Dog lady suicide

Curând fac patruzeci de ani, mai în august, aşa, ceea ce n-ar fi nimic deosebit, toată lumea face patruzeci la un moment dat, dar partea absurdă, de neînţeles, de neimaginat, este că mă simt mai tânără şi mai fericită ca niciodată. Poate că sufăr de sindromul Benjamin Button şi merg înapoi măcar psihologic, însă mă simt mai uşoară ca niciodată. De aceea spun că de-abia aştept să împlinesc şaizeci. Cu multă imaginaţie aş putea pune cap la cap o imagine idilică despre cum ar putea fi să ai şaizeci. Idilică à la mine, stilul meu, nu kitschoasă, nu siropoasă, nu maniacală. Fără culori stridente, fără norişori, fără curcubee pompoase, fără cuvinte mari şi fără nimic din imaginarul isteric asociat cu fericirea de către unii. Mai degrabă banalitate, austeritate şi linişte deplină. Aşa că presupun că la şaizeci nu îmi voi mai dori absolut nimic de la nimeni sau de la lumea înconjurătoare şi voi fi fericită cu acest mare, uriaş, disproporţionat nimic. Voi fi recunoscătoare: ha, nu mi-a întâmplat nimic de un an! Ce fericire! De un an de zile nu-mi mai doresc nimic! De o mulţime de timp nu m-a mai tulburat absolut nimic, n-a mai răzbătut până la mine absolut nimic, astfel că am putut exista, respira, gândi şi simţi. Ce o să fie la optzeci nici măcar nu pot pretinde să pot şti, dar sînt convinsă că inimaginabilul pe pământ. Presupun că o să zâmbesc de dimineaţa până seara, nu o să mai scot un cuvânt niciodată şi voi trăi undeva retrasă unde să nu întâlnesc pe absolut nimeni, împreună cu pisicile şi căţeii mei şi eventual o crescătorie de porumbei, dacă toate animale astea nu se vor apuca să slujească lanţul trofic şi vor ceda utopiei de la mine din minte.

A existat o perioadă în viaţa mea în care îmi număram anii cu spaimă şi mă întrebam: ce o să se întâmple acum cu mine dacă sînt o femeie de douăzeci şi cinci? Dacă sînt o femeie de treizeci? De treizeci şi cinci? O să mai primesc iubire, o să mai primesc sex, ce o să mai primesc? Voi fi scoasă din uz, voi fi scoasă de pe piaţă? Trasă pe linie moartă, abandonată la rebuturi, mi se va întoarce spatele? Voi mai fi iubită? Ce o să mi se mai dea? Ce i se oferă unei femei urâte şi bătrâne? Ce o să fiu eu fără aspectul meu fizic, fără tinereţea mea? Ce o să fiu când n-o să mai fiu tânără? Mai rămâne ceva fără asta?

Dintr-o anumită zi din august nu voi mai putea să am decât patruzeci şi. Peste patruzeci. Iar asta doar pentru zece ani, ca apoi să nu mai pot avea decât cincizeci. O damă peste patruzeci voi fi curând, o damă cu o vârstă, o "babă de patruzeci de ani", cum l-am auzit pe un puşti într-o piaţă. Nu îmi pare rău de nimic şi nu regret nimic şi nu mi se pare nimic tragic sau urât sau macabru că îmbătrânesc. Am făcut sex destul. Am păcătuit. Noroc că nu cred în Dumnezeu, aşa că eu le pot numi doar greşeli serioase de judecată. Poate regret că am refuzat la douăzeci şi şase să fac sex cu un coleg şi cu soţia lui, asta da, e regretabil. Am iubit destul şi am avut parte de atâtea mari iubiri că mă fut pe ea de dragoste. Îmi bag picioarele în ea, futu-i mama ei de iubire, beleaua dracu'. Fumat subiectul ăsta pentru mine, trasă draperia, pus lanţ la uşă, încheiat şi mort. Vreau doar iubire mică, potolită, domestică, domesticită, calmă, banală. Cu zâmbete şi fără hohote de râs, cu strângeri de mână şi fără ciocane în cap. Nu prea mai am chef de sex, nu mă mai interesează performanţa care i se oferă unei femei tinere. Când văd o femeie tânără şi frumoasă pe stradă mă simt pe de-o parte încântată, dar îmi pare şi puţin rău pentru ea, gândindu-mă la lucrurile rele pe care vârsta asta şi frumuseţea le aduce, şi mi-ar veni să-i spun: lasă, într-o zi trece. Într-o zi vei fi liberă.

Nu mai am nevoie de nimic din ceea ce aveam nevoie la douăzeci şi nu mi-aş dori să mai am acea vârstă încă o dată. Nu aş putea-o îndura a doua oară şi sub nicio formă cu mintea de acum. Atunci, când eram absolut inconştientă şi nu ştiam nimic despre nimic şi nu înţelegeam ce se întâmplă în jurul meu, când exista un anume perete de sticlă mată sau chiar fumurie între mine şi lume, aşa, din pură ignoranţă, sau geamul îmi era aburit de prostia vârstei, nici nu ştiu cum să mă exprim mai bine, totul era suportabil. Acum aş muri. Aş muri dacă mi s-ar mai întâmpla o dată anumite lucruri. Aş săpa o groapă sub mine şi m-aş încolăci în ea şi aş rămâne acolo fără să mă mai mişc. Aş săpa-o cu unghiile, metri buni în adâncime până mi-ar sângera degetele, până mi s-ar transforma în cioturi de oase şi până mi s-ar toci mâinile până la cot.

Dar la şaizeci...! Ce viaţă voi avea atunci! Să nu mai vorbim de optzeci. La optzeci voi fi atins perfecţiunea. Nu voi mai avea absolut nicio nevoie în afara celor strict necesare de supravieţuire. O să mănânc o dată pe zi şi voi ocoli orice arătare omenească. Nu îmi voi mai aminti nimic, voi trăi fără amintiri, voi avea la încheietura dreaptă o plăcuţă cu numele şi data naşterii, iar un tânăr, care ar putea fi chiar fiul meu, îmi va aduce o dată pe săptămână provizii. Voi trăi cu câinii şi pisicile mele retrasă, nu voi mai fi vorbit de multă vreme, apucătura asta o voi fi pierdut de mult, voi întreprinde plimbări lungi în aer liber, căci voi trăi desigur lângă o pădure, lângă o apă, unde e mult verde şi vin animalele sălbatice până aproape şi voi fi cunoscută drept femeia care a uitat să vorbească, care nu se mai poate înţelege decât cu câinii. Apoi la un moment dat voi dispărea pur şi simplu de pe faţa pământului.