Există în Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii de Răsărit o chemare la "unirea tuturor", la rugăciunea pentru toţi (deci şi pentru cei - vii sau adormiţi - de care ne ferim, pe care îi respingem). Parcă niciunde altundeva nu este atât de covârşitoare greutatea acestei sintagme care - atunci când este rostită într-un cadru spaţio-temporal aparte, printr-o muzică, printr-o iconografie şi printr-o coregrafie anume - preînchipuie ceea ce va să fie: "totul în toate". În acest sens, particparea (asumată) la rânduiala unei Liturghii poate să transfigureze, să preschimbe "ce e rău" în "ce e bine", "piaza rea" într-o inimă milostivă, acest "terminus paradis" spre care - descoperind comuniunea şi dimensiunea sobornicească a rugăciunii-împreună - spunem că ne îndreptăm: împăcarea, prin desluşirea milei (a împreună pătimirii, în sinele slobozit de zbucium), cu "gura lumii", cu măştile care în permanenţă roiesc în jurul nostru. Nietzsche (în A doua consideraţie inoportună): "Seninătatea, conştiinţa împăcată, fapta voioasă, încrederea în viitor, depind de priceperea de a şti la fel de bine să uiţi la timpul potrivit, ca şi de a-ţi aminti lucrurile la timpul potrivit."
A te prinde, nătâng, de "luciile mreje" ale lumii, a-i asculta "cântecul de sirenă" nu e decât un semn că nu-ţi cunoşti menirea de om: aceea de a "nu băga nici chiar de seamă din cărarea ta afară". Chair dacă (sau mai ales atunci când) "te-ndeamnă" şi "te cheamă". După fiecare luptă pierdută, după fiecare neînţelegere şi zadarnică gâlceavă îmi spun unul şi acelaşi lucru: n-am priceput încă nimic din această chemare. Pentru că despre chemare e vorba. Paradisul se dobândeşte încă de pe cruce (nu este rezultatul speculaţiilor noastre meschine) şi - spre scandalul moraliştilor - primul care este invitat să-i treacă pragul este un tâlhar ce pare desprins din mulţimea de ciungi şi orbi, de târfe şi borfaşi care populează grotesc un film ca Viridiana lui Buñuel.
Hristos pe cruce