Legenda spune că în anii '80, când bătea vântul prin rafturile magazinelor, iar un banc spus în şoaptă te putea arunca după gratii, şi-a tapetat locuinţa în hârtie albă, şi a desenat toate desenele pe care nu le-ar fi putut expune nicăieri, despre toate problemele în privinţa cărora atunci se minţea.
Odată ce regimul comunist a căzut, nu s-a mai oprit niciodată, iar entuziaştii artei sale, de pe toate continentele, nu ezită să-l numească drept "geniu". Mii de articole de presă, recenzii de expoziţie şi postări pe bloguri în toate limbile îi apreciază prospeţimea intelectuală, spiritul acid şi, nu în ultimul rând, simţul umorului. Artistul răspunde simplu: "ce fac eu, poate face şi un copil".
Carmen Constantin: Sunteţi născut în octombrie 1961, la Sibiu. Aţi copilărit pe lângă Brukenthal?
Dan Perjovschi: Am copilărit de fapt în "oraşul de jos", pe Strada Pânzarilor, pe lângă piaţa Cibin. Nici în centru, dar nici la margine. Nu în vilă, dar nici la bloc. Stăteam claie peste grămadă într-o casă veche, cu camere despărţite prin paravane, dar aveam o curte interioară şi chiar grădină... Era la comun, dar fiecare familie avea parcela ei. Aşa că am crescut în oraş cu flori şi zmeură.
C.C.: Atunci au apărut şi primele desene?
D.P.: Am desenat de când pot să-mi aduc aminte. Acum nişte ani am dat de-un desen făcut pe când aveam 5 ani. Şi era un desen bun. Alea făcute în timpul şcolii, nu. Nu glumesc. Pe cel de la 5 ani l-aş putea expune şi acum, pe cele făcute la cercul de desen, ori mai târziu, la Şcoala de Artă, în niciun caz.
C.C.: Cum a fost începutul şcolii? Ce materii vă plăceau?
D.P.: Am fost destul de bun la şcoală, dar de pe la 10 ani, când m-am prins că mă pot descurca fără să trag prea tare, am navigat prin şcoală lejer, cu note aşa-şi-aşa... Eram bun la materiile de "specialitate" - desen, pictură, sculptură, grafică, dar şi la literatură şi la limbile străine.
Paradisul cu dulceaţă
C.C.: Care erau cărţile preferate ale copilăriei?
D.P.: Am citit tone de cărţi. Aveam un "Jurnal de lectură" în care-mi notam titlul şi paginile citite. Habar n-am de unde a venit obsesia cu cantitatea... Citeam literatură universală, aventuri, război... Doi ani de vacanţă, Winnetou, Cireşarii... Jules Verne, Karl May, Constantin Chiriţă, dar şi Dumas ori Sienkiewicz... Stăteam vara înăuntru, era răcoare, că era casă veche, şi citeam în timp ce copiii de pe stradă băteau mingea chiar în zidul casei mele.
C.C.: Eraţi un copil studios?
D.P.: Hai să spunem aşa: părinţii mei nu au avut cu mine nicio problemă, niciodată. Nu eram studios, dar făceam faţă, cu note bune şi note la limită. Îmi amintesc că am avut 10 pe linie până într-a IV-a. După aia am mers la Liceul de Artă şi am avut note bune la artă. La restul m-am strecurat.
C.C.: Cum erau vacanţele de vară?
D.P.: Când eram mic, cu ai mei, pe ici, pe colo, la munte sau la mare. Aveam o Skoda, un frate, o soră, o mamă hotărâtă, un tată pescar şi două mătuşi dispuse să mă ia cu ele oriunde. Îmi plăceau şi vacanţele cu toată lumea, şi alea singur, la Răşinari. Mătuşa mea avea o bibliotecă mare şi o cămară bine dotată... Citeam şi mâncam dulceaţă făcută în casă. Paradis.
C.C.: Liceul - de Artă; a existat şi o altă opţiune sau era deja totul cristalizat?
D.P.: N-a existat nicio altă opţiune. Desenam toată ziua, aşa că ai mei m-au dat la "Cercul de desen" de la "Casa pionierilor", iar cei de-acolo le-au zis părinţilor să mă dea la Liceul de Artă. Am început să studiez arta dintr-a V-a. Şcoală generală, liceu, treaptă, Bac şi Facultate de Artă. Degeaba, la câţiva ani după ce am terminat ciclul ăsta nesfârşit de şcoală de artă am început să mă întreb serios "Ce-i aia Arta?", "Ce e Artistul?" şi "Ce caut eu aici?".
C.C.: Ce vă mai plăcea în perioada aceea? Care erau materiile favorite?
D.P.: N-am învăţat de plăcere la nimic, dar am învăţat când a trebuit şi am tras tare când a trebuit. Am făcut un minim de efort la materiile grele, că la cele "umaniste" mă descurcam din mers. "Profii" au recunoscut rapid că îmi mergea mintea, aşa că mă iertau şi când mă prindeau total nepregătit! M-au lăsat în pace, că eram "bun la artă". Iar orele de artă erau OK, până când au început să se repete, să se repete, să se repete... Eram bun, dar nu mi-am găsit locul. N-am o amintire bună despre şcoală. Îmi pare rău de cei câţiva profesori care merită cât de cât recunoştinţă. Restul şcolii a fost mediocru spre prost. Oameni plictisiţi de ei înşişi au făcut ca generaţii de elevi să urască domenii întregi ale cunoaşterii. Incompetenţă crasă, provincialism, platitudini. Am avut noroc chior că am avut minima libertate să merg în blugi la şcoală, în zilele de "specialitate".
C.C.: Aţi fost adolescent într-o perioadă în care regimul Ceauşescu părea o speranţă în lumea de dincolo de Cortina de Fier, exista aşa-numita deschidere culturală... Aţi simţit atunci acest lucru?
D.P.: Habar n-am avut de chestiile astea. N-am realizat că ceva nu e în regulă decât atunci când l-au dat afară din liceu pe un coleg sas, din clasele mai mari, pentru că ascultase muzică rock la Europa Liberă (n.r. - post de radio care emitea din Germania pentru statele Europei de Est). Habar n-aveam nici de rock, nici de Europa Liberă, dar după aia am încercat să aflăm tot liceul. Eram prea mic să înţeleg ce era "deschiderea culturală". De-a lungul şcolii şi liceului n-am avut parte de îndoctrinare ideologică, ci doar de mediocritate. Eu m-am maturizat după ce "deschiderea culturală" devenise deja o amintire.
Exmatriculat două săptămâni
C.C.: Pe de altă parte, ca adolescent, nu era prea greu să ajungi să ai probleme cu autorităţile timpului... Aţi trecut printr-o astfel de "păţanie"?
D.P.: Am trecut fără să-mi dau seama. Dintr-o glumă de adolescent (un coleg i-a facut mustăţi lui Ceauşescu din cartea mea de estetică şi pe mine m-a prins o profă rupând pagina) (n.r. - portretul lui Ceauşescu se găsea în deschiderea fiecărui manual), am fost exmatriculat timp de două săptămâni şi dat ca exemplu în clasă, în faţa celorlalţi. Mie nu mi-a prins rău, că în alea două săptămâni trebuia să merg la bibliotecă, iar mie îmi plăcea să citesc (râde). Dar totul s-a rostogolit cu aşa o mare viteză, de la profă - la directoare - la inspector şcolar - până la Inspectoratul Judeţean... Acolo, în sfârşit, "scandalul" s-a muşamalizat. Şi aşa am realizat că sistemul era clădit pe frică. Cu Securitatea nu am avut probleme decât mai târziu, după absolvirea facultăţii.
C.C.: Facultatea - la Iaşi... Cum aţi ales Iaşiul ? Dacă ţinem seama de stereotipul cultural, un ardelean în capitala Moldovei pare a fi ceva destul de neobişnuit....
D.P.: Fratele meu studia vioara la Conservatorul din Iaşi (nu ştiu cum a ajuns acolo, poate că pregătirea era mai ieftină. Mama, fiind o ardeleancă hotărâtă, a mers întotdeauna pe chestii practice). Aşa că fratele meu m-a dat pe mâna colegilor lui de la Sculptură, care mi-au mai zis una-alta. Fiecare loc avea specificul lui, şi dacă nu ştiai cum le place ălora din comisie să desenezi sticla din natura statică, pa-şi-pusi, n-am cuvinte. În România acelor ani, la facultate se intra cu pile, cu muncă orbească sau cu noroc chior. Eu le-am bifat pe ultimele două. Când sunt cinci locuri la pictură, talentul şi priceperea joacă un rol secundar. Eu am vrut la Grafică, dar pe atunci nu exista decât Pictura. Era o aberaţie. Ultima decadă de comunism. Absurdistan.
C.C.: Cum aţi ieşit de pe băncile facultăţii? Eraţi deja ceea ce am numi astăzi "artistul Dan Perjovschi"? Măcar ca temperament?
D.P.: Nu. Pe mine facultatea aproape m-a terminat. Nu am fost un student bun. Nu-i vorba de note. Ca şi în liceu, m-am descurcat din mers şi am tras exact cât a trebuit. E vorba că nu eram pictor, deşi studiam pictura. Nu-mi plăcea ce făceam. Eu am făcut caricaturi cu profii de când mă ştiu. Şi tot de când mă ştiu, aveam succes cu desenele mele la colegi. Şi cu toate astea, în 12 ani de şcoală de Artă, nimeni n-a identificat acest talent. Nici măcar eu. Nu am înţeles că aia era arta mea, decât 10 ani după ce am terminat facultatea. Îţi dai seama ce de timp pierdut? De fapt, nu se putea atunci. Eu desenez despre realitate, ori în România anilor '80 sau '90, despre realitate se minţea... Facultatea de la Iaşi a fost un fel de pauză mai lungă. Am avut timp să mă maturizez încet. A nu se înţelege că Iaşiul nu avea farmecul lui. Artiştii se sinucideau încet cu vin roşu, pierduţi între peisaje şi naturi statice apolitice. Era o euforie molcomă a sfârşitului. Totul se ducea dracului în slow-motion.
Colega de bancă, viitoarea soţie
C.C.: Relaţia cu Lia Perjovschi. Sunteţi amândoi artişti vizuali, de aceeaşi vârstă, din aceeaşi zonă... Cum v-aţi întâlnit de fapt?
D.P.: Noi am fost în aceeaşi clasă de pe la 10 ani, am stat şi în aceeaşi bancă, la un moment dat... Pe vremea aceea, Şcoala de Artă începea în clasa a V-a, deci când aveam vreo 10 ani. Suntem născuţi şi în acelaşi an, în acelaşi oraş, aşa că am ajuns în aceeaşi clasă. Dar să ştiţi că la un moment dat drumurile ni s-au despărţit. Ea a dat la Bucureşti, eu la Iaşi... Se credea atunci că admiterea era mai dificilă la Bucureşti şi la Cluj, iar eu, cum îl aveam şi pe frate-meu la Iaşi, am dat acolo... Lia a vrut din prima să intre la Bucureşti, unde era cel mai tare, şi nu a intrat atunci, a dat examen de mai multe ori până a reuşit unde a vrut ea, aşa că drumurile noastre atunci s-au despărţit cumva, dar ne-am readunat până la urmă, chiar dacă am avut proiecte diferite şi după aceea... Şi avem şi acum abordări diferite; eu sunt un om de sistem: lucrez cu galerii, cu muzee, cu pieţe de artă... Ea este fără galerii, fără critica artei, în afara artei şamd. Avem obiective diferite, dar şi tactici diferite...
Fără paşaport până-n '90
C.C.: Şi ce aţi făcut după absolvire? Cum a fost, ca să folosesc o expresie din acea perioadă, intrarea în "câmpul muncii"?
D.P.: Pe vremea aceea se dădeau repartiţii, iar acestea erau obligatorii. Eu am terminat la Iaşi, eram doar vreo şase în an şi, cum eram şef de promoţie, am putut să aleg. Şi am ales Oradea, pentru că era un oraş, iar job-ul era la un muzeu. Restul repartiţiilor erau în industrie, aşa că se poate spune că am avut noroc. Mai ales că la Oradea, prin coincidenţă sau din miopia Partidului Comunist Român, primiseră repartiţii, de-a lungul timpului, mulţi artişti tineri. Pe vremea aceea funcţiona "Atelier 35", care era un fel de anticameră a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP). În România comunistă, toate galeriile, atelierele, expoziţiile şi tuburile cu vopsea aparţineau UAP, iar dacă nu erai membru UAP nu aveai acces la nimic. Pe vremea aceea, Ceauşescu intrase deja în perioada în care nu-i mai plăceau artiştii şi blocase accesul în Uniunile de Creaţie, ceea ce însemna, ca artist, că nu mai aveai acces la resurse. Numai că la Uniunea Artiştilor Plastici, unde nu erau numai cretini, şi-au dat seama că tot venind absolvenţi ceva trebuia făcut... Şi au creat această "grădiniţă", "Atelier 35", unde puteai rămâne până la 35 ani de ani, ca un fel de "semi-membru" UAP. Şi aveai nişte drepturi: să expui în galerii, să ceri bani pentru catalog... Iar eu am devenit membru al filialei din Oradea, care, întâmplător, în cei cinci ani cât am stat eu acolo a devenit una dintre cele mai active din ţară. Iar pentru mine, aia a fost adevărata Şcoală de Artă. Eu, în facultate, nu am trăit decât... o aşteptare, să se termine. Dar am intrat după-aia în grupul ăsta, am avut expoziţii şi am învăţat, din această practică, de-a face expoziţii, mai mult decât din orele de artă din şcoala generală, liceu şi facultate, la un loc! Pe vremea aia, "neexistând" exteriorul României, totul era concentrat în interior. Şi-atunci aveau loc tot felul de schimburi, de expoziţii, în 2, în 3, în 15 şamd, la Baia Mare, la Cluj, la Bucureşti... Până şi cenzura se săturase să mai vină la noi, la Oradea, pentru că erau tot timpul foarte multe expoziţii, într-o ţară care era, altfel, îngheţată.
C.C.: În aceeaşi perioadă au apărut şi problemele cu Securitatea, despre care vorbeaţi?
D.P.: Am avut un incident cu Securitatea când am trimis o lucrare la Tuzla, localitate din Bosnia şi Herţegovina, pe atunci din Iugoslavia. Iar Iugoslavia era, faţă de noi, extrem de avansată, iar la expoziţia aceea veneau de obicei şi occidentalii... Ei, şi am luat un premiu, care însemna nişte bani şi o rezidenţă de câteva săptămâni acolo, la Tuzla, deci în Iugoslavia. Pe vremea aceea era foarte dificil să obţii un paşaport. M-am interesat în stânga, în dreapta, m-am lămurit că nu se poate şi atunci am lăsat-o moartă, pentru că mi s-a sugerat că nu voi primi niciodată paşaportul şi, implicit, ocazia de a "mă căra". Deci eu nu m-am putut duce atunci, în 1988, dar imediat după Revoluţie le-am scris oamenilor ce s-a-ntâmplat, că nu m-au lăsat comuniştii să plec, nu am avut paşaport... Iar ei mi-au răspuns: "Bine, vino acum!", aşa că am ajuns acolo doi ani mai târziu.
C.C.: Ce frumos!
D.P.: Da, foarte frumos, numai că între timp în Iugoslavia fusese inflaţie, premiul meu nu mai valora nimic, au pus artiştii bani ca să mă pot duce acolo... În orice caz, a fost o experienţă foarte bună.
C.C.: Şi aţi devenit cunoscut, mai ales ca grafician al "Revistei 22", tot în anii '90, ceea ce arată că "treburile cetăţii" nu v-au lăsat niciodată indiferent.
D.P.: Am început de fapt în 1990, la Contrapunct, revista tinerilor scriitori, care era "jumi-juma" actualitate şi literatură. Am făcut mineriade la revista aia. Dup-aia am ajuns la 22, odată cu Gabriela Adameşteanu. Acum sunt al doilea ca vechime, după redactorul-şef, Rodica Palade. Desenez săptămânal despre România, din 1990. Este cel mai lung proiect artistic al meu. În ultimii ani am expus colecţia Revistei 22 ca pe-o sculptură, de un metru-jumate înălţime, că atât fac, puse una peste alta, toate paginile tipărite. Mă interesează ce se întâmplă în plan politic şi la noi, şi în Franţa, şi în Mexic, şi în Fiji. Acum, realitatea şi actualitatea se pot desena. Toate proiectele mele, desenate pe pereţii muzeelor din întreaga lume, conţin actualitate politică globală.
Va boicota noul ICR
C.C.: Sunteţi, probabil, artistul vizual contemporan român cu cel mai mare succes "afară". Probabil şi datorită - fostei, deja - conduceri a Institutului Cultural Român (ICR). Ce credeţi că urmează să se întâmple cu Institutul, cu imaginea lui în afara României, după ce a fost implicat atât de brutal în luptele politice interne?
D.P.: Succes e un cuvânt care trebuie definit. Am o carieră internaţională consistentă, începută în 1995 şi dusă la vârf în 1999. De-atunci n-am mai coborât de acolo. Cu alte cuvinte, eu mă mişcam liber şi intens la nivel internaţional cu mult timp înainte ca ICR să existe. Iar într-un anume sens e invers. Eu, ca şi (Cristi) Puiu, (Cristian) Mungiu şi alte branduri culturale, am ajutat ICR să devină ce este. Sau, mă rog, ce a fost. Am avut parteneriate excelente, m-am simţit asistat şi am fost sprijinit, dar cariera mi-am făcut-o singur-singurel. ICR nu mi-a deschis nicio uşă de muzeu (că nu e în atribuţiile lui să facă asta). Mai iute, eu am ţinut-o crăcănată să intre şi alţi artişti din România. Există o percepţie falsă despre ICR şi de aia şi ura plasată "româneşte" pe directorii lui. Nu ICR îl selectează pe Mungiu la Cannes şi nu ICR dă premiile la (Festivalul de Film de la) Veneţia. ICR s-a asociat cu aceste victorii individuale şi le-a adunat într-un singur palmares. Este una din puţinele instituţii româneşti transparente şi cu o politică clară, deschisă spre contemporan şi internaţional. De aia şi succesele. Pentru mine (fac 20 de proiecte pe an, dintre care până la un sfert în parteneriat cu ICR) a fost un sprijin important, dar pentru tineri a fost cu totul excepţional, pentru că a fost vorba de burse, rezidenţe şi finanţarea participărilor la expoziţii. "Implicarea politică a ICR" a fost făcută de noua putere, care, în orbirea anti-Băsescu, distruge Institutul pe un raţionament fals. De când colaborez cu ICR, din 2005, n-am auzit şi nu mi-a fost făcută nicio aluzie politică. Pe de altă parte, să aud în 2012, de la liberali, texte despre artă şi artişti pe care le auzeam în 1990 de la neocomunişti, reprezintă pentru mine o mare, mare dezamăgire.
C.C.: Ce veţi face?
D.P.: Eu o să boicotez noul ICR. Am unul sau două proiecte în desfăşurare, pe care trebuie să le onorez, dar după aia îmi iau reputaţia şi mă retrag. Nici eu, nici Lia Perjovschi nu vom credita noua putere şi modul retrograd şi naţionalist în care aceasta înţelege statutul şi menirea artistului...
C.C.: Dar unde vă mai pot vedea oamenii desenând "ca un copil", cum spuneaţi chiar dumneavoastră, anul acesta?
D.P.: Pot fi văzut la Reykjavik (Islanda), Milano şi Torino (Italia), Berlin şi Ludwigsburg (Germania), New York (SUA), Tel Aviv (Israel) şi Bialystock (Polonia). Iar în România, la Roşia Montană şi săptămânal în paginile Revistei 22.
C.C.: Aveţi un muzeu preferat?
D.P.: În România, este "Muzeul Cunoaşterii" al Liei Perjovschi, care este fapt un muzeu-proiect, un muzeu-posibilitate... Iar în lume, "Van Abbemuseum", din Eindhoven (Olanda), care, datorită lui Charkes Esche (n.r. - curatorul muzeului) este o platformă deschisă de analiză critică a societăţii.
CV:
Numele: Dan Perjovschi
Data şi locul naşterii: 29 octombrie 1961, Sibiu
Starea civilă: căsătorit, cu artista Lia Perjovschi
Studiile şi cariera:
- 1980: Liceul de Artă din Sibiu
- 1984: Academia de Artă din Iaşi, România
- 1985-1989: primul job, la Muzeul Ţării Crişurilor, la Oradea
- 1990-1992: revista "Contrapunct"
- 1992-2012: "Revista 22"
Sute de expoziţii în toată lumea, în ultimii 20 de ani
Expoziţii personale 2012:
- "Between Lines" - Kunsthalle Krems/Kunstraum Stein (Austria)
- "A (black & white) Retrospective"- Centrul de creaţie contemporană din Tours (Franţa)
- "Perjovschi"- Muzeul de Artă Contemporană din Reykjavik (Islanda)
- "Lia Perjovschi Knowledge Museum & Dan Perjovschi Daily Weekly Monthly" - Galeriile "ifa" din Berlin şi Stuttgart (Germania)
Locuieşte (şi trăieşte): în Sibiu şi Bucureşti.