O ultimă plimbare prin lume

Traversă peronul şi se aşeză pe o bancă. Lumina becurilor se reflecta dureros în pereţi, în coloanele de marmură roşiatică, în şirurile goale de scaune, în portocaliul coşurilor de gunoi. De partea cealaltă a şinelor de tren era un panou publicitar cu margini de aluminiu: o fetiţă cu ochii albaştri, îmbrăcată într-un sarafan roz, lângă ea un băieţel blond, cu gropiţe în obraji, mândru de salopeta lui bleu, nou-nouţă, iar în spatele lor părinţii, tineri şi zâmbitori, cu chipuri proaspete, fără cearcăne, oameni odihniţi care nu transpiră şi n-au atacuri de panică, şi nici coşmaruri nu au, poate nici măcar nu visează vreodată; în posturi relaxate, încărcaţi cu sacoşe din hârtie lucioasă în toate culorile. "Cumpărături câştigătoare". Privi îndelung acest portret de familie de douăzeci de metri pătraţi, îl cercetă fără să ştie ce caută, analiză contururile şi petele de culoare ca şi cum ar fi căutat un indiciu. Fără îndoială, tabloul era un obiect de artă. Nu aducea o dezvăluire, ci perpetua un refuz, însă tocmai acest refuz trezea conştiinţa, o apăsa acut, cu urgenţă. Privea şi în acelaşi timp se simţea privit din afară, ca şi cum, într-un univers paralel, ar fi putut fi unul dintre personaje. Dislocarea îi producea o senzaţie fizică, o durere surdă în capul pieptului.

O schimbare aproape imperceptibilă în aerul din jurul lui îi opri reveria. Venea metroul. Se ridică alene, se apropie de marginea peronului, făcu un pas dincolo de linia roşie. Din tunel, monstrul îşi făcu apariţia. Mai privi o dată către cei patru şi, în acea ultimă secundă, i se păru că zăreşte o umbră ciudată pe chipul fetiţei, o tristeţe mascată sau poate doar o urmă de oboseală, o resemnare greu de desluşit, un detaliu pierdut în infuzia de uruit metalic şi aer fierbinte.


Vocea monotonă a conductorului anunţă următoarea staţie. Burta monstrului era la fel de strălucitoare şi de pustie precum staţia: barele lungi şi subţiri, reclamele luminoase, semnalele de alarmă, irizaţiile de şmirghel ale podelei, oglinda întunecată a geamurilor. Înainta prin tunel fără să mişte un deget, sprijinit cu fruntea de braţ, cu ochii la rândurile de scaune, iarăşi aceste rânduri de scaune şi sclipirile lor, fără să ştie unde ar fi putut să se aşeze.

La staţia următoare urcară doi tineri, un băiat şi o fată, probabil studenţi. Imediat ce uşile se închiseră îi observară prezenţa, îl priviră cu coada ochiului, ca şi cum locul lui n-ar fi fost acolo în acea dimineaţă. În mod sigur aveau un secret şi acel secret îi izola de restul lumii: un zâmbet împărtăşit, un schimb de priviri codificat sub protecţia unui scut luminos, transparent, însă impermeabil. El avea nişte pantaloni scurţi din bumbac şi un tricou alb, cu mânecile tăiate. Ţinea mâna stângă în jurul taliei fetei. Ea, îmbrăcată cu o fustă din tul încreţit şi un maiou roz, sprijinise bărbia pe pieptul lui şi îl privea amuzată. I se păru că cei doi chicotesc însă nu era sigur, ar fi putut fi doar horcăitul monstrului de metal şi nimic mai mult. Câţi ani aveau cei doi? Poate douăzeci şi doi? Opt mii de zile; sau două sute de mii de ore; sau unsprezece milioane de secunde. Cât erau de tineri, îşi spuse. Însă timpul curge. Şi copiii ăştia n-au habar, iar când vor fi bătrâni şi vor înţelege în sfârşit, atunci va fi prea târziu. Timpul curge, curge atât de repede, un lichid uşor ce trece prin oameni, trece şi nu lasă nimic în urmă, nimic altceva decât o carapace uscată. Şi acest torent vine şi pleacă, nimic nu i se poate opune, nu poţi face cale întoarsă, e imposibil să mergi în aval, n-o poţi lua de la capăt, locurile prin care ai trecut se pierd, rămâne doar o amintire difuză, o amprentă iluzorie, golită de sens, moartă. Rămâne o piatră lucioasă.


Afară, lumina galbenă şi aerul vâscos îi asaltară simţurile. Căută un petec de umbră, se sprijini de un zid fără să ştie ce clădire are în spate, fără să recunoască locurile din jurul lui, deşi avea senzaţia că le ştie prea bine, că paşii l-au mai purtat pe aici, prin acest labirint de forme difuze şi culori estompate. În spatele obiectelor se ascundea o realitate alterată. Timpul. Timpul îi bătea în timpane ca un ciocan, făcea bang la secundă. Nisipul. Nisipul cădea, fir de nisip, firul fuge, o imagine prăfuită, un zgomot alb, lasă-mă să respir, eliberează strânsoarea măcar un pic, bang, linişteşte-te, lasă totul să treacă, rămâi pe loc, peretele e rece şi fruntea-i fierbinte, bang, nu te mai gândi la nimic, trage aer în piept, bang, respiră. Ce se întâmplă cu lumea, ce se întâmplă cu el, ce s-a schimbat şi ce a rămas la fel, o avalanşă surdă, un tub de sticlă etanş, carne topită şi oase lichefiate...


- Vă reveniţi, îi spune femeia în halat alb, sau poate îl întreabă, greu de spus când o străină îţi zâmbeşte matern şi-ţi mângâie fruntea.

Dă din cap încet, nu pentru a confirma, ci pentru că aşa e firesc, trebuie să trimită un semnal către lumea de afară, să răspundă la stimuli. Este aici. Nu ştie cum a ajuns în acest loc, însă vede pereţii albi, simte mirosul înţepător de dezinfectant. Prin geamul deschis intră o adiere călduţă şi i se aşează pe umăr.
- Respiraţi încet. Puteţi vorbi?

Femeia îl cheamă spre ea, îi ridică încet capul, îi umezeşte buzele, iar el se simte în siguranţă, binecuvântat de atingerea ei. Poate să se mişte. Îi tremură picioarele, degetele-i sunt încleştate. Obrazul tresare uşor. Pe măsură ce reface mental harta propriului trup, întâlneşte din loc în loc nişte pete negre, încinse: una în stomac, alta în piept, încă una în spatele frunţii.
- Aţi ieşit în starea asta... Trebuia să veniţi la spital. Unde vă duceaţi?

Ridică încet din umeri. Nu se ducea nicăieri, nu avea unde să se ducă. Îşi trăsese haina pe el şi, fără să privească în urmă, ieşise la o ultimă plimbare prin lume.