Gustul sâmburilor de măr

Gustul sâmburilor de măr
Katharina Hagena
Editura Trei, 2012
Traducere din germană şi note de Laura Karsch



***
Fragment
 

Bucătăria era mare şi rece. Podeaua era formată din milioane de plăcuţe de gresie, albe şi negre. Termenul terrazzo l-am învăţat mult mai târziu. Când eram mică, ţintuiam ore în şir din priviri modelul format de aceste plăcuţe. La un moment dat, când imaginea lor începea să se tulbure în faţa ochilor, se iveau semne misterioase pe podeaua bucătăriei. Dar întotdeauna dispăreau, taman când eram pe punctul de a le descifra.

Bucătăria avea trei uşi, eu intrasem pe cea dinspre holul casei, mai era una cu zăvor, care cobora în pivniţă. Şi o a treia, care dădea în şură.
Şura nu era nici înăuntru, nici afară, mai demult fusese un grajd de vite, pe jos avea lut bătătorit şi şanţuri adânci de scurgere. Din bucătărie coborai trei trepte şi dădeai peste găleţile de gunoi, iar lângă pereţii cu tencuială zgrunţuroasă erau maldărele de lemne. Dacă traversai grajdul în linie dreaptă, dinspre bucătărie, ajungeai la o altă uşă, una verde din lemn, şi de acolo nimereai afară, în grădina cu pomi din spatele casei. Dar dacă o luai imediat la dreapta, cum am făcut eu, ajungeai în anexe. Prima uşă pe care am deschis-o a fost uşa spălătoriei, unde mai demult fusese un closet, dar unde acum nu se mai aflau decât două congelatoare uriaşe. Ambele goale, cu uşile deschise, pe jos, lângă ele, ştecherele.

De aici urca o scară abruptă de lemn în acel pod în care bunicul obişnuia să se joace de-a fantoma. După spălătorie venea încăperea cu şemineu. Mai demult fusese un fel de antreu al serei, plin cu ghivece şi suporturi pentru flori, cu stropitori şi scaune pliante. Avea dale de piatră deschise la culoare pe jos şi uşi glisante relativ noi, din sticlă, care ajungeau până la pământ şi dădeau afară, pe terasă. Acolo era aceeaşi piatră ca înăuntru. Crengile salciei plângătoare măturau dalele şi ascundeau privirii scara şi uşa casei.

M-am aşezat pe canapea, lângă şemineul negru şi am privit afară. Din seră nu mai rămăsese nimic, fusese o construcţie elegantă şi transparentă, care nu se prea potrivea cu casa masivă, din cărămidă. Numai sticlă şi un schelet de oţel. Mătuşa Harriet pusese să se dărâme, acum treisprezece ani. După accidentul lui Rosmarie. Numai dalele de piatră deschise la culoare, de fapt prea sensibile pentru exterior, mai aminteau de anexa din sticlă.

Brusc mi-am dat seama că nu o voiam, nu voiam casa asta, care nici nu mai era o casă, ci doar o amintire, la fel ca sera, care nici ea nu mai era. Când m-am ridicat şi am dat să împing uşile glisante, mi-am simţit mâinile umede şi reci. Mirosea a muşchi şi a umbră. Am tras la loc uşile pe care apucasem să le întredeschid. Şemineul înnegrit de fum răspândea răcoare. Trebuia să-i spun fratelui Mirei că refuz moştenirea. Dar în clipa asta trebuia să ies, să ies şi să mă duc la ecluza de pe râu. M-am îndreptat în grabă, am alergat înapoi în şură şi am căutat printre toate boarfele de acolo o bicicletă care să mai meargă. Cele noi erau toate într-o stare proastă, doar la bicicleta neagră şi foarte veche a bunicului meu, care nu avea schimbător de viteze, nu trebuia să fac altceva decât să-i umflu puţin roţile.

Dar nu puteam pleca înainte de a da o raită lungă şi întortocheată prin casă, pentru a închide unele uşi din interior şi a ieşi apoi pe altele, care se închideau de afară, şi astfel, învârtindu-mă în cercuri largi, am ajuns în sfârşit în grădină. Bertha îşi găsise încă multă vreme calea prin casă. Când deja nu mai era în stare să meargă până la moară fără să se rătăcească, găsea imediat drumul din spălătorie în baie, chiar dacă vreuna dintre uşile de trecere din calea ei era încuiată din partea cealaltă. De-a lungul zecilor de ani ajunsese să-şi încorporeze în totalitate casa şi dacă i s-ar fi făcut autopsia, s-ar fi putut cu siguranţă întocmi o hartă a traseelor din casă, după încâlcelile din creierul ei şi după împletitura de vene din sistemul ei circulator. Iar bucătăria era inima.

Am pus mâncarea pe care o cumpărasem de la benzinărie într-un coş, pe care l-am găsit pe bufetul din bucătărie. Avea mânerul rupt, aşa că l-am fixat pe portbagajul bicicletei şi am împins-o din şură afară, pe uşa dinspre grădină, pe care toţi o numeau uşa de la bucătărie, deşi nu dădea în bucătărie, ci se vedea doar din bucătărie. Crengile salciei mi-au mângâiat capul şi ghidonul bicicletei. Am trecut pe lângă scara de la intrare, apoi în dreapta, pe lângă casă, adâncită până la glezne în flori de nu-mă-uita. Pe unul dintre cârligele de lângă uşa casei găsisem o cheie plată de oţel şi, cum singura uşă nouă era poarta zincată dinspre stradă, am vârât-o în broască. S-a răsucit o dată sârguincioasă în jurul propriei axe şi m-am trezit pe trotuar.

După benzinărie am luat-o la stânga pe drumul spre ecluză, în curbă era cât pe-aci să alunec cu bicicleta masivă a lui Hinnerk în nisip, dar m-am redresat în ultima clipă şi m-am înfipt mai bine în pedale. Arcurile de sub şaua din piele au început să scârţâie vesele, când asfaltul s-a umplut treptat de gropi, transformându-se în scurt timp într-un drum de ţară pietruit. Cunoşteam drumul acesta care se întindea drept peste păşuni. Cunoşteam mestecenii, stâlpii de telefon, gardurile, nu, multe dintre ele erau desigur noi. Ba îmi imaginam chiar că şi vacile cu pete albe şi negre îmi sunt cunoscute, o prostie, desigur. Pe bicicletă, vântul îmi sufla în rochie şi, deşi era fără mâneci, simţeam dogoarea soarelui pe materialul negru. Pentru prima dată de când mă întorsesem aici, aveam din nou aer să respir. Drumul ducea drept, uneori cobora puţin, alteori urca, şi am închis ochii. Toate merseseră pe drumul acesta. Anna şi Bertha în trăsură, în rochii albe de muselină. Mama mea, mătuşa Inga şi mătuşa Harriet pe biciclete de damă, marca Rixe. Iar Rosmarie, Mira şi eu pe aceleaşi biciclete marca Rixe, care zornăiau îngrozitor şi ale căror şei erau prea înalte pentru noi, astfel încât, pentru a nu ne scrânti şoldurile, mergeam mai tot timpul în picioare. Dar pentru nimic în lume nu am fi coborât şeile, era o chestiune de onoare. Mergeam îmbrăcate în vechile rochii ale Annei, Berthei, Christei, Ingăi şi ale lui Harriet. Curentul înfoia tulul bleu, vântul flutura organza neagră, iar soarele se reflecta în satinul auriu. Le prindeam cu cârlige de rufe, să nu ni se încurce în lanţuri. Şi mergeam desculţe cu bicicletele la râu.

Nu e bine să mergi prea mult timp cu ochii închişi, nici măcar pe un drum drept, era cât pe-aci să mă lovesc de un gard pentru vaci. Acum nu mai aveam mult. În faţă vedeam deja podul de lemn de peste ecluză. M-am oprit pe pod, mă ţineam cu mâinile de balustradă, fără să iau picioarele de pe pedale. Nu era nimeni. Două bărci cu pânze erau legate de debarcader şi nişte chestii metalice se loveau zornăind uşor de stâlpi. M-am dat jos de pe bicicletă, am împins-o de pe pod, am scos coşul din suportul în care-l fixasem, am culcat bicicleta în iarbă şi am coborât pe jos dâmbul. Dâmburile nu duceau abrupt la apă, ci formau în dreapta şi în stânga nişte maluri înguste, năpădite de stuf. Acolo unde nu creştea stuf ne întindeam mai demult prosoapele. Dar malurile se acoperiseră de-a lungul anilor de o vegetaţie atât de abundentă, încât am preferat să mă aşez pe una dintre platformele de lemn.

Picioarele îmi atârnau în apa maro negricioasă. Apă mlăştinoasă. Cât de albe îmi păreau, şi cât de străine. Ca să-mi abat atenţia de la imaginea picioarelor mele cufundate în apă, am încercat să descifrez numele bărcilor. "Sine" se numea una dintre ele, ce caraghios, nu era decât o frântură, epava unui nume. Celălalt nume nu putea fi citit în întregime, era pe latura dinspre celălalt mal al râului. Ceva cu "the" la coadă. M-am întins pe spate şi am lăsat picioarele străine acolo unde erau, mirosea a apă, câmpie, mucegai şi soluţie pentru protejarea lemnului.

Cât dormisem? Zece minute? Zece ceasuri? Zece secunde? Mi-era frig, mi-am scos picioarele din apă şi am întins o mână în spate, după coş. Dar degetele mele nu au atins împletitura veche şi mucegăită, ci un pantof de tenis. Am vrut să ţip, dar nu am scos decât un geamăt. Mă rostogolesc repede pe burtă, mă ridic în capul oaselor, în faţa ochilor îmi dansează puncte argintii şi capul îmi vâjâie, de parcă s-ar fi deschis poarta ecluzei de alături. Soarele ardea, alb era cerul, alb. Numai să nu leşin, platforma e îngustă, m-aş îneca.

- Vai, Doamne, îmi cer scuze! Vă rog să mă scuzaţi, vă rog.
Mi-era cunoscută vocea asta. Vâjâiala începuse să se domolească. În faţa mea stătea tânărul avocat în costum de tenis, îmi venea să vărs de furie. Fratele mai mic şi îngrămădit al Mirei, oare cum îi zicea ea?
- A, Fraierul!
Am încercat să par calmă.
- Ştiu, v-am speriat şi îmi pare rău, vă rog să mă credeţi.
Glasul lui suna mai sigur acum şi am detectat o notă de ciudă în el. Foarte bine. M-am uitat la el şi n-am spus nimic.

- Să nu credeţi că v-am urmărit sau ceva de genul ăsta, eu vin mereu aici să înot. Adică întâi joc tenis şi apoi înot, partenerul meu nu intră niciodată în apă, dar eu stau mereu aici pe debarcader, n-am văzut că dormiţi decât când am ajuns jos şi tocmai voiam să plec când m-aţi apucat de pantof, bineînţeles că nu aveaţi de unde să ştiţi că e pantoful meu şi chiar dacă aţi fi ştiut, nu v-aş putea reproşa nimic, pentru că eu am fost cel care v-a speriat şi acum...

- Aoleu, aşa vorbeşti întotdeauna? Şi în instanţă? Chiar eşti angajat la biroul ăla de avocatură?
Fratele Mirei a izbucnit în râs.
- Iris Berger. Pentru voi, eu nu eram decât un fraier şi se pare că asta voi rămâne.
- Aşa se pare.
M-am aplecat după coş. O fi avut fratele Mirei un râs simpatic, dar încă eram al naibii de furioasă. Şi, în afară de asta, mi-era foame, voiam să fiu singură şi n-aveam chef să vorbesc. Iar el voia desigur să vorbim despre testament, despre ce aveam de gând cu casa, despre asigurare şi tot ce mai era de făcut după ce acceptam moştenirea. Dar eu nu mai voiam să vorbesc despre toate astea, nu mai voiam nici măcar să mă gândesc la ele.

Când m-am ridicat în picioare, cu coşul în mână şi toate forţele adunate pentru marea cuvântare dispreţuitoare pe care aveam de gând s-o ţin, am constatat uimită că fratele Mirei urcase deja cu paşi apăsaţi aproape până la jumătatea dâmbului. Am zâmbit.
Tricoul lui alb avea pe umărul drept nişte pete roşii de nisip.

După picnic, mi-am pus lucrurile în coş, am mai aruncat o privire spre râu, spre ecluză, spre bărci, cealaltă se răsucise puţin, dar tot nu puteam descifra numele întreg, ceva cu "ethe" la urmă, poate Margarethe, un nume potrivit pentru o barcă. M-am urcat pe bicicleta lui Hinnerk şi am pornit spre casă. Casa mea, cum suna? Ciudat şi pe undeva fals. Vântul purta zvonuri de clopote peste păşuni, dar nu-mi puteam da seama cât era ceasul. Să fi fost după-amiaza devreme, unu sau două, poate şi mai târziu. Soarele, mâncarea, furia şi sperietura, cărora li se adăuga acum vântul care-mi sufla din faţă, mă osteniseră. După benzinărie, am cotit-o la dreapta, pe trotuar, am împins bicicleta pe alee, poarta nu o încuiasem, mi-am croit calea printre florile de nu-mă-uita şi am proptit bicicleta în faţa uşii de la bucătărie. Cu cheia mare am descuiat uşa de la casă. Un plescăit de alamă, încă un plescăit, şi mă aflam din nou în holul răcoros al casei. Scara a gemut, balustrada s-a văitat, sub acoperiş era năduşeală. M-am trântit pe patul mamei, oare de ce era făcut? Sub broderia spartă scânteia o pernă liliachie. Spărturile formau flori. Flori în pernă. La broderia spartă, important este ceea ce lipseşte. În asta constă arta. Prea multe spărturi şi nu mai rămâne nimic. Spărturi în pernă, spărturi în cap.

Când m-am trezit, aveam limba lipită de cerul gurii, am intrat împleticindu-mă pe uşa din stânga, în camera mătuşii Inga, acolo era o chiuvetă, apa sălcie şi maronie a ţâşnit cu bolboroseli îndărătnice în vasul alb al chiuvetei. Am studiat în oglindă modelul pe care mi-l imprimase faţa de pernă pe obraz, o mulţime de cercuri roşii. Jetul de apă începuse să se liniştească, doar din când în când mai tresărea scurt, treptat se limpezea. Mi-am stropit faţa cu apă, mi-am dat jos hainele transpirate, rochia, sutienul, chiloţii, totul, şi am savurat senzaţia de a sta goală în camera mătuşii Inga, cu linoleumul rece, gri-verzui sub tălpi. Mătuşa Inga era singura care nu avusese covor în cameră. La mama, în camera străbunicii mele Käthe şi în spate, la mătuşa Harriet, era o mochetă ruginie, aspră, de sisal, care-ţi zgâria tălpile când umblai desculţă. Podeaua din lemn din camera mare de la mansardă era acoperită cu rogojini. Doar camera fetelor, demult transformată în debara, avea podele de lemn asfixiate sub un strat gros de vopsea brună. Nu mai scoteau niciun sunet.

Am intrat în camera mare, am deschis dulapul din lemn de nuc şi am găsit toate rochiile la locul lor, mai puţin strălucitoare, ce-i drept, dar imposibil de confundat, visul din tul pe care-l purtase mătuşa Harriet la balul de absolvire, rochia aurie de la logodna mamei şi chestia aceea neagră, fru-fru, o rochie şic de după-amiază, din anii treizeci, care era de pe vremea Berthei. Am continuat să scotocesc, până când am dat de o rochie verde de mătase, lungă până la glezne şi brodată cu paiete în partea de sus. Fusese a mătuşii Inga. Am tras-o pe mine, mirosea a praf şi a lavandă, tivul se rupsese şi pe ici pe colo lipseau paiete, dar mi se lipea rece de piept şi mă simţeam de o mie de ori mai bine în ea decât în cea neagră în care tocmai dormisem. Şi, în afară de asta, niciodată nu stătusem atâta vreme în casă fără să mă îmbrac cu rochiile din bătrânele dulapuri. În hainele cu care venisem avusesem toată ziua senzaţia că sunt costumată. M-am întors în camera mătuşii Inga, îmbrăcată în rochia ei, şi m-am aşezat pe scaunul împletit. Soarele după-amiezii, care pătrundea în cameră pâlpâind printre vârfurile copacilor, o scălda într-o lumină galben-verzuie. Dungile din linoleum păreau să facă valuri ca apa, vântul adia pe geam înăuntru şi aveam sentimentul că stau în mijlocul curentului liniştit al unui râu verde.
 

***

 
Mătuşa Inga purta chihlimbar. Şiraguri lungi de mărgele şlefuite, în care se vedeau mici insecte. Noi eram convinse că, odată spart învelişul de răşină, îşi vor scutura aripile şi îşi vor lua zborul. Braţul Ingăi era încins de o brăţară groasă, de un galben lăptos. Bijuteriile marine nu le purta însă din cauza camerei ei cu atmosferă subacvatică ori din cauza acestei rochii de sirenă, ci, după cum spunea ea, din motive de sănătate. Bebeluş fiind, îi curenta pe toţi cei care o mângâiau, abia perceptibil, dar Scântei apăreau totuşi de fiecare dată şi în special noaptea, când o alăpta Bertha, copilul ei îi dădea un scurt şoc electric, aproape ca o muşcătură, înainte de a începe să sugă. Nu vorbea cu nimeni despre asta, nici măcar cu Christa, mama mea, care avea pe atunci doi ani şi tresărea întotdeauna când îşi atingea sora. Pe măsură ce creştea Inga, creştea şi tensiunea electrică. Demult remarcaseră şi alţii acest lucru, dar fiecare copil avea în fond ceva ce-l deosebea de ceilalţi şi pentru care puteai fie să-l tachinezi, fie să-l admiri, iar Inga, ei bine, avea aceste descărcări electrice. Hinnerk, bunicul meu, se înfuria când prezenţa Ingăi bruia recepţia radioului. Se auzea un fâşâit, iar Inga distingea uneori, printre trosnituri şi fâşâieli, voci care vorbeau în şoaptă sau o chemau pe nume. Când Hinnerk asculta radioul, Inga nu avea voie să intre în camera de zi. Dar el asculta mereu radioul, când se afla în camera de zi. Şi când nu era în camera de zi, era în biroul lui, unde oricum nu avea nimeni voie să-l deranjeze. Şi aşa se face că Hinnerk şi Inga nu se vedeau în anotimpurile reci decât la masă. Vara erau toţi afară, Hinnerk şedea seara pe terasa din spate sau colinda cu bicicleta păşunile. Inga evita bicicleta, prea mult metal, prea multă fricţiune. Era ceva mai potrivit pentru Christa, şi aşa se face că Hinnerk şi Christa mergeau în serile de vară şi duminica la ecluză, la lacul mlăştinos, la verii şi verişoarele din satele învecinate. Inga rămânea în preajma casei, nu părăsea decât rareori curtea şi o cunoştea prin urmare mai bine decât toţi ceilalţi.

Doamna Koop, vecina Berthei, ne povestea că Inga se născuse pe o furtună teribilă, cu fulgere care se năpusteau ca nebunele în jurul casei, şi chiar în clipa în care un fulger a străpuns casa de sus până jos, a venit Inga pe lume, camera s-a luminat ca ziua, Inga nu a scos niciun sunet şi abia când a bubuit tunetul, s-a desprins un ţipăt din guriţa ei roşie şi din momentul acela ar fi avut această încărcătură electrică. "De Lüttje", aşa explica doamna Koop situaţia oricui era dispus să o asculte, nu era încă "împământată", ci "plutea încă pe jumătate în cealaltă lume, biata mogâldeaţă". De fapt, "biata mogâldeaţă" a fost contribuţia ulterioară a lui Rosmarie. Dar doamna Koop ar fi putut să spună aşa, sigur aşa voise să spună. Noi, în orice caz, nu ne relatam povestea niciodată fără să adăugăm "biata mogâldeaţă", ni se părea că aşa sună mai bine.

Christa, mama mea, avea statura înaltă şi nasul lung, puţin ascuţit al Deelwaterilor. De la Lünscheni moştenise părul des, şaten, însă buzele ei aveau contururi clare, sprâncenele erau dese, iar ochii cenuşii, înguşti. Trăsături prea aspre pentru a fi considerată o frumuseţe în anii cincizeci. Eu semănam cu mama, dar la mine totul, capul, mâinile, corpul, până şi genunchii, era mai rotund decât la Christa. Prea rotund pentru a fi considerată o frumuseţe în anii nouăzeci. Şi asta aveam, aşadar, în comun. Despre Harriet, cea mai mică dintre surori, nu se putea spune că e frumoasă, dar era fermecătoare - întotdeauna puţin răvăşită, cu obrajii rumeni, părul castaniu şi nişte dinţi sănătoşi, puţin strâmbi. Mersul ei stângaci şi mâinile mari aminteau de un căţelandru. Inga însă era frumoasă. Înaltă ca Bertha, poate chiar mai înaltă, avea o graţie în mişcări şi o dulceaţă în trăsături care nu se prea potriveau cu peisajul arid din nord. Părul ei era închis la culoare, mai închis decât părul lui Hinnerk, ochii aveau aceeaşi nuanţă ca ai mamei ei, dar mai mari şi încadraţi de gene negre, arcuite. Arcuită era şi gura ei roşie şi ironică. Vorbea calm şi limpede, deşi lungea vocalele cu un tremolo profund, care făcea ca şi cea mai banală vorbă rostită de Inga să sune promiţător. Toţi bărbaţii erau îndrăgostiţi de Inga. Însă mătuşa mea îi ţinea mereu la distanţă, poate mai puţin din calcul, cât din teama de reacţiile fizice pe care aceştia le-ar fi avut dacă ea i-ar fi sărutat, sau, mai rău, dacă li s-ar fi dăruit. Şi atunci se retrăgea, petrecea mult timp în casă, asculta discuri la un pick-up mare şi greoi, pe care i-l asamblase din diverse piese un admirator inteligent şi priceput, şi dansa de una singură pe linoleumul cu reflexe mate din camera ei.

În bibliotecă avea, pe lângă câteva manuale de electrică, şi nişte romane groase şi triste, de dragoste. Mama mea ne povestea cu ani în urmă că Ingăi îi plăcuse cel mai mult să citească în cartea veche şi zdrenţuită de poveşti a străbunicii mele Käthe poveşti despre vrăjitoarea chihlimbarului. Poate că Inga se credea ea însăşi o vrăjitoare a chihlimbarului, care trăieşte pe fundul mării şi ademeneşte oamenii în adâncuri. De mică începuse să poarte bijuterii de chihlimbar, pentru că într-unul din manualele ei de electrică citise că elektron era cuvântul grecesc pentru chihlimbar şi că acesta absoarbe foarte bine descărcările electrice.

După ce terminase şcoala, învăţase meseria de fotografă şi ajunsese proprietara unui studio destul de respectat din Bremen. Se specializase pe fotografii de plante şi copaci, mai avea pe ici, pe colo câte o mică expoziţie personală şi primea acum din ce în ce mai des comenzi mari, de amenajare a sălilor de aşteptare, de conferinţe sau de alt gen, în care oamenii se holbează ore în şir la pereţi şi văd pentru întâia oară că trunchiurile de fag sunt netede ca picioarele de damă în ciorapi de mătase, că gălbenelele sunt chiar galbene şi mai au pe deasupra nişte seminţe care seamănă cu nişte miriapozi pietrificaţi, şi că majoritatea copacilor bătrâni au trăsături umane. Inga nu se căsătorise niciodată. Acum avea în jur de cincizeci şi cinci de ani şi era mai frumoasă decât ar putea visa vreodată majoritatea femeilor de douăzeci şi cinci de ani.