În cafeneaua tinereţii pierdute

Patrick Modiano s-a născut în 1945, în Boulogne-Billancourt, dintr-un tată evreu italian şi o mamă belgiancă. În liceu îl întâlneşte pe Raymond Queneau, care îl introduce în lumea literară şi care îi citeşte manuscrisul primei sale cărţi înainte de publicare, în 1968: La Place de l'Étoile, care a caştigat Premiul "Roger Nimier" şi Premiul Feneon. Modiano este un scriitor extrem de prolific, publicând, de atunci, câte un roman la un interval de maximum trei ani.

Printre cărţile sale se numără: Le Rond de nuit (1969), Les Boulevards de ceinture (1972, Marele Premiu al Academiei Franceze), Rue des boutiques obscures (Premiul Goncourt), De si braves garçons (1982), Remise de peine (1987), Fleur de ruine (1991), Chien de printemps (1993), La petite bijou (2001, Premiul "Jean Monnet" pentru literatură europeană, oferit de departamentul Charente), Dans le café de la jeu - nesse perdue (2007). A obţinut şi premii pentru întreaga operă: Premiul Prince Pierre de Monaco (1984), Marele Premiu pentru Literatură "Paul Morand" (2000), Premiul Mondial "Cino del Luca" (2010), Premiul BnF, Premiul "Marguerite Duras" (2011). Patrick Modiano a scris şi scenarii de film (Lacombe, Lucien, 1973, Bon Voyage, 2003), precum şi versuri pentru cântece.


În cafeneaua tinereţii pierdute este un roman care respiră parfumul boemilor ani '60 parizieni, cu bistrourile din Cartierul Latin care găzduiesc nesfârşite întâlniri ale artiştilor şi în care timpul pare că stă în loc, suspendat într-un etern al poeziei.

În această lume se refugiază Louki, aşa cum se prezintă Jacqueline Delanque, un personaj misterios şi neînţeles, în încercarea de a fugi de o viaţă care ameninţă să o strivească prin rutina ei nemiloasă. Personajele lui Patrick Modiano sunt încărcate de farmecul unei vieţi trăite parcă doar pentru a discuta despre sensul existenţei şi despre artă. Dar paradisul acesta nu le este oferit pentru totdeauna. Asemenea unor îngeri alungaţi dintr-un spaţiu şi dintr-un timp mitice, eroii lui Modiano se trezesc în cenuşiul vieţii cotidiene, lipsite de farmecul de altădată, când totul părea posibil.

Romanul lui Modiano, dincolo de atmosfera nostalgică a unui Paris la care visăm cu toţii, dincolo de frivolităţi, aventuri şi iubiri pierdute, este şi un roman al marilor întrebări despre viaţă.


Dintre cele două intrări ale cafenelei ea o alegea întotdeauna pe cea mai puţin vizibilă, aceea pe care mulţi o numeau "uşa din umbră". Stătea veşnic la aceeaşi masă din spatele sălii mici. La început nu vorbea cu nimeni, apoi a făcut cunoştinţă cu obişnuiţii cafenelei Conde, cei mai mulţi având vârsta noastră, cam între nouăsprezece şi douăzeci şi cinci de ani. Câteodată, ea se aşeza la mesele lor, dar, cel mai adesea, rămânea fidelă locului său din spatele sălii.

Nu venea niciodată la aceleaşi ore. O găseai acolo dis-de-dimineaţă, ori apărea abia către miezul nopţii şi rămânea până la ora închiderii. Le Conde era cafeneaua care închidea cel mai târziu din cartier, împreună cu Le Bouquet şi La Pergola, dar era şi cea care adăpostea clienţii cei mai stranii. Odată cu trecerea timpului, stau şi mă-ntreb dacă nu cumva doar prezenţa ei dădea stranietate acestui loc şi acestor oameni, ca şi cum i-ar fi impregnat pe toţi cu parfumul ei.

Închipuiţi-vă că aţi fi adus acolo cu ochii legaţi, că aţi fi instalat la o masă, că vi s-ar scoate legătura de la ochi şi vi s-ar da un răgaz de câteva minute ca să răspundeţi la întrebarea: În ce cartier al Parisului sunteţi? Ar fi de-ajuns să vă observaţi vecinii, să le ascultaţi conversaţiile şi veţi ghici pe dată: în preajma răspântiei de la Odeon, pe care întotdeauna mi-o închipui mohorâtă sub ploaie.

Într-o bună zi, un fotograf a intrat la Conde. Nimic din înfăţişarea sa nu-l deosebea de ceilalţi clienţi: aceeaşi vârstă, aceeaşi ţinută vestimentară neglijentă. Purta o haină prea lungă pentru el, pantaloni de doc şi bocanci soldăţeşti. Îi fotografiase pe mulţi dintre cei care frecventau Le Conde. El însuşi devenise unul dintre obişnuiţii localului; ceilalţi îşi imaginau că face fotografii de familie. Mult mai târziu, pozele au apărut într-un album despre Paris, având ca explicaţii doar prenumele clienţilor sau poreclele lor. Şi ea era prezentă în multe dintre aceste fotografii.

Atrăgea lumina mai mult decât alţii, cum se spune în cinematografie. Dintre toţi, pe ea o remarcai dintr-odată. În josul paginii, în legendă, era menţionată cu prenumele de "Louki". "De la stânga la dreapta: Zacharias, Louki, Tarzan, Jean-Michel, Fred şi Ali Cherif..." "În prim-plan, stând la bar: Louki. În spatele ei, Annet, Don Carlos, Mireille, Adamov şi doctorul Vala." Louki stă dreaptă, în timp ce alţii au atitudini relaxate. De exemplu, cel numit Fred a adormit cu capul sprijinit pe bancheta de moleschin şi, în mod vizibil, nu s-a mai bărbierit de multe zile. Trebuie precizat că prenumele de Louki i-a fost atribuit încă din clipa în care a început să frecventeze Le Conde. Eram acolo într-o seară când a venit aproape de miezul nopţii. În sală nu mai rămăseseră decât Tarzan, Fred, Zacharias şi Mireille, aşezaţi în jurul aceleiaşi mese. Tarzan e cel care-a ţipat:
- Uite-o pe Louki...

Mai întâi a părut speriată, apoi a surâs.

Zacharias s-a ridicat şi, pe un ton de falsă gravitate, a spus:
- În noaptea asta te botez. Din clipa asta te vei numi Louki.

Şi, pe măsură ce orele se scurgeau şi fiecare dintre ei o numea Louki, îmi vine să cred că se simţea uşurată să poarte un nou prenume. Da, uşurată. Într-adevăr, cu cât mă gândeam mai bine, prima impresie mi se adeverea: ea se refugia aici, la Conde, de parcă voia să fugă de ceva, să scape de-un pericol. Gândul ăsta îmi venise tot văzând-o singură, aşezandu-se mereu în locul acela retras unde nimeni n-o putea zări. Chiar şi atunci când era alături de alţii, nu atrăgea deloc atenţia. Rămânea tăcută şi rezervată şi se mulţumea să asculte. Mi-am zis chiar că, pentru mai multă siguranţă, alegea grupurile zgomotoase, cei "buni de gură", căci altfel n-ar fi fost mereu aşezată la masa lui Zacharias şi Jean-Michel, a lui Fred şi Tarzan, a lui Houpa... Cu ei ea se topea în decor, nu mai era decât o anonimă, dintre cele numite în legendele fotografiilor: "persoană neidentificată" sau, mai simplu, "X". Da, la început, la Conde, n-am văzut-o niciodată stând de vorbă tête-à-tête cu cineva. Şi nici nu vedea vreun neajuns în faptul că unul dintre cei buni de gură o striga cu subînţeles Louki, fiindcă acesta nu era prenumele său adevărat.

Totuşi, studiind-o cu atenţie, observai anumite detalii care o diferenţiau de alţii. Îşi îngrijea ţinuta într-un fel neobişnuit pentru Le Conde. Într-o seară, şi-a aprins ţigara la masa lui Tarzan, Ali Cherif şi Houpa, şi am fost frapat de fineţea mâinilor ei şi mai ales de unghiile-i sclipitoare, acoperite cu un strat de lac incolor. Detaliul ăsta riscă să pară fără-nsemnătate. Să fim, atunci, ceva mai atenţi. Pentru asta-i necesar să facem câteva precizări asupra obişnuiţilor localului. Aşadar, ei aveau intre nouăsprezece şi douăzeci şi cinci de ani, în afara celor câţiva clienţi ca Babilee, Adamov sau doctorul Vala, care se-ndreptau către cincizeci, dar nimeni nu le mai ţinea minte vârsta. Babillee, Adamov şi doctorul Vala rămâneau fideli tinereţii lor, adică acelei epoci ce-ar putea fi evocată cu melodiosul şi desuetul termen de "boemă". Caut în dicţionar "boemă": "persoană care duce o viaţă de vagabond, fără reguli şi fără a se-ngriji de ziua de mâine". Iată o definiţie care se aplica perfect celor care frecventau Le Conde. Unii ca Tarzan, Jean-Michel şi Fred susţineau că au avut de-a face cu poliţia încă din adolescenţă, iar fetişcana Houpa evadase la şaisprezece ani din casa de corecţie Bon-Pasteur. Dar toate acestea se întâmplau pe Rive Gauche şi cei mai mulţi dintre ei trăiau în umbra artelor şi a literaturii. Eu însumi eram student. Nu îndrăzneam să le-o spun şi nu mă ataşam cu adevărat de grupul lor.

Am simţit clar că ea era altfel decât ceilalţi. De unde provenea înainte de a i se da porecla aceasta? Deseori, obişnuiţii localului apăreau cu câte-o carte în mână pe care-o puneau la-ntâmplare pe masă. Coperta era adesea pătată de vin. Les Chants de Maldoror. Les Illuminations.

Les barricades mystérieuses. La început, ea venea cu mâinile goale. Mai apoi, a vrut fără-ndoială să facă precum ceilalţi şi, într-o zi, la Conde, am surprins-o, retrasă în colţul ei, citind. De atunci nu s-a mai despărţit niciodată de carte. Când era în compania lui Adamov şi a celorlalţi, o aşeza pe masă, cât mai la vedere, ca şi cum această carte ar fi fost propriul ei paşaport sau un permis de rezidenţă care-i legitima prezenţa alături de ei. Dar niciunul nu lua în seamă cartea; nici Adamov, nici Babilee, nici Houpa. Era o carte de buzunar cu coperta ferfeniţită, dintre cele cumpărate la ocazie de pe cheiuri, având un titlu imprimat cu litere mari, roşii: Orizonturi pierdute. Pe atunci, acest lucru nu-mi spunea nimic. Ar fi trebuit să-i cer să-mi spună care era subiectul, dar mi-am zis prosteşte că Orizonturi pierdute nu era pentru ea decât un accesoriu şi că se prefăcea că o citeşte pentru a se potrivi cu muşteriii de la Conde. Chiar şi un trecător ce şi-ar fi aruncat o privire furişată înăuntru - ori chiar sprijinindu-şi o clipă fruntea de geam - ar fi conchis că muşteriii ăştia nu-s decât nişte simpli studenţi. Dar şi-ar fi schimbat numaidecât părerea observând cantitatea de alcool care se bea la masa lui Tarzan, Mireille, Fred şi Houpa. În liniştitele cafenele ale Cartierului Latin nu s-ar fi băut niciodată atât. Desigur, în orele moarte ale după-amiezii, Le Conde putea să dea o falsă impresie. Dar, pe măsură ce se însera, cafeneaua devenea locul de întâlnire al celor pe care un filosof sentimental îi asocia cu "tinereţea pierdută". De ce localul ăsta şi nu altul? Din cauza patroanei, o oarecare doamnă Chandly, care părea că nu se miră de nimic şi care manifesta chiar o anume indulgenţă faţă de clienţi. Mulţi ani mai târziu, atunci când străzile cartierului nu mai ofereau decât vitrine ale unor buticuri de lux şi când o marochinărie luase locul cafenelei Conde, am întâlnit-o pe doamna Chandly pe celălalt mal al Senei, pe treptele străzii Blanche. Nu m-a recunoscut imediat. Am mers o vreme alături vorbind, amintindu-ne de Conde. Imediat după război, soţul ei, un algerian, a cumpărat terenul. Doamna Chandly îşi amintea de prenumele tuturor şi se-ntreba ce se-ntâmplase cu noi, fără a-şi face în vreun fel iluzii. Ştiuse de la început că lucrurile aveau să sfârşească rău pentru noi. Câini ai nimănui, mi-a spus. Şi-n clipa cand ne-am despărţit, în faţa farmaciei de pe strada Blanche, mi-a mărturisit privindu-mă drept în ochi:
- Preferata mea era Louki.

Atunci când Louki se aşeza la masa lui Tarzan, Fred şi Houpa, bea la fel de mult ca ei. Sau se prefăcea de teamă să nu-i mâhnească? În orice caz, cu bustul drept, cu gesturi domoale, pline de graţie, şi cu un surâs imperceptibil, ţinea al naibii de bine la băutură. La bar e cel mai uşor să trişezi. Profiţi de o clipă de neatenţie a beţivanilor tăi de prieteni şi-ţi verşi paharul în chiuvetă. Dar acolo, la una dintre mesele de la Conde, era mult mai greu. Te forţau să le ţii hangul beţivănelilor. În această privinţă se arătau grozav de susceptibili şi te considerau nedemn de grupul lor dacă nu-i însoţeai până la capăt în ceea ce numeau "călătoriile" lor. Cât despre celelalte substanţe toxice, am crezut că pricep, fără a fi sigur că Louki le consuma, împreună cu unii dintre membrii grupului. Totuşi, nimic din privirea şi din atitudinea ei nu te lăsa să bănuieşti că vizita paradisurile artificiale.

M-am întrebat adesea dacă vreuna dintre cunoştinţele sale îi vorbise despre Conde înainte de a fi venit aici prima dată. Sau dacă cineva îi dăduse întâlnire la această cafenea şi nu venise. În acest caz, zi de zi, seară de seară, ea nu s-ar mai fi dezlipit de acea masă, sperând să-l regăsească în acest loc care era singurul punct de reper pentru ea şi acest necunoscut. Niciun alt mijloc de a-l întâlni. Nici adresă. Nici număr de telefon. Doar un prenume. Dar poate că ajunsese aici din întâmplare, ca mine. Se afla prin cartier şi voia să se adăpostească de ploaie. Am crezut întotdeauna că există anume locuri magnetice care te atrag dacă treci prin preajma lor. Şi asta într-un mod imperceptibil, fără să-ţi starnească vreo bănuială. E de ajuns o stradă în pantă, un trotuar însorit ori, din contră, unul scufundat în umbră. Sau doar o ploaie. Şi iată-te ajuns aici, exact în punctul unde trebuia să ajungi. Mi se pare că, prin amplasarea ei, cafeneaua Le Conde are această putere magnetică şi, dacă ai face un calcul al probabilităţilor, rezultatul s-ar confirma: dintr-un perimetru atât de mare, deriva ta urma să se încheie inevitabil la una dintre mesele sale. Ştiu eu ce ştiu.

Unul dintre membrii grupului, Bowing, cel pe care-l numeam "Căpitanul", se lansase într-o acţiune pe care ceilalţi o aprobaseră. Iată, în curând se fac trei ani de când acesta însemna numele clienţilor cafenelei, pe măsură ce respectivii soseau, notând întotdeauna data şi ora exactă. Îi însărcinase pe doi dintre prietenii lui să facă acelaşi lucru la cafenelele Bouquet şi La Pergola, care rămâneau deschise toată noaptea. Din păcate, în aceste două localuri clienţii nu voiau întotdeauna să-şi spună numele. De fapt, Bowing intenţiona să-i smulgă din uitare pe fluturaşii ce roiau câteva clipe împrejurul lămpii. Spunea că râvneşte la un imens registru cu pomelnicul clienţilor tuturor cafenelelor din Paris din ultima sută de ani, împreună cu minuţioase consemnări ale nesfârşitelor sosiri şi plecări. Era bântuit de ceea ce el numea "punctele fixe". Din acest val neîntrerupt de femei, bărbaţi, copii, câini, care trec şi care dispar, în cele din urmă, la colţuri de stradă, ţi-ar plăcea să reţii câte un chip din când în când. Da, după Bowing trebuia ca, în mijlocul acestui maelström al marilor oraşe, să găseşti câteva puncte fixe. Înainte să plece din nou în străinătate, mi-a dat caietul în care erau înscrişi, zi de zi, timp de trei ani, clienţii cafenelei Conde. Ea nu figura decât cu prenumele ei de împrumut, Louki, şi era menţionată pentru prima dată pe 23 ianuarie. Iarna acelui an era deosebit de geroasă şi unii dintre noi rămâneam în cafenea întreaga zi, fără a îndrăzni să înfruntăm frigul de afară. Căpitanul notase şi el adresele, astfel că puteai să-ţi închipui traseul obişnuit pe care-l străbătea fiecare dintre noi până la Conde. Acesta era pentru Bowing încă un mod de a stabili puncte fixe. Nu menţionează de la început adresa lui Louki. Abia pe 18 martie putem citi: "ora 14. Louki, str. Fermat 16, arondismentul XIV." Dar, pe 5 septembrie în acelaşi an, ea şi-a schimbat adresa: "ora 23.40. Louki, str. Cels 8, arond. XIV". Bănuiesc că Bowing ne desena traseele până la Conde pe un imens plan al Parisului şi că, pentru asta, Căpitanul folosea pixuri cu pastă de culori diferite. Poate că voia să ştie dacă aveam vreo şansă să ne întâlnim unii cu alţii înainte de-a ajunge la ţintă.

Într-adevăr, îmi aduc aminte că, într-o zi, am întâlnit-o pe Louki într-un cartier pe care nu-l cunoşteam şi unde vizitasem un văr de-al doilea al părinţilor mei. Plecând de la el, zoream spre staţia de metrou Porte-Maillot şi ne-am încrucişat la capătul bulevardului Grande-Armee. Am privit-o lung şi ea mi-a întors o privire neliniştită, de parcă aş fi surprins-o într-o situaţie jenantă. I-am întins mâna:
- Ne ştim de la Conde, i-am spus, şi cafeneaua mi s-a părut brusc a fi la capătul lumii. A schiţat un surâs stânjenit:
- Desigur... de la Conde...

Asta se petrecea la puţin timp după ce venise acolo prima dată. Nu se legase încă de ceilalţi şi Zacharias n-o botezase încă Louki.
- Nostimă cafenea, ce zici, Le Conde...

Scutură uşor din cap parcă aprobându-mă. Am făcut câţiva paşi împreună şi mi-a spus că locuia prin preajmă, dar că nu-i plăcea cartierul. Ce imbecil! În acea zi aş fi putut afla adevăratul ei prenume! Dar ne-am despărţit la Porte-Maillot, în faţa intrării la metrou, şi-am privit-o cum se îndrepta către Neuilly şi pădurea Boulogne, cu paşi tot mai lenţi, ca pentru a lăsa cuiva ocazia s-o oprească. M-am gândit că nu avea să mai revină la Conde şi că nu aveam să mai ştiu niciodată nimic despre ea. Avea să dispară în ceea ce Bowing numea "anonimatul marelui oraş", împotriva căruia pretindea că luptă, umplând cu nume paginile caietului său cu coperte roşii plastifiate, tip Clairefontaine, de nouăzeci de pagini. Ca să fim sinceri, frunzărind caietul, nu afli mare lucru. În

afară de nume şi de adrese temporare, nu ştii mai nimic despre toate aceste persoane şi nici despre mine. Fără îndoială, Căpitanul credea că înseamnă mare lucru că ne-a numit şi "fixat" într-un loc. Cât priveşte restul... La Conde nu ne puneam niciodată întrebări referitoare la provenienţă. Eram prea tineri, n-aveam nici un trecut de dezvăluit, trăiam numai în prezent. Chiar clienţii mai în vârstă, Adamov, Babilee sau doctorul Vala, nu făceau nicicând vreo aluzie la trecutul lor. Ei se mulţumeau să fie acolo, printre noi. Abia acum, după ce-a trecut atâta timp, încerc un regret: aş fi vrut ca Bowing să scrie mai clar în caiet şi să fi consacrat fiecăruia o mică notiţă biografică. Credea într-adevăr că un nume şi o adresă erau de ajuns, pentru ca, mai târziu, să te poată ajuta să regăseşti firul unei vieţi? Şi, mai ales, un simplu prenume care nu era cel adevărat? "Louki. Luni, 12 februarie, ora 23." "Louki. 28 aprilie, ora 14." Indica, de asemenea, locurile pe care le ocupau zilnic clienţii în jurul meselor. Uneori, nici nu trecea numele ori prenumele. În trei rânduri, în luna iunie a acelui an, a notat: "Louki împreună cu brunetul cu haină din piele de căprioară." Probabil că nu s-a gândit să-i ceară numele, sau tipul a refuzat să-i răspundă. În aparenţă, acesta nu era un client obişnuit. Brunetul cu haină din piele de căprioară a dispărut pentru totdeauna pe străzile Parisului, şi Bowing n-a putut să-i fixeze umbra mai mult de câteva secunde. La urma urmei, sunt şi multe inexactităţi în acest caiet.

Am reuşit să stabilesc puncte de reper care-mi confirmă ideea că ea n-a venit prima dată la Conde în ianuarie, cum te lasă să crezi Bowing. Am o amintire cu ea mult înainte de această dată. Căpitanul n-a menţionat-o decât din clipa în care ceilalţi au botezat-o Louki, şi bănuiesc că până atunci nu i-a remarcat prezenţa. N-a avut nici măcar dreptul la o notiţă lapidară gen "Ora 14. O brunetă cu ochi verzi", cum a beneficiat brunetul cu haină din piele de căprioară.

De fapt, ea şi-a făcut apariţia în luna octombrie a anului precedent. Am descoperit în caietul Căpitanului un punct de reper: "15 oct. Ora 21. Aniversarea lui Zacharias. La masa lui: Annet, Don Carlos, Mireille, Houpa, Fred, Adamov." Îmi amintesc precis. Ea era la masa lor. De ce Bowing n-a fost curios să-i ceară numele? Mărturiile sunt şi nesigure, şi contradictorii, dar eu sunt sigur de prezenţa ei în acea seară. Tot ceea ce o făcea invizibilă privirii lui Bowing mi-a atras atenţia: timiditatea, gesturile domoale, surâsul şi, mai cu seamă, tăcerea ei. Stătea alături de Adamov şi poate că datorită lui venise la Conde. Îl întâlnisem adesea pe Adamov în împrejurimile Odeonului şi, ceva mai departe, în cartierul Saint-Julien-le-Pauvre. De fiecare dată înainta sprijinindu-şi mâna de umărul unei fete. Un orb care se lasă ghidat. Şi totuşi, părea că observă totul cu privirea lui de câine tragic. Şi mi se pare că de fiecare dată era o altă fetişcană care-i slujea drept ghid. Sau de infirmieră. Şi de ce n-ar fi fost chiar Louki? Ei bine, chiar în acea noapte, ea a ieşit de la Conde împreună cu Adamov. I-am văzut coborând strada pustie către Odeon, Adamov cu mâna pe umărul ei, înaintând cu pasul lui sacadat. Ai fi zis că ei îi era teamă să meargă prea repede şi, totuşi, se oprea o clipă, ca şi cum l-ar fi ajutat să-şi recapete suflul. La răspântia de la Odeon, Adamov i-a strâns mâna într-un fel solemn, apoi ea s-a lăsat înghiţită de gura de metrou.

El şi-a reluat mersul de somnambul drept spre Saint-Andre-des-Arts. Şi ea? Da, ea a început să frecventeze cafeneaua Conde în toamnă. Fără nicio îndoială, asta nu-i opera hazardului. Pentru mine, toamna n-a fost niciodată un anotimp trist. Frunzele moarte şi zilele tot mai scurte nu mi-au evocat nicicând un sfârşit oarecare, ci, mai curând, o aşteptare a viitorului. În serile de octombrie, la ora când se lasă noaptea, Parisul întreţine o atmosferă electrizantă. Chiar şi când plouă. Nu-s prost dispus, în orele acelea n-am nici sentimentul scurgerii timpului. Mi se pare că totul e posibil. Anul începe în luna octombrie. Se deschid şcolile; cred că este anotimpul proiectelor. Atunci, dacă ea a venit la Conde în octombrie, este pentru că schimbase o întreagă parte din viaţa sa şi pentru că voia să facă aşa cum se spune în romane: PUNCT ŞI DE LA CAPĂT. De altfel, un anume lucru îmi arată că probabil nu mă-nşel: faptul că la Conde ei i s-a dat un nou prenume. Şi-n ziua aceea, Zacharias a vorbit chiar despre botez. Într-un fel, o nouă naştere.

Cât despre brunetul cu haină din piele de căprioară, el nu apare pe fotografiile făcute la cafenea. Este păcat. Se-ntâmplă deseori să identifici pe cineva cu ajutorul unei fotografii. O publici într-un ziar şi lansezi un apel către cei ce îl cunosc. Este oare tipul un membru al grupului pe care Bowing nu-l cunoştea şi pe care i-a fost lene să-l întrebe cum se numeşte? Ieri seară am frunzărit cu atenţie toate paginile caietului. "Louki împreună cu brunetul cu haină din piele de căprioară."

Mi-am dat seama, spre marea mea surprindere, că nu numai în iunie Căpitanul îl cita pe acest necunoscut. În josul unei pagini a mâzgălit în grabă: "24 mai. Louki împreună cu brunetul cu haină din piele de căprioară." Şi o aceeaşi legendă apare încă de două ori în aprilie. Îl întrebasem pe Bowing de ce, de fiecare dată când era vorba despre ea, îi subliniase prenumele cu un creion albastru, ca pentru a o diferenţia de ceilalţi. Nu, nu el o făcuse. Într-o zi, pe când stătea la bar şi îi nota în caiet pe clienţii prezenţi în sală, un bărbat care stătea alături de el în picioare l-a surprins în toiul muncii sale: un tip de vreo patruzeci de ani care-l cunoştea pe doctorul Vala. Avea o voce plăcută şi fuma ţigări fine. Bowing se simţise în siguranţă şi-i spusese câteva cuvinte despre ceea ce numea "Cartea lui de aur". Celălalt păruse interesat. Era "editor de artă". Sigur că da, îl cunoştea pe cel care făcuse cu ceva timp înainte fotografii la Conde. Îşi propunea să le publice într-un album al cărui titlu avea să fie: O cafenea la Paris. Ar avea bunăvoinţa să-i împrumute până mâine caietul, fiindcă l-ar putea ajuta să aleagă fotografiile şi legendele lor? A doua zi i-a înapoiat caietul lui Bowing şi nu a mai apărut niciodată la Conde. Căpitanul fusese surprins că prenumele Louki a fost de fiecare dată subliniat cu creion albastru. Dorise să ştie mai multe punându-i câteva întrebări doctorului Vala în legătură cu acest "editor de artă". Vala rămăsese uimit.
- A, ţi-a spus că era editor de artă?

Îl cunoştea destul de puţin, întâlnindu-l adesea pe strada Saint-Benoit în localul La Malene sau la barul cafenelei Montana unde jucaseră împreună, chiar de mai multe ori, patru-sute-douăzeci-şi-unu. Tipul frecventa cartierul de multă vreme. Numele său? Caisley. Vala părea cumva stânjenit atunci când vorbea despre el. Şi când Bowing a pomenit în treacăt de caietul său şi de sublinierile prenumelui Louki în creion albastru, o expresie de nelinişte a străbătut privirile doctorului. Asta doar o clipă. Apoi a schiţat un surâs. Probabil că-l interesa micuţa... E atât de drăguţă... Dar ce idee năstruşnică să umpli un întreg caiet cu toate numele astea... Tu, grupul vostru şi experimentele voastre de patafizică mă amuză...

Doctorul confunda totul: patafizica, letrismul, scriitura automată, metagrafiile şi toate experimentele pe care le întreprindeau clienţii cei mai literari ai cafenelei, ca Bowing, Jean-Mi chel, Fred, Babilee, Larronde sau Adamov.
- În fine, e periculos să faci asta, a adăugat doctorul Vala cu o voce gravă.

Caietul tău pare a fi un registru al poliţiei sau scriptele unui comisariat. E ca şi cum o razie ne-ar fi prins pe toţi dintr-odată... Bowing protestase încercând să-i explice teoria punctelor fixe, dar, începând din acea zi, Căpitanul avea impresia că Vala nu mai avea încredere în el şi că încerca să-l evite.

Acest Caisley nu subliniase pur şi simplu prenumele de Louki. De fiecare dată când în caiet era menţionat "brunetul cu haină din piele de căprioară", apăreau două sublinieri cu creion albastru. Toate astea l-au tulburat adânc pe Bowing şi-n zilele următoare l-au făcut să bântuie de zor pe strada Saint-Benoit sperând să-l surprindă pe acest pretins editor de artă, la Malene sau la Montana, şi să-i ceară explicaţii. N-a reuşit să-l mai întâlnească. După un timp, el însuşi a trebuit să părăsească Franţa şi mi-a lăsat caietul, de parcă ar fi vrut să reiau căutările lui. Dar astăzi este mult prea târziu. Şi dacă toată perioada asta este încă vie în amintirea mea, e nu mai din cauza întrebărilor rămase fără răspuns.

În orele libere ale zilei, odată întors de la birou, şi adesea în singurătatea serilor de duminică, îmi răsare câte un amănunt în minte. Încordându-mi atenţia, încerc să adun mai multe astfel de detalii şi le notez la sfârşitul caietului lui Bowing, pe paginile ce-au rămas albe. Eu însumi plec în căutarea punctelor fixe. Asta doar aşa, ca să-mi omor timpul, aşa cum alţii dezleagă cuvinte încrucişate sau îşi dau în cărţi.

Numele şi datele din caietul lui Bowing mă ajută mult, când şi când ele evocă un fapt precis, o după-amiază ploioasă sau însorită. Anotimpurile m-au impresionat întotdeauna. Într-o seară, Louki a intrat la Conde cu părul leoarcă din pricina unei averse ori, mai degrabă, a unei interminabile ploi de noiembrie sau de început de primăvară. În ziua aceea, doamna Chadly se afla în spatele barului. A urcat apoi la primul etaj, în micul său apartament, ca să caute un prosop. Aşa cum este scris în caiet, în seara aceea erau reuniţi la aceeaşi masă Zacharias, Annet, Don Carlos, Mireille, Houpa, Fred şi Maurice Raphael. Zacharias a luat prosopul şi i-a şters bine părul lui Louki, înainte de a-l înnoda în chip de turban în creştetul capului. Ea s-a aşezat la masa lor, au convins-o să bea o tărie, iar ea a rămas până tarziu cu ei, nedesfăcându-şi turbanul din creştetul capului. La ieşirea de la Conde, spre ora două după miezul nopţii, încă ploua. Rămăsesem în prag şi Louki îşi purta nestânjenită turbanul. Doamna Chadly stinsese luminile în sală şi se dusese să se culce. A deschis apoi fereastra de la mezanin şi ne-a propus să urcăm la ea ca să ne-adăpostim. Dar Maurice Raphael i-a spus foarte politicos:
- Să nu vă gândiţi la asta, doamnă... Trebuie să vă lăsăm să dormiţi...

Era un brunet frumos şi ceva mai în vârstă decât noi, un client fidel al cafenelei, pe care Zacharias îl denumise "Jaguarul" din cauza mersului şi a gesturilor sale feline. Ca şi Adamov şi Larronde, publicase mai multe cărţi, dar noi nu vorbeam niciodată despre asta. Un mister plutea în jurul acestui bărbat şi ne gândeam chiar că avea legături cu Mafia. Ploaia s-a înteţit, o ploaie musonică, dar nu era nimic grav pentru ceilalţi, căci stăteau în cartier. În curând, n-am mai rămas sub portal decât Louki, Maurice Raphael şi cu mine.
- Pot să vă conduc cu maşina?, s-a oferit Maurice Raphael.

Am alergat prin ploaie până în josul străzii, acolo unde era parcată maşina lui, un vechi Ford negru. Louki s-a aşezat lângă el, iar eu, pe bancheta din spate.
- Pe cine las primul?, a întrebat Maurice Raphael.

Louki i-a spus strada pe care locuia, precizând că este dincolo de cimitirul Montparnasse.
- Va să zică, locuieşti în limb, a spus el.

Cred că nici eu, nici Louki n-am priceput ce înţeles avea cuvântul "limb". Eu i-am cerut să mă lase în apropiere de grădina Luxembourg, colţ cu Val-de-Grace. Nu doream să ştie exact unde stau, de teamă să nu-mi pună cine ştie ce întrebări. Le-am strâns mâna lui Louki şi lui Maurice Raphael, zicându-mi că niciunul nu-mi ştie prenumele. Eram un client foarte discret al cafenelei şi mă ţineam mai la distanţă, preferând să-i ascult pe ceilalţi. Şi asta-mi era de ajuns. Mă simţeam bine cu ei. Le Conde era pentru mine un refugiu din calea a tot ce intuiam că-nseamnă monotonia acestei vieţi. A fost o parte din mine însumi - cea mai bună - pe care, într-o zi, voi fi silit s-o las aici.
- Pe bună dreptate locuieşti în cartierul Val-de-Grace, mi-a spus Maurice Raphael.

Îmi zâmbea, şi zâmbetul lui îmi părea că exprimă totodată amabilitate şi ironie.
- Pe curând, mi-a spus Louki.

Am coborât din maşină şi am aşteptat ca ea să dispară către Port-Royal, apoi am făcut cale-ntoarsă. În realitate, nu locuiam chiar în cartierul Val-de-Grace, ci mai jos, în imobilul cu numărul 85 de pe bulevardul Saint-Michel unde, printr-un miracol, găsisem o cameră imediat ce sosisem la Paris. De la fereastră vedeam faţada neagră a şcolii mele. În noaptea aceea nu-mi puteam dezlipi privirea de pe acea faţadă monumentală, cu o impozantă scară de piatră la intrare. Ce-ar gândi ei dacă ar afla că urcam zilnic scara asta şi că nu eram decât un elev al Şcolii superioare de mine? Zacharias, Houpa, Ali Cherif sau Don Carlos ştiau ei într-adevăr ce era Şcoala de Mine? Trebuia să-mi păzesc bine secretul dacă nu voiam să mă ia peste picior sau să se ferească din calea mea. Ce valora pentru Adamov, Larronde sau Maurice Raphael o Şcoală de Mine? Nimic, fără îndoială. M-ar fi sfătuit desigur să nu mai urmez astfel de cursuri. Dacă îmi petreceam atâta timp la Conde, este pentru că voiam să mi se dea un astfel de sfat, odată pentru totdeauna.

Louki şi Maurice Raphael probabil că ajunseseră dincolo de cimitirul Montparnasse, în acea zonă numită "limb". Şi eu, în picioare, retras în obscuritate, lângă fereastră, fixam faţada neagră. Ai fi zis că-i gara dezafectată a unui oraş de provincie. Pe zidurile clădirii alăturate remarcasem urme de gloanţe, ca şi când acolo fusese executat cineva. M-am surprins şoptindu-mi aceste patru cuvinte care mi se păreau din ce în ce mai îndepărtate: ŞCOALA SUPERIOARĂ DE MINE.