg mai bine lumea și pe mine însămi. La el am mers și o să merg întotdeauna când am o problemă sau, pur și simplu când am nevoie să vorbesc cu cineva.
Dragoș Stoica: Oh, mersi! Mă bucur! (râd amândoi)
Amalia Stoica: Deci am pornit ăsta... și acum vorbim. Prezintă-te puțin.
Dragoș Stoica: Păi sunt Dragoș, am 26 de ani. M-am născut și am crescut în București, în Rahova (unde locuiesc în continuare). Am primit nota 0 la naștere, o naștere care a fost aproape să nu se întâmple, dar mama zice că așa îmi ies mie lucrurile, mai greu. Când eram mic, voiam să mă fac fotbalist. Sunt actor la Teatrul Masca din București. Am un motan, pe Mișu. Și am fost selectat în programul 10 pentru FILM la TIFF:)
A.S.: A fost greu procesul?
D.S.: Procesul de a ajunge cine sunt? A fost destul de greu.
A.S.: Nu, procesul de a ajunge în programul 10 pentru FILM la TIFF.
D.S.: Mi se pare că s-a întâmplat organic. Propunerea de a face parte din program a venit pe baza muncii pe care am depus-o în ultimii ani în teatru. Deci, nu știu, doar mi-am făcut treaba.
A.S.: Cum ai decis că vrei să devii actor?
D.S.: Totul a început în clasa a 6-a, când am avut prima mea iubită. Ea era în trupa de teatru Dor fără sațiu, coordonată de Dora Lazăr, trupa școlii. Eu nu eram în trupă, dar urmau să aibă o deplasare la un festival în Dej, unde aveau nevoie de o persoană la sunet. Aveam de pus vreo 2-3 piese. Și m-am gândit că mi-ar plăcea să petrec niște timp cu iubita mea în alt oraș, așa că i took the job și am greșit toate cue-urile. Dar ulterior un băiat a renunțat la a mai veni, cineva trebuia să preia rolul Poetul Floricică din Aventurile lui Habarnam și profa mi-a propus și de acolo mi-a schimbat toată viața. La momentul ăla încă voiam să devin fotbalist.
A.S.: Dar mi se pare că s-a mulat bine pe personalitatea ta.
D.S.: Da, eram clovnul clasei. Îmi plăcea să fac oamenii să râdă și, oricum ar suna, îmi plăcea să fiu în centrul atenției. Dar ăsta era un scut de apărare, fiindcă deep down eram destul de insecure. Aveam foarte multe coșuri, era o vârstă ciudată rău (11-14/15 ani mi se pare o perioadă foarte stranie în dezvoltarea mea cel puțin) și cumva când am ajuns pe scenă n-am mai fost atât de conștient de cum mă percep oamenii din punct de vedere fizic. Și era un prilej în care toată lumea era atentă la mine, ce să zic.
A.S.: Și când te-ai decis că asta îți dorești le-ai spus alor noștri?
D.S.: Cred că întâi i-am zis mamei, pe care am simțit-o reticentă un pic, dar în scurt timp a devenit foarte supportive. Tata, în schimb, simt că a sperat până în ultima clipă că voi renunța și voi îmbrățișa o meserie mai serioasă...
A.S.: De polițist, nu?
D.S.: Da, să duc tradiția familiei mai departe. Îl înțeleg pe tata, cred că e dificil să vină copilul tău să îți spună că vrea să se facă actor. Pe lângă toate stereotipurile despre actori și actrițe, e și o realitate, și anume aceea că sunt foarte puțini bani. Ba mai mult, la vremea la care îi ziceam eu lui tata că mă fac actor, cultura, așa nefinanțată cum era, tot era mai finanțată decât este în prezent, ceea ce e alarmant.
A.S.: Mhm. Deci n-au fost numai momente frumoase în cariera ta.
D.S.: Da, totuși, în general, simt că le-am trăit pe cele mai urâte în facultate. Am avut ghinionul de a avea parte de niște profesori îmbătați de o putere pe care au decis să o exercite asupra unor amărâți de studenți.
A.S.: Știu că în perioada aia te-am văzut cel mai dărâmat cred.
D.S.: Da, a fost foarte dur modul în care s-a făcut "pedagogia". Și când zic "dur" nu mă refer la faptul că se mai țipa. Teatrul e un mediu intens, tensiunea poate ajunge la cote înalte. Dar nu mă refer la asta, mă refer la amenințări de genul: "Dacă ne vom întâlni pe scenă, o să te îngrop fiindcă sunt mai tehnic decât tine".
A.S.: Cam penibil.
D.S.: Da, e penibil. Partea bună e că am avut parte de niște colegi fantastici, așa că am și amintiri frumoase din timpul facultății. Cred că într-o mare măsură ne-am crescut unii pe ceilalți. În schimb, am simțit că învăț pentru prima oară cu adevărat cu ce se mănâncă meseria la master.
A.S.: Cum?
D.S.: Păi am avut norocul să lucrez în cadrul masterului cu niște oameni care au știut cum să lucreze cu niște studenți. În primul rând cred că o mare parte din ce știu acum îi este datorat lui Radu Gabriel. Apoi, tot în cadrul masterului, au fost Alex Pavel, Radu Nica și Alexandru Mâzgăreanu toți trei oameni care au pus niște cărămizi serioase în cariera mea și nu în ultimul rând a fost întâlnirea cu regizorul, colegul și prietenul meu, George Anton, cu care am lucrat încă din anul 1 de la licență.
A.S.: Și apoi ai ajuns la Masca.
D.S.: Da. Masca a venit într-un moment foarte vulnerabil pentru mine. Terminasem și masterul și eram super pierdut, mi se luase preșul de sub picioare. Și atunci a fost castingul pentru Caracatița, în urma căruia Catinca Drăgănescu mi-a întins o mână. O mână cu un contract de angajare în ea. Și sunt foarte recunoscător că sunt aici. Toată lumea m-a primit cu brațele deschise, am ajuns să țin foarte mult la colegii mei și simt că e un loc în care m-am dezvoltat și mă dezvolt în continuare.
A.S.: Și cum te simți în momentul ăsta al carierei tale?
D.S.: Destul de confuz, sincer. Mă întreb deseori dacă mai are rost, dacă merită. E destul de evident că, în acest moment, cultura nu prezintă interes pentru clasa politică. Iar pentru oamenii de rând este ceva destul de departe. Au alte griji. Când coșul minim de cumpărături este dublul salariului minim pe economie cred că e dificil să te gândești "hmm, parcă m-aș duce să dau 60-100 de lei pe un bilet la teatru". Dar aleg totuși să mă mențin pozitiv și să merg înainte, în speranța că lumea va începe să trăiască mai bine și să își permită luxul (financiar și mental) de a veni la teatru.
A.S.: Ok. Ăăă, ai un spectacol preferat?
D.S.: Văzut sau jucat?
A.S.: Ambele.
D.S.: Văzut e Regele moare de la TNB al soților Andreea și Andrei Grosu. Nu știu să explic altfel decât "Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț". Iar jucat, a fost Cum să distrugi o piesă, pe care l-am făcut la master cu colegii mei, în regia lui George Anton. A fost probabil cel mai distractiv spectacol pe care l-am făcut. Eram împreună cu prietenii mei, lucram la un spectacol în care totul merge prost, totul chiar mergea prost, dar cumva eram împreună și a fost genul de moment de care am vorbit mai devreme, în care am simțit cum creștem împreună.
Dar dincolo de asta, sunt cele în care joc la Masca. Probabil cel mai important a fost Caracatița, în regia Catincăi Drăgănescu. Pe lângă faptul că a fost primul meu spectacol într-un teatru profesionist, subiectul abordat, reacțiile oamenilor de după spectacol... Apoi, aș menționa Jurnal de România #aiciseviseazalaschimbare al lui Carmen Lidia Vidu, care a fost un adevărat exercițiu de vulnerabilizare și onestitate a mea față de mine. Am făcut greșeli, mi s-a greșit, dar toate astea au fost lucruri care m-au făcut cine sunt și a fost foarte plăcut să pot împărtăși public parcursul ăsta al vieții mele.
A.S.: Ai hobby-uri?
D.S.: În materie de hobby-uri pot să zic că sunt un bărbat tradițional. Mă uit la fotbal și merg la sală. Într-o vreme am cochetat cu boulderingul, dar m-am accidentat rapid și n-am mai fost.
A.S.: Echipa preferată?
D.S.: Steaua, când eram mic. Dar de foarte mulți ani deja este Arsenal Londra, care tocmai au luat campionatul în Anglia după o pauză de 22 de ani.
A.S.: Te-ai vedea făcând altceva?
D.S.: Da, mi-ar plăcea cândva poate să fac muzică pentru teatru. Dar complet altceva nu mă văd făcând momentan. Și să mă reapuc de fotbal e mult prea târziu.
A.S.: Ai un vis?
D.S.: Da, unul meschin. La o simplă căutare pe Google "Dragoș Stoica actor", acum o să apară întâi un alt Dragoș Stoica, tot actor. Visul meu e să apar eu primul și apoi el:)
A.S.: În încheiere, de ce vrei să faci film?
D.S.: Pentru că e complet altceva. Alt limbaj, alt stil de joc. Îmi vine să zic aproape că e o altă meserie. Și ca să apar pe Google înaintea celuilalt Dragoș Stoica :)
Data nașterii: 23.06.1999
Studii: Licență și master în cadrul "UNATC" București.
Roluri în teatru: David Toma în Caracatița de Catinca Drăgănescu și Mara Căruțașu, regia Catinca Drăgănescu / Multiple roluri în (De)Conectat, scenariul și regia Ozana Nicolau / Dragoș Stoica în Jurnal de România #aiciseviseazalaschimbare, de Carmen Lidia Vidu / Toto și Noah în TOTO! de Tim Crouch, regia Bobi Pricop / Vânătorul în Viral - o perifeerie queer, scenariul și regia Bogdan Georgescu / Banquo în Macbeth.0, scenariul Catinca Drăgănescu, după William Shakespeare, regia Catinca Drăgănescu / Gabi Răducu în Roșu direct de Bogdan Drumea, regia Bogdan Theodor Olteanu / Polițistul Bălan în Noroc să ai de Cosmin Stănilă, regia Adina Lazăr.
*
Cei zece actori selectați pentru ediția TIFF.25 sunt Anaïs Agi-Ali (Teatrul de Stat Constanța), Matei Arvunescu (Teatrul Excelsior București), Răzvan Clopoțel (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Elena Emandi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Marin Lupanciuc (Teatrul Național din Timișoara), Kati Méhes (Teatrul de Nord Satu Mare), Calița Nantu (Reactor de Creație și Experiment Cluj), Costin Stăncioi (Teatrul Dramatic "Fani Tardini" Galați), Dragoș Stoica (Teatrul Masca) și Tiberius Zavelea (Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" București). Click pe linkuri pentru interviuri cu cei selectați. Actorii au fost propuși și selectați de un grup de profesioniști din teatru și film: Tudor Giurgiu (regizor și producător), criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki, Oana Borș, directoarea de casting Domnica Cîrciumaru, editorul portalului LiterNet Răzvan Penescu.
Echipa 10 pentru FILM: Manager de proiect: Cătălina Brândușoiu / Foto-Video: Sabina Costinel / Producție & Styling: Silvia Aștilean / Grafică: Mihaela Vas.