Cum Cristina e plecată "la oraş" (cum a ajuns ea să numească New York-ul), perspectiva unei seri petrecute home alone - dacă nu punem la socoteala pisica - precum şi dintr-o obligaţie "morală" faţă de Răzvan (de la care am La Llorona, primul album al Lhasei) zic hai să văd ce şi cum. Tramvaiul 504 mă duce preţ de vreo treij' de staţii la Hugh's Room, un club relativ obscur care se poate lăuda totuşi că a adăpostit rarele apariţii recente ale lui Joni Mitchell, unul din cei mai scumpi la vedere cetăţeni (acum, din păcate, doar "de onoare") ai Toronto-ului. De Leonard Cohen nici nu mai vorbesc - care e, tehnic vorbind, din Montreal...
O bancnotă plasată strategic băiatului la intrare mă trece pragul. M-aşez pe un scaun la bar şi mă uit împrejur: o sală relativ mică, dar arhiplină. Vreo sută-două de oameni. Nu-i văd prea bine căci sala e luminată doar de lumînările de pe mese. Îmi iau o Ambroise, o bere de Quebec, întunecată, misterioasă şi senzuală precum atmosfera barului. Precum avea să fie şi restul serii.
În colţ, o scenă mică, învăluită într-o lumină caldă, de chihlimbar. Lhasa are ceva din Lili Taylor, actriţa din Arizona Dream, şi ceva din Bjork: relativ mărunţică, cu o privire intensă şi un zîmbet timid şi straniu. Concertul începe brusc, mizînd pe efectul de surpriză al vocii Lhasei. Miere şi şmirghel. Aripi de înger tăvălite prin nisip de deşert mexican şi funingine de foc ţigănesc. Cei cinci instrumentişti: talentaţi şi inventivi. Ici un violoncel, colo un contrabas. Percuţie multă (şi bună). Lhasa cîntă cu o mînă apăsată pe piept sau pe tîmplă, încercînd parcă să-şi oprească sufletul să dea pe-afară şi gîndurile să ne cotropească. Prea tîrziu. După primul cîntec, publicul e în picioare. Şi la picioare ei. La ieşire, lumea e tăcută. Abia se mai aude cîte o şoaptă: "amazing"... "magic"... "intense"...
Fiica unui scriitor / profesor mexican (care a trăit majoritatea vieţii sale în SUA) şi a unei actriţe /fotografe americane (care a trăit majoritatea vieţii sale în... Mexic), Lhasa s-a născut în State şi s-a stabilit (vorba vine - şi-o să vedeţi imediat ce vreau să zic) la Montreal, după ce a "locuit" timp de patru ani cu excentrica sa familie într-un autobuz care bîntuia prin State şi Mexic. La 13 ani începe să interpreteze cîntecele lui Billie Holiday şi vechi cîntece mexicane a capella - pentru simplul motiv că nu mai ştia pe nimeni care să cînte cu ea. Sau ca ea.
Succesul albumului de debut a fost pe atît de neaşteptat, pe cît de ciudată a fost traiectoria ei ulterioară. Lhasa "dispare" timp de patru ani, răstimp în care merge în Franţa şi lucrează cu surorile ei, care sînt artiste de circ "contemporan". Nu mă întrebaţi ce-i aia... Şi nu mă întrebaţi ce-a făcut acolo - a cîntat, a înghiţit flăcări, a rupt bilete sau a ridicat / strîns cortul - dar sînt convins că şi-a îmblînzit & vrăjit audienţa întocmai ca la Hugh's Room.
Cîntecele de pe Living Road sînt parcă mai puţin triste, dar nu mai puţin sfîşietoare. Ce se pierde din durere şi "inedit", se cîştigă în profunzime şi intensitate. Lhasa n-a mai vrut să urmeze "reţeta" de pe La Llorona, care i-a adus succes şi recunoaştere şi care ar fi putut să o transforme într-o altă Norah Jones. Unii au comparat-o cu Cesaria Evora. Alţii cu Edith Piaf. Ea zice că îi plac şi se simte influenţată de Tom Waits, Chavela Vargas, Jacques Brel şi Maria Callas. Ei, v-aţi lămurit?...
Para el fin del mundo o el año nuevo... La confession... My Name... Lhasa nu mai cîntă doar în spaniola ca pe La Llorona, ci şi în franceză (un tribut pentru cei mai avizi fani ai ei?) şi în engleză. Lhasa reuşeşte de fapt minunea de a face engleza să sune sexy. Astă seară, cireaşa de pe tort - una dintre ele - e un cîntec în... cecenă (?), învăţat de la nişte copii dintr-un ansamblu de dansuri populare din Cecenia.
Living Road e o călătorie "de suflet", ce trece printr-o cantina mexicană (La Frontera), un cort din Sahara (Anywhere on This Road), o boîte pariziană (J'arrive à la ville) şi-o cafenea frecventată de Tom Waits (Small Song), sfîrşind cu Soon This Space Will Be Too Small, într-un loc pe cît de indefinibil, pe atît de familiar.
E tîrziu, muzica s-a oprit, paharul de porto e gol, aşa că o să închei cu povestea ultimului cîntec de pe Living Road. Atunci cînd sîntem conceputi, acolo, în pîntecul mamei, spaţiul e imens iar timpul nu există. Începem să creştem, puţin cîte puţin, şi încet-încet începem să simţim limitele spaţiului înconjurător, să percepem sunete şi mişcări din exterior, pînă cînd toate astea devin insuportabil de puternice şi-atunci ne zicem: "Asta e. Pînă aici mi-a fost... Acuma mor!". Dar nu-i adevărat: nu murim. Ne naştem. În acel moment posibilităţile sînt nelimitate. Timpul nu există, spaţiul pare să n-aibe limite. Dar, încetul cu încetul, începem să creştem, să devenim conştienţi de limitele lumii ce ne înconjoară şi de limitele noastre. Iar timpul pare şi el că are un sfîrşit. Sau poate că nu...
Soon this space will be too small
And I'll go outside
To the huge hillside
Where the wild winds blow
And the cold stars shine
I'll put my foot
On the living road
And be carried from here
To the heart of the world
I'll be as strong as a ship
And wise as a whale
And I'll say the three words
That will save us all
Soon this space will be too small
And I'll laugh so hard
That the walls will cave in
Then I'll die three times
And be born again
In a little box
With a golden key
And a flying fish
Will set me free [...]
Soon this space will be too small
And I'll go outside
(Toronto, 25 februarie 2004)