Douăsprezece momente... de dragoste

Printre ramuri treceau câteva raze de soare. Un cer incredibil de albastru umplea golurile, răsfăţând privirea. Nu se mişca nimic, nu se auzea nimic, mirosea a zăpadă şi a brad. O adiere de vânt a pornit dansul. Plecau de sus, de pe ramuri, şi pluteau în pas de vals până la pătura de zăpadă de jos. Razele soarelui îi făceau să pară licurici, ireali în plină zi. Miruna stătea întinsă în zăpadă, ca o limbă de ceas neîntors. Imaginea trecea prin ea, transformând-o într-o bucată transparentă de viaţă.

- Domnişoară, aici e Universitate?
- Da.
- Trebuia să cobor înainte, nu m-am uitat.
- Ei, vă întoarceţi.
- Da... Domnişoară, ce facem cu Băsescu asta? Îl dăm jos? Singur nu pot, dar dacă ne unim cu toţii în trei zile îl dăm jos.

Îmi scot ochii din carte şi îl analizez pe bătrânul de lângă mine. Are privirea albastră, ceva păr alb care iese în dezordine de sub o căciulă de lână, câţiva dinţi, haine prea mari pentru el şi un toiag de lemn. Duce multe sacoşe şi nu pare să aibă o casă. Mă întreb cum de a ajuns să stea pe străzi şi, mai ales, de unde ştie de Băsescu. Nu cred că se uită prea des la televizor.

- Păi de ce nu scăpăm de el? Că-şi bagă diavolul codiţa. Da, da, domnişoară, diavolul. Trebuie să avem credinţă în Dumnezeu şi diavolul n-o să mai câştige.
- Da, aşa e, îi dau eu dreptate.

Din când în când loveşte cu toiagul în ciment şi-şi roteşte ochii prin staţia de metrou. Îl amestecă pe Dumnezeu cu Băsescu, este convins că trebuie să ne unim şi că în trei zile putem face orice. Nu are un plan şi pentru ce ar urma după cele trei zile. Vine metroul şi pleacă grăbit spre el, urându-mi sănătate. N-am fost de partea lui, dar măcar l-am ascultat. Acum suntem doi cei care ştim că în trei zile...

- Deci te căsătoreşti... Eşti tot cu băiatul ăla de l-am văzut eu demult? Da... nu-mi mai amintesc cum arată. De atunci m-am despărţit de trei. Asta e...

Tăcerea s-a aşezat comod, până la staţia următoare când norocoasa viitoare soţie a coborât. În urma ei, un telefon care nu deţinea nici un număr iubit a fost butonat o vreme, apoi a fost aşezat în buzunar şi urmat de un oftat lung.

- Taman azi trebuia să mă întâlnesc cu ea..., spuse fata privind inimioarele roz lipite de geamurile metroului.

Obrazul ei alb ca al unei statui greceşti nu se clintea sub rugăminţile lui. Scund, negricios, cu părul dat cu prea mult gel, cu ochii arzând de dorinţă, o implora mut, jucându-se nervos cu un şervet. Îl privi o clipă cu dispreţ şi îi făcu semn înspre bar. El se ridică repede, îşi mototoli şi mai mult părul şi dispăru în mulţimea pestriţă care înconjura barul. Se întoarse aproape imediat, cu o cafea cu spumă albă de lapte, perfect asortată cu obrazul ei. Nu-i zâmbi, nu-i mulţumi, aproape că nici nu privi dincolo de buza ceştii de cafea. Avea trăsături drepte, un pic aspre, dar elegante şi voluntare. În mâinile albe, cu degete lungi şi oase împungând prin piele, ceaşca de cafea avea un aer familiar, de acasă. Nu rostiră nici un cuvânt până când ultima picătură de lichid dispăru din ceaşcă. Apoi ea se ridică, îşi netezi fusta strâmtă cu palma şi îşi aruncă geanta sub braţ. Porni spre uşă în timp ce el, nedezmeticit încă, abia se ridica de pe scaun. De la uşă se întoarse scurt, cât să-i arunce un 'Adio' care-l prăbuşi înapoi pe scaun, zdrobindu-i orice speranţă şi voinţă de a o urma. În urma ei, uşa se închise fără zgomot.

La capătul celălalt al unghiilor roşii, lăcuite îngrijit şi rotunjite cu migală, stă o haină ponosită de iarnă. Culorile i s-au şters demult, rosăturile au apărut pe la mâneci şi vreo două molii s-au înfruptat dintr-un colţ de guler. Totuşi, un fular gros, colorat şi lucrat de mână ascunde mare parte din defectele ei. Poartă cizme îndoite de timp, lustruite frumos şi impecabil de curate. Şi-a învârtit o buclă şi o umbră de ruj încă îi mai stăruie pe chipul încercănat. Nu e frumoasă, nici elegantă, dar cochetăria uşoară îi dă un aer aparte. O luptă urâtă se duce între ea şi timp.

Pentru cine se îmbracă femeile? Nu, nu pentru alte femei, aşa cum zic unele guri care încearcă să transforme femeia într-un animal de pradă, sângeros şi capabil de orice. Nici pentru a urca pe scara socială, a prinde un post mai bun sau un bărbat mai bogat. Nici chiar pentru vanitatea unei oglinzi care le arată frumoase, în bătaia soarelui de dimineaţă. Femeile se străduie pentru un el pe care-l aşteaptă în fiecare seară. Dacă ştie drumul sau nu, depinde doar de el, dar femeia aşteaptă cu stăruinţă, aranjată cu grijă. Îşi ascunde dorul sub un strat de pudră, îşi parfumează părul ca o discretă întâmplare şi îşi impune un regim drastic pentru a fi pregătită. Poate în seara asta vine. Nu-şi va ierta niciodată dacă întâlnirea lui o va găsi nepregătită.

Mereu în pragul uşii, a întâmpinare. Mirosind a toate cele bune, a cozonac, a chimen. Cu şorţul curat, prăfuit de făină, cu basma albă, cu doar o şuviţă rebelă de păr scăpată de sub ea. Cu mâinile calde şi înroşite de frământat, cu ochii sclipind de bucurie, cu cel mai luminos şi mai frumos zâmbet. Cu braţele larg deschise, a îmbrăţişare. Spui doar trei cuvinte care îmi schimbă lumea, trei cuvinte pe care le port în suflet de când mă ştiu, trei cuvinte fără de care n-aş fi putut respira: "A venit copilul!"

Sunt cutele adânci, cele care-ţi încep la rădăcina nasului şi urcă trufaş spre linia părului. Sunt pomeţii care se ascut, încercând să răzbată prin piele. Sunt ochii negri, întunecaţi de gene frumos curbate, o amintire a zilelor bune. Sunt mâinile julite, frământate, calde. Sunt toate acele semne care-mi spun că ai pierdut ceva. Poate încrederea, poate şansa, poate doar nişte timp, dureros şi lent. Îmi spun toate că sunt incapabil să ajut, îmi trâmbiţează neputinţa. Şi e adevărat. Nu pot decât să-ţi trimit o privire, să îndrept cu ea cutele, să mângâi pomeţii, să presar puţină lumină în ochii tăi frumoşi, să strâng mâinile calde dureros de tare, până când toate semnele şi cauzele care le-au adus vor pleca.

Nu sunt în stare să-ţi descriu trăsăturile. Nu-i de mirare că nici nu mă încumet şi te privesc pierdut, centimetru cu centimetru, urmărind linia fermă a bărbiei şi pe cea dulce a obrazului. Ai gene curbate, ce ascund nişte ochi negri cum ştiu că n-am să mai văd. Nişte şuviţe rebele şi negre îţi traversează uneori faţa. Te-aştept urcată pe pervaz, seară de seară. Înfăşurată în pătură, cu ochii proptiţi în stele, te caut. N-am dezlegat încă misterul care te face să ajungi la mine, zburând pe orice vreme şi printre oricâţi nori. Cobori în cameră şi te aşezi pe covor. Vorbim aşa, tu jos şi eu sus, ceasuri în şir, până când ochii mi se lipesc a somn. Atunci te strecori pe fereastră şi silueta-ţi subţire se mai reflectă câteva clipe în întunericul nopţii. Nu, nu sunt în stare să te descriu sau să rostesc motivul pentru care te aştept în fiecare noapte. Zborul tău m-a vrăjit demult şi eu m-am îndrăgostit de vrajă.

Printre oamenii zgribuliţi de pe stradă trece nepăsător. Dârdâie sub pătură, cu geamul larg deschis, ca să asculte muzica ploii. Mângâie zăpada cu mâinile goale, roşii de frig, şi zâmbetul lui ar putea topi zece zăpezi. Îşi înmoaie picioarele în apa rece de munte şi ţopăie fericit, ca un copil care ştie că face o poznă. Curios, nu mănâncă îngheţată, de parcă ar fi vreun afront adus frigului. S-a născut cu flori de gheaţă la ferestre şi priveşte cu încredere fiecare nor care i-ar putea dărui fulgii mult aşteptaţi. Îl găsiţi uşor în mulţime, cu fularul desfăcut, fără mănuşi, cu faţa roşie ţinută cu mândrie în vânt şi cu ochii aprinşi de o bucurie lăuntrică. Iubeşte frigul.

Parcul era plin de biciclete, copii şi bătrâni. Parcul e mereu plin de biciclete, copii şi bătrâni. Ea era altfel. N-avea nici copii, nici bicicletă, nici bătrâneţe. Avea faţa ca de hârtie, un turban de mătase care îi acoperea urechile şi balerini roşii. Stătea liniştită pe câte o bancă, mereu alta, sau umbla cu pas domol, ferindu-se delicat din calea urgiei de biciclişti şi copii alergând. Aproape n-o simţeai că există şi totuşi era acolo, prezenţă imposibil de trecut cu vederea. Părea tânără şi în acelaşi timp fără vârstă, blândă şi fără tăgadă prinsă într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Era o zi plină de soare şi vânt, dar nici un fir de păr nu-i scăpa din răsucirea turbanului.

Îi văd pretutindeni. Aşteptându-se în intersecţii aglomerate, alergând în parcuri, povestindu-şi furioşi în maşini colorate. Îi văd ţinându-se de mână în metrou, ignorând complet atmosfera sufocantă şi zgomotul mulţimii. Îi văd sprijinindu-şi capul în mâini, în restaurante cochete, doar ca să se vadă mai bine. Îi văd aruncaţi pe băncile parcului, înlănţuiţi ca-n ultima îmbrăţişare. Sunt tineri, aproape adolescenţi uneori. Sunt bătrâni, umbriţi de albeaţa părului şi zâmbind în cute adânci. Sunt obosiţi, gânditori, frumoşi, caraghioşi, sălbatici, absenţi, bogaţi. Sunt pretutindeni, arborând o linişte numai a lor, o frământare intimă, o atingere abia simţită. Sub masca realităţii, se ascunde mereu un zâmbet. O poveste. Numai a lor.

Să văd doar cerul, cu oiţe albe din nori pufoşi, cu soarele ascunzându-se ghiduş printre ei. Să văd doar dosul petalelor de margarete, cu gâturile întinse spre soare. Să miros iarba încă verde, încă înaltă, lipită de obrajii mei. Să simt pământul rece şi mângâierea fierbinte a soarelui. Să mă gâdile în palmă atingerea mâinii tale şi, prin bâzâitul miilor de insecte care-şi fac veacul ca şi noi, să aud doar gândul următoarei destinaţii. Să fie ziua drum şi apusul odihnă, să fie noaptea cu stele şi dimineaţa cu rouă. Să fim departe, dar atât de aproape.