Planul

Până acum ceva timp puteam să spun că mi-e frică de moarte. Acum, nu ştiu... Mi-e mai frică să mă gândesc la faptul că aş putea fi nemuritoare. Dacă ar veni moartea la mine, nu ştiu cum aş reacţiona. Nu ştiu dacă îmi va fi dor de cineva, de ceva, dacă îmi va fi frică. Nici nu ştiu măcar dacă ar plânge cineva, dacă s-ar interesa cineva de existenţa sau neexistenţa mea. Din câte am observat în ultima perioadă, cu toţii mă urăsc. Nu mai e nimic la fel, nu mă mai priveşte nimeni ca pe un nou început, nu mă mai trăieşte nimeni cu bucurie şi nu mă mai aşteaptă nimeni. Prin licee sunt din ce în ce mai mulţi copii atei. Au început să crească în ochii mei, pentru că ei nu cred în nimic, orice le-ai povesti. Asta din cauză că părinţii lor nu au avut timp să le citească basme înainte de culcare atunci când erau mici. Oh, dar stai, nu a scris nimeni un basm cu mine. În fine, spun aşa, măcar pentru surorile mele. Normal, Duminica aici, Duminica colo, Miercuri, Vineri... Ce nebun ar scrie despre Sfânta Luni?! Hai să fim serioşi...

În faţa mea se găsesc aşa: o cutie cu suc natural de mere... Mda, cre-că... La fel de "fără conservanţi" ca şi cheful meu de viaţă; o sticlă cu spirt, în care, mai devreme sau mai târziu tot îmi voi îneca amarul, pentru că rămân fără bani. Uneori, şi sfinţii o duc prost, mai ales în perioada asta. Un pieptăn rupt, beţişoare de urechi, o foaie cu un poem laudativ scris la adresa mea de către un poet contemporan (probabil extrem de plictisit) şi o cană verde. Îmi plac cănile verzi. Din cele de acest gen îmi beau cafeaua de ziua mea, o dată pe săptămână. În fine, pe lângă toate aceste obiecte, mai e jurnalul în care scriu acum şi pe care încă nu m-am hotărât dacă îl voi arde sau îl voi lăsa ca probă pentru mai târziu... Strâng toate lucrurile într-un colţ al biroului şi îmi întind o foaie pe care urmează să scriu planul sinuciderii mele.

Decizia asta a fost luată în urmă cu mult timp, însă am tot amânat fapta, pentru că mă mustra conştiinţa. Asta până mi-am dat seamă că nu-mi va ţine niciodată conştiinţa de foame, de sete sau de singurătate. Sinuciderea mea... Să presupunem că va avea loc într-o zi de Duminică. Aşa vreau eu. Dacă tot mor, să nu o fac la mijlocul săptămânii, ci oamenii să se trezească a doua zi dimineaţă într-un vid. Să nu se aştepte la nimic. Să-i lovească viaţa în moalele capului. Vorba aia: "rău e cu rău, dar mai rău e fără rău". Să văd eu ce-o să se facă fără mine. Ce vor spune profesorii în zilele de vineri? Ce vor face cei care trebuie să se trezească de dimineaţă, să-şi bea cafeaua şi să se pregătească pentru o nouă săptămână? De fapt, dacă eu mor, nu va avea de unde să mai înceapă o nouă săptămână. Să înceapă săptămâna de marţi... Nu! Asta e şi ideea. Numai în felul ăsta îşi vor da seama cât sunt de importantă. Îşi vor da seama cu toţii: copiii care se plâng în statusurile lor de pe Facebook, că, vezi Doamne, sunt al naibii de fioroasă; studenţii fără bani, ce aşteaptă pachetele cu provizii, care se presupune că vor ajunge la ei de ziua mea, muncitorii care-şi primesc banii săptămânal, cei de la televiziune şi radio, magazinele second-hand, ce obişnuiesc să scrie pe pancarte mari "Luni primim marfă"... Totul se va nărui. Cel mai rău îmi pare, iar asta va suna urât de tot, că nu voi fi aici să văd cu se duce totul de râpă. Aş plânge... Nu sunt chiar aşa de rea.

Nu ştiu cum se face, dar deodată, cum am început cu aceste planuri - Hop! - Îngeraşii păzitori au început să se învârtă în jurul aurei mele şi să mă întrebe: "Merită?... Merită ei să îndure un asemenea chin şi dezechilibru? Fie-ţi milă, prea bună Sfântă Luni!" Evident că merită! Nu am mai văzut aşa ceva! A, ba da, la oameni. De ce nu aţi venit până acum, când puterile mele erau pe sfârşite, când nervii mei erau tocaţi de o mare de oameni nervoşi care cereau întotdeauna mai mult? Atunci aveam nevoie de voi! Eu sunt una singură, iar ei o planetă întreagă. Cu toţii au aşteptări, nu-i aşa? Toţi îşi doresc tot felul de lucruri, fără să ofere nimic altceva în schimb. Nici măcar un simplu "mulţumesc"... Mulţi îşi doresc ca nici măcar să mai vin. Ei, mă mai puteţi întreba dacă merită?

Evident, e imposibil să înlocuieşti lunea cu altceva. Pe lângă asta, nici nu ar suna la fel de bine. Hai să zicem... Nu aş mai exista eu, dar, cum spuneam, începutul de săptămână trebuie să fie pus undeva. Dar unde? Şi cine se ocupă de asta? Evident, nimeni, pentru că toţi sunt siguri şi sută la sută liniştiţi, că nu s-ar putea întâmpla vreodată ceva, astfel încât eu să dispar. De unde şi până unde o asemenea grozăvie? Nici măcar surorile mele nu ar putea concepe aşa ceva. Cu toţii mă consideră serioasă şi responsabilă, perseverentă, cu un loc stabil de muncă pe care îl îndrăgesc şi de care depinde soarta omenirii. Bine, aşa este, dar la mine nu se gândeşte nimeni! Mereu am fost eu cea mai mare şi responsabilă. Nu-mi mulţumeşte nimeni, iar dacă o fac, o fac numai într-un mod ironic: "Mulţumesc pentru o săptămână dezastruoasă!" Cu plăcere, umanoid nerecunoscător! Să fii prima zi din săptămână nu-i floare la ureche!

Îmi cer scuze, n-am mai avut niciodată ocazia să spun ce am pe suflet. Pe sfinţi nu-i întreabă nimeni de sănătate. Doamne iartă-mă... De fapt, nu! Nu mai cer nimic. Urmează să-mi scriu testamentul, pentru că aşa e procedura, iar apoi fie ce-o fi. De-oi ajunge-n iad, mă împac eu şi cu dracul. Am tot avut de furcă cu el.

Până să mă hotărăsc ce şi cui las moştenire, trebuie să mă gândesc cum voi muri. Presupun că gloria mi-e asigurată. Mass-media va vui, fiind întoarsă cu susul în jos. Îmi şi imaginez titluri: "Luni a murit! Ce ne va aduce ziua de Mâine?", "Începutul sfârşitului: s-a instaurat criza mondială" şi alte cuvinte depresive. În timpul acesta, eu îmi voi duce somnul liniştit şi întunecat, fiind pierdută în cele mai negre gânduri ale pământenilor, pentru totdeauna, sper. Trebuie să-mi încropesc un plan referitor la modul în care voi părăsi lumea asta simpatică. Ar trebui să fie un mod stupid, pentru că în acest fel efectul va fi mult mai puternic. Dacă m-aş sinucide într-un mod grandios ori clişeic, de exemplu, împuşcându-mă, nu ar fi prea interesant. În schimb, dacă reuşesc să o fac să pară ca un accident, ca să nu arăt şi mai frustrată decât sunt, probabil că se vor păstra câteva momente de reculegere şi compătimire pentru mine.

Scenariu: mă împiedic de propriile mele gânduri şi cad, acestea fiind atât de colţuroase, încât îmi vor produce răni monstruoase şi voi muri din cauza hemoragiei. Clar, nu. E prea profund. Oamenii nu mai au timp de aşa ceva. Să alunec în baie?... Nu. Să mă calce maşina? Nu. Să mor în urma săriturii lui Felix Baumgartner de la 39.000 de metri? Aş fi vrut eu să fie aşa de simplu... Ar fi fost chiar eroic. Orice idee mi-ar trece prin minte, e penibilă, aşa că voi apela la veşnicul ştreang, ori îmi voi pune aura la gât şi o voi agăţa de o sfoară. Trebuie să găsesc locul şi planul e gata. Mă gândeam să merg la miezul nopţii în teatru, să mă urc pe scenă şi să mă spânzur de ştangă. Mereu mi-am dorit să fiu în lumina reflectoarelor, dar n-am avut norocul ăsta. Au avut întâietate surorile mele, dar nu-mi pot explica nici până în ziua de Azi de ce. Nu are nici un sens, pentru că nici un lucru interesant nu se întâmplă în zilele de Miercuri, ori Duminică. Chiar aşa! Duminica se doarme! Încep să îi înţeleg pe toţi copiii atei. Da, m-am hotărât. Lor le voi lăsa totul. Iar în legătură cu reflectoarele, nu-i nimic. Aura mea mă va lumina până în ultima clipă.

Testament: În primul rând voi combina spirtul cu sucul de mere într-un cocktail greţos, pentru a-mi face curaj să împart bunurile pe care le deţin. Să vedem... Toate cărţile cu basme în care apar surorile mele. Nişte capodopere... Le dau pe toate copiilor atei, pentru că ei vor face exact ceea ce trebuie: le vor lăsa să putrezească în biblioteci până când vor fi nevoiţi să le citească la şcoală. Le las şi pieptănul - pentru pletele lor interzise pe holurile instituţiilor de învăţământ, şi beţişoarele de urechi - să-şi cureţe pavilioanele de mustrările profesorilor, poemul îl voi lăsa între paginile jurnalului, tot ca probă, asta dacă vor intenţiona oamenii de ştiinţă să conceapă o nouă Luni, bazată pe mine, numai că puţin mai acceptabilă. Cana verde... o las pe birou, lângă cocktailul din care nu mai pot să beau, pentru că voi muri înainte să-mi termin ideea.

Pe lângă toate astea, frustrările mele le voi lăsa aici, în jurnal. Îmi pare rău că nu mi-au mai rămas pagini pentru lucrurile bune. Cine va găsi caietul ăsta va fi un norocos, pentru că aici se află toată istoria mea de primă zi din săptămână, toate proiectele, toate ideile, întrebările pe care mi le-am pus, realizările şi, mai ales, toate ocările pe care le-am îndurat, unele din ele foarte nesimţite, din partea oamenilor. Norocosul ăsta va face o grămadă de bani pe spatele meu de sfântă moartă. De asta mă sinucid. Nu ştiu exact cum să rezum într-un cuvânt, dar am motive întemeiate. Şi cu toate astea, măcar iese cineva în avantaj. Până la urma urmei, nu-s chiar aşa de rea, nu?

...

Să vezi fază: s-a rupt ştanga. Ce chestie, Ieri eram un nimeni, iar Azi sunt tot Luni. Trebuie să încep un jurnal nou.