Un sfîrşit, două sfîrşituri...

"Nu ştiu alţii cum sînt", dar pentru mine, cel mai greu (nota 1) lucru e cum (şi cînd - nota 2 - ...) să închei un articol. Astăzi doi scriitori de meserie or să facă asta în locul meu.

Aşadar, iată cum ar fi trebuit să se încheie "compunerea" mea de acum două săptămîni despre o anumită revista "înălţătoare" (şi alte practici aşişderea şi nu tocmai):

"Nu ne putem întoarce în peşteri! Sîntem prea mulţi."
(Stanislaw Jerzy Lec, "Dilema" nr. 7/2004)


Şi, mai apoi, ultimele cuvinte dintr-un roman intitulat "Aleea Soarelui", care mi-a mers la suflet nu numai pentru că am copilărit pe o stradă cu acelaşi nume şi care nu putea încheia mai bine ceea ce a început ca o listă şi a devenit iute un adevărat inventar al unei epoci (nu chiar aşa de) demult apuse:

"Cine doreşte cu adevărat să păstreze tot ce s-a întîmplat nu trebuie să se lase în voia amintirilor. Amintirile oamenilor sînt un fenomen mult prea plăcut pentru a reuşi doar să păstreze lucrurile aşa cum s-au petrecut; sînt exact opusul a ceea ce se doresc a fi. Pentru că amintirile sînt în stare de mai mult, de mult mai mult: cu perseverenţa lor înfăptuiesc minunea de a te determina să faci pace cu trecutul, o pace din care dispare orice urmă de mînie şi în care valul moale al nostalgiei se aşterne peste tot ceea ce odată a fost perceput ca ascuţit şi tăios.
Oamenii fericiţi au memorie slabă şi multe amintiri."

(Thomas Brussig, "Aleea Soarelui", Ed. Humanitas, 2003)


(Toronto, 8 martie 2004)


PS: Mulţumiri Ancăi pentru că mi-a împrumutat "Aleea Soarelui" şi felicitări Marei (bănuiesc că e vorba de aceeaşi Mara care a trecut pe la şcolile din curtea Bisericii Negre şi mai apoi din Pitar Moş) pentru o excelentă traducere.

Note:
1. La fel de greu îmi e să ma abţin să recitesc producţii ale săptămînilor trecute şi să schimb cîte ceva "pe ici pe colo, prin punctele esenţiale"...
2. Aici ar trebui să cer iertare:
- cititorilor cu mai puţin timp liber decit mine (pentru lungimea unora din producţiile mele)
- lui Răzvan (a cărui zi are cu siguranţă mai mult de 24 de ore...), pentru toate deadline-urile pierdute, dar pentru el mi-am epuizat stocul de scuze, inclusiv "the dog ate my homework", cum zic şcolarii de pe-aici...