Robinetul care curge lin

De ce s-a apucat Omul de scris? Habar n-am, dar nu cred că din plictiseală, deşi am putea păstra asta drept variantă de rezervă. Să presupunem că era atât de plin de sine, încât a început să dea pe afară tot felul de minunăţii, dar nu ca o oală uitată pe foc, ci ca un robinet ce curge lin. Din ţeavă curg de toate: iepuraşi, unicorni, balauri, balerine, stele, fulgere, ciocolată de casă, dvd-uri cu filme, sticle cu alcool şi aşa mai departe, toate acestea fiind reprezentările unor maimuţăreli interioare ocolite. Carevasăzică, eu sufăr, da? Numai că fac o sugestie cititorului meu şi-i clipesc din ochi prin litere cum că de fapt în mine se petrece altceva, de pildă: un gândac de bucătărie arde clătitele de la micul dejun. Astfel sunt nevoită să stau toată ziua abătută şi cu fluturi în stomac, iar cei din jurul meu să mă întrebe ce se întâmplă cu mine, iar eu să le răspund teatral că "nimic, mi-e doar foame". Aşa-i scrisul, "minciună frumoasă" cum spunea Oscar al lui Schmitt.

Vă voi spune acum o poveste pe care nu o veţi crede, mai mult ca sigur. Veţi urma numai convenţia veche de "intrăm în poveste şi ne facem c-o trăim", minţindu-vă frumos că bucata asta de viaţă din această pagină e chiar aşa cum e scrisă. Iată că şi cititul e o bazaconie pentru creduli care, aparent, face bine. Vă voi spune că, de fapt, Dumnezeu a ieşit dintr-un ou, într-o zi care pe atunci nici măcar nu era zi, ci era vid. Aşadar, Dumnezeu e un ou din aer, cu aspect divin, ce formează cerculeţe în plămânii noştri. Ei bine, de aici începe procesul de transformare: noi respirăm Dumnezeu, iar dacă nu ajunge în noi, nu devine oxigen. În fine, sunt şi cazuri speciale, în care Dumnezeu se ascunde în foiţe prinse-n filtru şi fumat de puştii din spatele şcolii, care se ascundă să nu-i vadă profii şi să le dea cu credinţa-n cap.

Vă mai spun că primul lucru pe care l-a făcut Dumnezeu a fost să-şi pună amprenta pe vidul din jurul său, înfăptuind astfel Soarele. Această amprentă s-a comportat exact ca un bec, care odată aprins, luminează tot ce se află în jur. Astfel, în momentul creării sale, această amprentă luminoasă a făcut vizibil întreg Universul, dând vidului un nou sens cu întinderea sa infinită. Apoi, dintr-o joacă, Dumnezeu a mototolit o rază de Soare în palmele sale până când s-a răcit, dând naştere Lunii. După, a creat o vacă cu trei viţei frumoşi, ce nu stăteau locului nicicând, ca să-i mai alunge Domnului din tristeţea de a fi tot singur. Viţeluşii erau hrăniţi cu lapte lunar şi pe măsură ce creşteau se făceau din ce în ce mai obraznici. Le apăreau corniţele şi se luau adeseori la harţă. Într-o bună zi, care pe atunci nu era zi, ci era vid colorat, viţeluşii s-au trântit cap în cap, cu foarte multă putere, iar din cauza tunetelor şi fulgerelor de pe urma acelei izbituri, au fost desfiinţaţi şi au devenit Timp. Vaca lunară s-a speriat şi a vărsat, de necaz, tot laptele, iar din el s-a format o bilă plutitoare, care s-a albăstrit mai apoi de la frig.

Ei bine, având în vedere că laptele a avut dintotdeauna mult calciu în componenţa sa, cât a înotat, Timpul a ajuns incasabil şi veşnic, devenind ajutorul de nădejde al lui Dumnezeu şi sfătuindu-l în toate cele ce urma să le înfăptuiască.
- Domnule Dumnezeu, spuse Timpul cât se îmbăia în lapte, de când am ajuns veşnic nu am mai atins nici o bucată de pământ. Am înotat încontinuu şi am înconjurat bila asta de lapte, până am ajuns să o urnesc din loc şi să înconjor şi Soarele cu ea. Ce ar fi să mai schimbăm puţin spaţiul? Să presărăm pe ici, pe colo, nişte mâini de pământ uscat. Luăm din Lună, căci acolo e destul, slavă Ţie! Nici nu trebuie mult, căci voi avea eu grijă ca odată cu mine, să se înmulţească. Lasă totul în seama mea.

Auzind Dumnezeu ideea Timpului, a făcut întocmai: i-a oferit un pumn de pământ pe care l-a presărat peste bila din laptele albăstrit.
- Aşază-l cum pofteşti, a spus Dumnezeu.

Timpul aşa a şi făcut. La început a făcut o moviliţă de pământ în mijlocul bilei, apoi s-a gândit că ar fi mai bine să lase frâu liber imaginaţiei. Astfel a împrăştiat pe ici, pe colo, de jur împrejurul bilei, bucăţele de Lună pe care le-a amestecat cu lapte şi le-a făcut mai mari, dându-le forme ciudate, culori mai închise şi mai deschise, părţi mai înalte sau mai joase şi pe alocuri, câteva ochiuri de lapte. Dumnezeu a fost foarte încântat de isprava Timpului:
- Cum să se numească această minunăţie? întrebă zâmbitor Dumnezeu.

Timpul avu o scăpare de entuziasm şi a spus fără să stea pe gânduri:
- Să-i spunem Pământ, Doamne! Căci din pământ a fost creat.
- De-ai fi sau nu hotărât, ce se întâmplă în Universul ăsta mare aşa rămâne. Iată deci, Pământul, pe care ţi-l las ţie în grijă, drept recunoştinţă pentru toată munca. Priveşte sub talpa ta! Acolo se află un boţ de pământ şi o picătură de lapte. Pune-ţi toată măiestria şi înfăptuieşte o fiinţă după bunul tău plac, iar la final, pune-i în frunte sclipirile astea, spuse Dumnezeu, întinzându-i Timpului două colţuri de Luceafăr. Apoi, dă-mi de ştire să vin să-ţi binecuvântez creaţia şi să suflu asupra ei de trei ori.

Timpul, fiind onorat de o asemenea şansă, s-a pus îndată pe treabă şi a modelat o făptură frumoasă ca Soarele, pe care nu o pot descrie în amănunt, deoarece e orbitoare. Dacă totuşi curiozitatea nu-ţi dă pace, poţi privi într-o oglindă şi vei regăsi acolo foarte multe din trăsăturile sale. După ce a terminat, Timpul s-a oprit şi a privit încă o dată făptura, aplecându-se deasupra pieptului său pentru a finisa detaliile. Atunci, o picătură de sudoare a alunecat de pe fruntea sa direct în inima creaţiei, mutând-o mai la stânga.
- Ce s-a întâmplat? l-a întrebat Dumnezeu pe Timp, deşi văzuse cele petrecute.
- Am stricat totul! Îmi pare rău, Doamne, nu am vrut să te dezamăgesc! M-am... grăbit.
- Dă-te la o parte, îi spuse Domnul, după care a suflat în pieptul fiinţei de trei ori.

Sub ochii Timpului, făptura sa a început să prindă culoare şi foarte repede s-a ridicat singură, privind cu colţurile de Luceafăr din frunte de jur împrejurul bucăţii de pământ pe care se afla, fixându-l pe Dumnezeu şi pe Soare.
- Acum, spuse Dumnezeu Timpului, greşeala ta a fost premeditată, făptura aceasta trăind de acum înainte doar cu sudoarea ta în trup. Este de datoria ta să o înveţi să-şi preţuiască viaţa şi să nu se sfiiască să trudească dacă nu îşi doreşte să moară singură, căci ea nu este veşnică, asemeni ţie.

Făptura a primit numele de Om şi se află sub grija Timpului pentru totdeauna. De atunci, Omul a tot muncit, ieşind de pe urma sudorii sale alte şi alte făpturi, care mai de care mai interesante, unice în felul lor, cu particularităţi dobândite de pe urma cantităţii de sudoare produsă de cele de dinainte.

Odată cu Timpul, Dumnezeu i-a mai ajutat din când în când pe oameni să obţină diverse lucruri sau preocupări. Unii dintre ei şi-au construit, la rândul lor, tot felul de obiecte folositoare. Uneori nu le mai ajungeau ceea ce aveau şi năvăleau peste viaţa altora. Astfel au avut loc neînţelegeri, războaie, oamenii încercând chiar să împartă şi să remodeleze pământul creat de Timp, acesta fiind nevoit să privească cu îndârjire cu involuează totul, fără să poată interveni.
- Trebuie să ai răbdare, spuse Dumnezeu. Odată cu tine se va rezolva totul. Las totul în seama ta! Nu te grăbi...

Acestea fiind spuse, "odată cu Timpul" sau "Timpul le rezolvă pe toate", au ajuns astăzi să fie vorbe luate ca atare, fără să ştim exact dacă acestea au vreo noimă sau vreun sâmbure de adevăr. Cert este că lucrurile s-au aşezat într-un final, chiar dacă oamenii nu s-au oprit din trudit. Tot ce ne mai rămâne nouă de făcut este să ne gândim ce am face, eu - ca Om cu robinetul care curge lin - şi tu - Om minţit frumos - dacă Timpul ar muri, prin absurd. Să spunem că am rămâne cu certitudinea că ne tragem cu toţii dintr-o vacă, ceea ce e, hai să zicem, simpatic. Adevărul este, până la urma urmei, că noi suntem Timpul. Şi dacă-mi pun în cap să fiu obraznică, îl pot fuma pe Dumnezeu într-o pauză la şcoală, pentru ca mai apoi să îl păstrez în plămâni şi să-l expir din când în când a creativitate.

Aşa-i scrisul, "minciună frumoasă". Unde închid eu robinetul, în altă parte se deschide altul. Într-o casă poate că e inundaţie, iar în alta Dumnezeu nu există. Eu mai bine pun dopul la cadă şi spun că nu am habar de nimic, pentru mine truda oprindu-se aici.