Acuzele vin fie din partea celor "reci" şi "indiferenţi" (umanişti, progresişti, postmoderni) care s-au înregimentat într-o formă sau alta de activism socio-politic, fie din partea celor "fierbinţi" şi "dedicaţi" care au părăsit Ortodoxia pentru heterodoxie din cauza câte unui preot "nedemn" şi "ticălos" (Steinhardt: "E mai palpitant să fii printre cei 144.000 de aleşi şi să faci parte dintr-o asociaţie cu sediul la New York într-un turn, decât să fii o oaie oarecare a unei turme nediferenţiate la o periferie a Europei" - Jurnalul fericirii).
Mă gândesc, nu o dată, la tăria (sau "aşezarea duhovnicească") pe care e nevoie să o activezi ca să mai crezi în Poezie, în Taină, în Frumuseţea restauratoare. Mai ales atunci când ideologizarea supărătoare a kerigmei (invitaţia la metanoie, la "schimbarea" minţii prin "înnoire") riscă să te smintească prin - să zicem - ştampila stridentă a steagurilor naţionale (pictarea tricolorului - ca un fel de "brâu al Maicii Domnului" în trei culori - pe fundalul Cinei Celei de Taină). Nu puţine sunt comunităţile ortodoxe (din lumea mare, nu doar din cadrul BOR) ce se identifică, până la o totală contopire, cu "naţiunea". (A nu se înţelege că neamul este o bagatelă, un moft, o cantitate neglijabilă.) Frank Schaeffer (scriitor şi cineast american) a ajuns la Ortodoxie prin 1990, după o viaţă de căutări heterodoxe la capătul cărora a scris cartea Sham Pearls on real Swine (Mărgăritare false pentru porci adevăraţi). La început - povesteşte el în Dancing Alone (Dans de unul singur) - a fost întâmpinat cu rezerve şi chiar cu răceală de comunităţile greceşti (din America) de care încercase să se apropie. Deşi primit în Biserică prin mirungere, se făcea vinovat - în faţa lor - doar de faptul că nu era... grec, la fel ca ei.
Mă gândesc apoi că şi zelotismul multor (preoţi sau mireni) puritani ce par (şi poate sunt) "habotnici" e adesea o pricină de poticnire pentru cei încă şovăitori. Englezii au găsit pentru "virtuoşi" un cuvânt cât se poate de nimerit: killjoys, termen ce se tălmăceşte "cei ce distrug bucuria". (Kiergegaard: "Contrariul păcatului nu e virtutea. Contrariul păcatului e libertatea.") Dar îmi spun întotdeauna că, în ultimă instanţă (după care se cade a judeca, de altfel), Împărăţia Bucuriei (spre care tinde firea omului atunci când îşi asumă libertatea de care este conştientă) se ia cu sila, prin îndelungă stăruinţă şi după multă osteneală. Este bine şi folositor a lua aminte la aflarea personală a Firescului, apoi la păstrarea şi cultivarea lui până în pânzele albe. Restul e risipire, pierdere de vreme, autodistrugere.
