"Tânărul în geacă kaki?"
"Nu, nu, cel cu şapcă şi palton."
Am tăcut un moment. Nu văzusem un astfel de bărbat. Dar se pare că el se aflase acolo, iar eu luasem această bacterie de la el.
"Poate încurc zilele, asta a fost ieri sau alaltăieri?"
"Ăăăăă... stai să vedem ce scrie aici."
Cel care discuta cu mine a început să dea înapoi foile documentului pe care îl ţinea în mână. De fapt părea mai degrabă un dosar, căci era gros de un deget, plin cu foi dactilografiate şi mi-a stârnit întreaga curiozitate.
"Ai ieşit din casă, nu ai răspuns la salut când vecinul de la trei te-a abordat, ceva în legătură cu o ţeavă de la tine care îl inundă pe el, purtai un pardesiu violet, o bonetă demodată şi ghetele de piele. Ai luat-o pe bulevardul Timişoara şi te-ai oprit_"
"Da, da, în fine, nu contează."
"E mai bine pentru toată lumea să nu intrăm în detalii."
M-a privit cu cei cincizeci de ochi ataşaţi pe urechea dreaptă şi a adăugat:
"Bacteria de care vorbim, este în orice caz foarte sensibilă la schimbările tale de stare. De aceea trebuie să te menţinem fericită. Am sondat subconştientul tău, sper să ne scuzi, ca să aflăm ce te face pe tine fericită. A fost un pic ciudat, dar iată ce a ieşit."
Aici s-a răsucit spre uşa din dreapta şi a făcut un gest cu tentacula care-i servea drept mână, invitându-mă să mă dau jos de pe masa pe care stătusem până atunci întinsă şi să văd cu ochii mei. A deschis uşa încet şi m-a lăsat să arunc o privire. Sincer, eram foarte emoţionată. Urâţii ăştia vroiau să mă facă fericită. Bacterie sau nu, îmi venise rândul să mă număr printre cei mai norocoşi nemernici din lume. Oricine în locul meu ar fi mirosit aici oportunitatea care mi se deschidea în faţă şi de care eram invitată să profit.
Dar, nu vă supăraţi, camera era goală, albă, doar în mijloc era o măsuţă din fier forjat. Nostimă, nu-i bai, dar... pardon? Lângă măsuţă un scăunel, din fier forjat, haios, mda, l-aş fi pus la mine pe balcon.
"Nu vă supăraţi, domnule extraterestru_"
"Numeşte 554mx)>
"Te rog aşază-te", m-a întrerupt din nou bucata de carne malformată. Ba chiar părea să nu deţină îndeajuns de multă răbdare, ceea ce era impardonabil. Am făcut câţiva paşi, neştiind ce să fac, adică... sondat subconştient pe dracu'! Puteam enumera un milion de lucruri care m-ar fi făcut fericită. Inclusiv să-l ia domnii extratereştrii pe gagiul de la trei şi să-l uite pe o insulă pustie. Ori să mi-l pună la dispoziţie pe directorul companiei unde lucrez, acum fără să o jignesc pe soţia lui cu care are nu ştiu câţi copii, dar dacă asta era dorinţa mea, iar eu eram cea care aveam bacteria preţioasă...?! Viaţa e dură.
M-am aşezat la măsuţa aia amărâtă cu nişte nervi îngrozitori, chiar mă imaginam scoţând flăcări pe urechi de furie. Eram hotărâtă să nu le dau nicio bacterie. Cât de buni oameni de ştiinţă puteau fi dacă sondaseră "subconştientul" unei femei şi tot ceea ce găsiseră erau o măsuţă şi un scăunel? Şi, mă rog, o plantă pe măsuţă.
Ce plantă mai era şi aia? O iarbă, acolo. Un ghiveci dreptunghiular scund cu iarba asta în el. Aveam nişte draci de aş fi putut să o smulg şi să i-o arunc în cei cincizeci de ochi ataşaţi de urechea dreaptă. Chiar am întins mâna să fac exact asta, dar când să apuc iarba, aceasta s-a retras, speriindu-se parcă de o eventuală atingere din partea mea şi şi-a schimbat culoarea în roşu. După aceea a revenit imediat, trecând printr-o mulţime de nuanţe ciudate înapoi la verde. Avea un miros asemănător cu muşchiul de pe copaci, de ploaie, de locuri îndepărtate, mirosea a ziua aceea când m-am rătăcit în pădure într-o excursie cu şcoala. M-au găsit după o săptămână şi ceva.
Am întins încă o dată mâna, iar iarba s-a retras la fel ca prima oară, parcă chircindu-se în sine. Apoi nu m-am putut abţine şi am încercat încă o dată. Şi încă o dată, şi încă o dată.
Cândva am răsucit capul şi mi-am dat seama că extraterestrul plecase. Am privit în jur. Pereţi albi şi o unică fereastră pe care nu se vedea nimic, dar trebuie să fi fost o mulţime de păsări dincolo de ea, pentru că se auzeau tot felul de sunete care nu puteau fi scoase decât de vieţuitoare înaripate. Dar nu m-am ridicat să văd ce e dincolo de această fereastră.
Am stat privind iarba aceea. Fiecare fir subţire, verde crud, a fost analizat de mine, gândindu-mă cum se retrage când întind mâna spre ea şi îşi schimbă culoarea. Auzisem o teorie care mă obsedase multă vreme, conform căreia plantele pot mirosi, vedea şi simţi, dar nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Mi-am amintit întrebarea care îmi fusese pusă des după incidentul din şcoală, şi anume "cum supravieţuisem singură acolo?". Incident care de multe ori mi se păruse doar un vis îndepărtat şi nicidecum realitate. Fusesem sfătuită de către psihologul şcolii la care fusesem trimisă după aceea să nu mai răspund cu "nu am fost singură".