Cum ar fi dacă...

Zilele astea mi-am adus aminte de o poveste din copilărie, care mă umplea de mirare dar şi de frică. Era o carte cu legende asiatice, o carte groasă, pe care abia o ţineam in braţe, cam dezmembrată şi fără coperţi, cu desene ciudate, alungite, în tonuri de sepia şi portocaliu, sau cel puţin aşa mi-o amintesc eu. Povestea era despre o fată săracă şi orfană care-şi căuta rostul în lume şi rătăcind prin pădure întâlneşte un lup rănit pe care-l salvează (da, se pare că şi lupii au nevoie să fie salvaţi). Drept răsplată, căci vezi bine, era un lup fermecat, îi dăruieşte câteva din genele sale, spunându-i că dacă va privi orice om prin aceste gene îi va vedea faţa adevărată. Fata ajunge la oraş şi de câte ori vorbeşte cu oamenii, fie pentru a-şi căuta de lucru sau de mâncare sau adăpost îi priveşte prin aceste gene şi spre mirarea şi frica ei, priviţi prin genele lupului, oamenii îşi arătau faţa adevărată, defilând cu capete de... vulpe, porc, câine, şarpe, iepure, gâscă, curcan, păun, cârtiţă şi câte şi mai câte. Bineînţeles că povestea are un final fericit, ca pentru copii (şi pentru copiii mai mari). Fata învaţă să trăiască printre oamenii-animale şi învaţă multe de la ei, învaţă să-i vadă cu adevărat şi fără genele lupului, învaţă să-şi facă un rost printre ei, dar nu reuşeşte să se... integreze (ha!) cu adevărat în această societate. Dar într-o bună zi vede pe stradă un tânăr foarte sărac, negru de funingine, care căra cărbuni sau vreascuri, muncind toată ziua pentru a-şi întreţine părinţii bolnavi. Privit prin genele de lup, oricât le-ar fi întors pe toate părţile, tânărul îşi păstrează faţa umană... şi nu numai atât, în ciuda sărăciei, simplităţii lui şi vieţii grele, avea ochii şi inima luminoasă, era fericit. Şi... ştiţi voi ce urmează, şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
 
Ideea că oamenii nu sunt ceea ce par mă umplea de teamă, ca de multe ori când luam (şi iau) prea în serios poveştile. Aşa că atunci umblam pe stradă şi mă uitam insistent, dar cu coada ochiului la oameni, aşteptând să văd... cine ştie ce. Bineînţeles, povestea are şi alte straturi şi înţelesuri, la care nu mă gândisem când eram copil, ca de exemplu că iubirea adevărată nu poate înflori decât atunci când îl vedem cu adevărat (şi acceptăm) pe celalalt (şi pe noi înşine). Că de multe ori imaginea, comportamentul, acţiunile noastre nu reflectă ceea ce este în interior. Sau că atunci când uiţi de sine (adică când nu trăieşti doar pentru tine) atunci te găseşti pe tine şi în asta stă bucuria. Deh, aşa este când nu mai eşti copil, tot diseci lucrurile. Dar ce mă întreb acum este ce ar fi văzut fata aceea dacă s-ar fi privit pe sine prin genele lupului?
 
Cum ar fi dacă ne-am vedea adevărata noastră faţă? Dacă am putea vedea în noi nuanţele subtile de bine şi rău, nu acel Bine şi Rău evident şi uşor de văzut şi spus. De exemplu binele pe care facem pur şi simplu fiind autentici în faţa altor oameni, binele pe care-l facem ascultând, îmbrăţişând sau zâmbind cuiva, având grijă de alţii fără a face din asta un motiv de mândrie, binele pe care-l facem când ne luptăm cu noi înşine pentru a face ceea ce este bine şi drept, când greşim şi repetăm greşeli, dar apoi avem curajul de a le vedea şi a ne schimba, binele pe care-l facem fiind calmi când celălalt ne acuză, când nu ne punem pe noi pe primul loc, când lăsăm de la noi, călcând pe mândrie şi ego, fără să spunem nimic, acel bine subtil şi nemărturisit, care trece neobservat, sau pe care uneori nu-l mai facem, crezând că nu e important, iar în momentele noastre mai negre uităm să mai credem în el. Şi acel rău subtil, atunci când ne risipim zilele şi energia în nemulţumire, delăsare sau deznădejde, când suntem ajutaţi şi înţeleşi şi nu răspundem la fel în alte situaţii, când iubirea noastră e egoistă sau disperată şi (ne) face rău dar nu vrem, putem să ne oprim, când irosim darurile cu care am fost înzestraţi, când nu spunem te iubesc sau iartă-mă de frică sau pentru a ne proteja, când nu putem ierta sau a ne ierta cu adevărat, când dăm vina pe cei apropiaţi pentru neîmplinirea noastră, când alegem să fim nemulţumiţi în loc să fim recunoscători.
 
Şi dacă am vedea toate acestea în noi am găsi puterea de a ne accepta, a ne schimba şi a ne iubi în acelaşi timp?
 
Şi dacă am vedea toate acestea în ceilalţi, i-am putea accepta şi iubi?