Ion Besoiu e amărât. Priveşte în jurul său, la tinerii nepăsători, la ţăranii nevoiaşi, la afaceriştii engleziţi şi parcă nimic nu e cum ar trebui să fie. Nu mai e ruşine, sunt numai rele! Totuşi, îi place să creadă în continuare că trăieşte într-o ţară binecuvântată, căci el a cunoscut România când oamenii îngenuncheau în semn de doliu pentru nedreptăţile istoriei, când în satele prospere mirosea numai a căpşune şi când băieţii le cucereau pe fete cu Bacovia. Când aveau oamenii frica lui Dumnezeu. Asta ar mai vrea, să se mai poată întoarce vremurile acelea, atât!
Laurenţiu Ungureanu, Anca Vancu: Aveţi o legătură aparte cu oraşul Sibiu, unde v-aţi născut. Aţi fost martorul unui eveniment tragic: cedarea Ardealului de Nord. Cum se vedea din Sibiu această decizie istorică?
Ion Besoiu: La 1 septembrie, dimineaţa, eram pe strada principală din oraş. Mama mă ţinea de mână. Toate clopotele din biserici au început să bată, iar noi am înghenuncheat câteva minute. Mă răscoleşte şi acum momentul ăsta. Revăd o imagine fantastică: o hartă cu tricolorul românesc în vitrina aceea a librăriei de pe strada principală. Era harta României, cu zonele cedate, iar în colţ era o bandă neagră şi cuvintele generalului Antonescu: "Nicio brazdă de pământ românesc nu se uită!".
L.U. & A.V.: Tatăl dumneavoastră era pe front.
I.B.: Iubitule, te cutremuri dacă-ţi spun o scenă povestită de tatăl meu. Când s-a cedat Ardealul, au plecat de la Cluj, pe dealul Feleacului, coborând spre Turda, care nu era cedată. Când s-au întors şi au văzut luminile Clujului, au început să plângă! Ştii de ce? De ruşine, că n-au tras un foc de armă! Tata a făcut armata în Austro-Ungaria, a luptat în Primul Război Mondial, din 1916 până în 1918. În Italia, în Galiţia. L-a prins 1918 rănit în spital, la Praga. De-acolo, toţi s-au îndreptat către satele şi regiunile lor, unde au fost primiţi cu braţele deschise. Acolo au format Garda Naţională, înlocuind jandarmii unguri. Tata a intrat în armata română şi a mai făcut campania din 1919, cu generalul Traian Moşoiu, au intrat în Budapesta ca să pulverizeze prima republică comunistă a lui Béla Kun. Ca paranteză, când au început cererile ungurilor pentru autonomie, tata-mi spunea: "Noi am fost la Budapesta o dată. Dacă e nevoie, mai venim o dată!".
L.U. & A.V.: Intrarea ruşilor în România şi retrocedarea Transilvaniei de Nord s-au petrecut la scurt timp, în 1944...
I.B.: La 26 august au intrat în Sibiu. Ruşii se răzbunau. Prin primitivismul lui, omul, când se dezlănţuie, poate să facă mari nenorociri! În timpul războiului, am văzut soldaţi care au intrat într-o casă şi au aruncat pianul pe geam doar pentru a vedea cum sună. Să ştiţi că scenariile lui Titus Popovici sunt adevărate. Pe aici nu se trece şi Noi, cei din linia întâi sunt adevărate. Există o tragedie a acestui popor, această extraordinară lipsă de memorie istorică. La un moment dat, pare că suntem neatenţi la marile evenimente istorice.
L.U. & A.V.: Plecarea regelui a fost puternic dezbătută.
I.B.: Noi l-am regretat pe regele Mihai atunci când a plecat, în '47. Purtam chipul său pe reverul sacoului, tăiat dintr-un timbru, iar pe fundal - tricolorul României. La Colegiul "Gheorghe Lazăr" a fost şi o mişcare puternică a elevilor. Pe 7 noiembrie ne-au dat liber de la liceu, dar pe 8 noiembrie, de ziua regelui, a trebuit să venim la şcoală. Mi-amintesc că, la 30 decembrie, două coloane de muncitori afluiau spre Piaţa Mare din Sibiu din direcţii diferite. Unii strigau "Armata poporului!", iar alţii - "Armata şi regele!". S-au ciocnit cu scântei. Apoi, istoria ne-a îndoctrinat cu Aşa s-a călit oţelul (n.r. - de Nikolai Ostrovski), cu Pavel Corceaghin, cu Alexander Matrosov, cu literatura lor. Nu uita că eu am început Teatru în '50, iar repertoriul se făcea aşa: trei piese sovietice şi două româneşti.
L.U. & A.V.: Dar cum aţi ajuns la teatru?
I.B.: Scriam poezii la liceu. În ultimii doi ani de liceu, mă înscrisesem la Conservatorul "Timotei Popovici" din Sibiu (n.r. - azi, Şcoala Populară de Artă) ca să învăţ să recit frumos poeziile pe care le scriam elevelor. Pe vremea aia umblam cu colegele noastre de mână, nu le puneam cu picioarele-n sus. Colegiul "Gheorghe Lazăr" era liceu de băieţi, iar "Domniţa Ileana" era de fete. Noi, când aveam nevoile noastre adolescentine, mergeam la "Domniţa". Ne plimbam prin parc, prin cimitire, le recitam fetelor Bacovia.
L.U. & A.V.: Le plăcea Bacovia fetelor de liceu?!
I.B.: Cum să nu! Am avut un profesor de limba română care şi-a început cursul, în prima zi de şcoală, aşa: "Vom spune că toamna a venit... foarte trist - la o fereastră melancolică mi s-a părut ceva, însă m-a trezit un gând pozitivist". Bacovia! Atunci, noi ne-am dus direct la carte. Erau profesori extraordinari! La sfârşitul liceului, fiecare promoţie se îmbrăca în smoching pentru tabloul de sfârşit. Înainte de Bacalaureat, ne dădeau voie să intrăm, fără numărul de elev, pe uşa profesorilor. Şi mai era tradiţia unei serbări în care octavanii, adică cei din clasa a opta, făceau un spectacol de teatru pe care-l repetau din timp. Venea de la teatrul din Sibiu un actor care ne instruia. Ca să revin la întrebare, m-a mai influenţat faptul că fratele meu, care era cu patru ani mai mare decât mine, era actor la Teatrul din Sibiu. Deşi eu plănuisem să mă duc la Istorie sau la Litere. Alt vis era să mă fac ofiţer de marină, dar pe-ăsta l-am împlinit cu Toate pânzele sus.
Luat de "noul val"
L.U. & A.V.: Aţi fost bun prieten cu Radu Stanca...
I.B.: El m-a format ca actor. Şi ca intelectual, dacă sunt intelectual după părerea dumneavoastră. M-a învăţat ce trebuie să citesc, ce trebuie să reţin. Am lucrat împreună de la început, din 1950, până în 1965, când el a plecat la Cluj. Era un mare pedagog, un poet excepţional!
L.U. & A.V.: În 1966 aţi fost la Cannes cu Răscoala. Ce spuneţi despre această generaţie care aduce România din nou pe covorul roşu?
I.B.: N-aş putea să-ţi spun că nu cred în noul val. Apreciez creaţiile lor. De operatori nu discut, pentru că mereu am avut o părere excepţională. Am apucat să lucrez câteva filme şi cu regizorii noi, am lucrat şi cu Mitulescu, şi cu Puiu, am lucrat cu Tudor Giurgiu. Din păcate, scenele pe care le-am filmat pentru Despre oameni şi melci au fost scoase. Pe Tudor îl iubesc foarte mult, a fost producătorul filmului pe care l-am lucrat cu Fanny Ardant, Cenuşă şi sânge, film cu care am fost la Cannes a doua oară. Fanny Ardant a scris şi scenariul, a şi regizat.
L.U. & A.V.: E un reper al frumuseţii în Franţa.
I.B.: Da, o iubesc francezii foarte tare. Ea reprezintă Franţa într-un fel aparte: îngemănează în ea calităţile şi frumuseţile franţuzoaicelor şi inteligenţa şi cultura lor.
L.U. & A.V.: Cum de v-a ales pe dumneavoastră?
I.B.: Mi-a spus că m-a văzut în câteva filme pe care le făcusem înainte de Revoluţie. M-a respectat foarte tare. Dar ştii ce mi-a zis? "După Revoluţie, am văzut şi filmele noi şi mi-am pus întrebarea dacă voi, românii, nu aveţi nimic frumos să arătaţi? Toate filmele arată numai nenorociri!" Acum nu mai e chiar aşa. Am văzut, de pildă, un film foarte dulce, dacă se poate introduce aici o calitate a papilelor gustative. Prăjitura e dulce, zahărul e dulce. E vorba de Ursul. Nişte artişti înfometaţi de la un circ în disoluţie care nu le putea plăti nici lefurile. Acel umanism, acea colegialitate, acea dragoste pentru animale a românului. Cum să-şi dea ei ursul? Şi începe o demenţă superbă! Puneţi-vă întrebarea - sunteţi doi gazetari tineri - de ce în perioada celor 50 de ani de comunism au existat foarte buni comediografi? Lumea se bucura, râdea, aplauda.
L.U. & A.V.: Chiar aşa, de ce?
I.B.: Erau nişte comedii care biciuiau obiceiurile de atunci. Astăzi, dacă le mai dai, nu mai râde nimeni, generaţia voastră nu le mai înţelege, pentru că nu se recunoaşte în ele, nu ştie despre ce e vorba. Replicile zguduitoare de râs din Mitică blajinul, spre exemplu, nu mai au nicio reverberaţie în voi pentru că nu cunoaşteţi epoca. Dar acum se naşte întrebarea filosofică aproape, hai să zicem ontologică: De ce lumea râde de 100 şi ceva de ani la Caragiale? Pentru că suntem aceiaşi, nu ne-am schimbat deloc! Perioada aia zugrăvită de aceşti comediografi socialişti a dispărut! Oamenii ăia, ticurile verbale, obiceiurile au dispărut! Dar de ce n-a dispărut Caragiale? Pentru că suntem aceiaşi! Păi, sunt geniale piesele lui, se râdea şi-n vremea lui Ceauşescu!
L.U. & A.V.: Treceau aşa uşor de filtrul cenzurii?
I.B.: Odată, la o vizionare, unul din directorii de la Direcţia Teatrelor a zis să nu cumva să nu schimbăm replica "Hai, nu te fă chinez!", din Scrisoarea pierdută, pusă în scenă de Ciulei. "De ce?", am întrebat. "Pentru că pleacă tovarăşul în vizită în China." Şi-atunci, i-am propus, ca să-mi bat puţin joc de el: "Hai, nu te fă niznai!". "Nu se poate, că se întoarce prin Uniunea Sovietică!" Era tragic! Ciulei avea o vorbă: "Noi trebuie să introducem un cal alb, care să le sară în ochi cenzorilor, ca să-l scoată pe-ăla fără să se dezechilibreze spectacolul". Am avut probleme din astea nenumărate, n-are rost să facem procesul trecutului. N-are rost să acuz pe nimeni, toţi am pus rahat pe clanţă. Doar că unii sunt acum mari rezistenţi.
L.U. & A.V.: Mulţi actori care şi-au desăvârşit cariera în comunism minimalizează noile filme.
I.B.: E greu să se mai nască filme ca Mihai Viteazul, Răscoala, Ion, Actorul şi sălbaticii sau Toate pânzele sus. Sunt filme realizate la parametri foarte ridicaţi ai artei. Nu mai dă nimeni bani să se construiască un asemenea vas cu pânze, statul nu mai e interesat, dar, permanent, noi şi noi generaţii cresc văzând acest film. Toată lumea mă întreabă de ce filmele de dinainte de Revoluţie au succes şi acum. Pentru că reprezintă cei 50 de ani de dinainte de Revoluţie, ani pe care nu i-am adus noi. E o lume, face parte din istoria noastră, iar oamenii vor s-o cunoască. Daţi-vă seama ce subiecte formidabile au abordat polonezii după cel de-al Doilea Război Mondial. Câţiva ani, cinematografia poloneză a fost în topul mondial. Noi n-am fost în stare să restructurăm amintirile noastre imediate. Canalul, Cenuşă şi diamant au fost făcute imediat după război. Noi n-am fost în stare, pentru că Revoluţia asta a stârnit atâtea păreri contradictorii..
L.U. & A.V.: A fost sau n-a fost?
I.B.: Oricum, cam palidă reprezentarea. Mă întreabă multă lume unde este "generaţia de aur" - că se poartă acest titlu din fotbal -, dar nu-i adevărat că a dispărut. Poate biologic, dar sunt foarte mulţi actori tineri foarte buni. Problema e că nu mai au acest exerciţiu extraordinar care este teatrul. Nu mai sunt angajaţi în permanenţa unui teatru care să le creeze un stil. Puneţi-vă întrebarea dumneavoastră cum de cinematografia rusească e la un asemenea nivel de calitate? Actorii de acolo exersează teatru, este esenţial.
Nu mai există decenţa tipică ţăranului român
L.U. & A.V.: Aveţi energie, sunteţi prezent la evenimente, jucaţi, nu obosiţi!
I.B.: Lucrăm în continuare cu aceeaşi abnegaţie pentru cultura românească. Am fost în aprilie 2012 în turneu la Moscova, cu Teatrul Bulandra, am jucat o dramatizare după Dostoievski (Însemnările unui necunoscut) pus de Alexandru Darie la Malîi Teatr (n.r. - Teatrul Mic). Interesant e că aveau un hol plin cu tablouri ale actorilor care au jucat acolo din vechi timpuri până azi. Directorul, văzându-mă cu baston, m-a întrebat câţi ani am. "81, sunt la pensie", i-am răspuns. "La pensie?! Păi, noi nu pensionăm nici la 90 de ani!" Or, pe noi ne-au scos la pensie atunci când am împlinit 65 de ani. Păstrând proporţiile, e ca şi când le-ai spune lui Leonardo da Vinci şi lui Michelangelo: "Dumneata nu mai lucra, ai împlinit 65 de ani!". Şi asta sub masca acţiunii că fac loc pentru tânăra generaţie să se angajeze la teatru. N-au mai angajat pe nimeni, toate posturile s-au blocat.
L.U. & A.V.: Sunteţi foarte apropiat de satul românesc, de folclor, de tradiţii. Cum găsiţi satul azi?
I.B.: Mă amărăşte că sunt sate întregi, de peste 700 de fumuri, în care nu poate funcţiona şcoala pentru că au doar cinci elevi. S-au depopulat, unde sunt tinerii? Societatea pare că e în disoluţie. Voi, tinerii, sunteţi debusolaţi. I-am văzut la Bacalaureat nu trişti, chiar veseli, cu cozoroacele într-o parte. Ei, pe undeva, conştientizaseră că oricum nu au ce face cu diploma. Acum, toate casele de cultură de la sate sunt discoteci. Tinerii vin acolo şi se-mbată, se bat, îşi dau în cap, domnule. Nu mai există decenţa tipică ţăranului român. Spre exemplu, dacă ridica bunicul meu puţin vocea, bunica de la Sebeş (Alba) îi spunea: "Taci, Nicolae, că ne-aude lumea!".
L.U. & A.V.: Nu mai e ruşine!
I.B.: A pierit ruşinea. Şi acea extraordinară concepţie, "a fi cu frica lui Dumnezeu", singura în măsură să ne ghideze etica. De pildă, într-unul din satele acelea foarte frumoase din jurul Sibiului, pe malul Oltului, era un hotel care se numea "Perla Oltului". E, acum îi spune "Blue River". Mai vezi în satele olteneşti de la şosea magazine "second-hand".
L.U. & A.V.: Ne-adaptăm şi noi limbajul, apar barbarisme...
I.B.: Dar chiar să-i spui "Blue River" "Perlei Oltului"? E ridicol! Totuşi, nu trebuie să dăm vina pe societate, pentru că vina e în noi, în fiecare. Trebuie să conştientizăm că România e o ţară binecuvântată! În Lumini şi umbre, unde-l jucam pe Maniu, era o replică. În '46, în faţa unui ziarist american, pe care-l juca Sergiu Celac, senatorul Maniu spune: "Dacă România, după acestui război pustiitoriu va şti să crească vite şi să cultive acest pământ, va fi un colţ binecuvântat al lumii".
L.U. & A.V.: Nu pare un colţ binecuvântat...
I.B.: Iubitul tatii, am văzut recent ceva cutremurător. Eu, din neam de ciobani din Mărginimea Sibiului, am văzut cum se dă foc la lână pentru că se vinde pe nimic! Păi, vinetele erau, acum o lună, 1 leu kilogramul! E inadmisibil! Cartoful, cu 50 de bani! Au adus cartof din import şi pe-al ţăranului nu-l mai cumpără nimeni. Când am filmat Tudor, lângă Râmnicu-Vâlcea, primăvara, în luna mai, erau căruţe cu căpşune! Mirosea toată zona aia numai a căpşune! Nu mai sunt, pentru că nu le mai cultivă nimeni.
L.U. & A.V.: Aveţi nostalgia perioadei antedecembriste?
I.B.: Au fost şi părţi bune. Biblioteca mea e făcută din cărţi pe care le-am cumpărat la preţul unei pâini. Dar cine a trăit spaima, Securitatea cumplită, nu uită. S-a suferit cumplit. Eu mă mir cum de mai apar acum nostalgici. Vedeţi?, se strecoară aşa nişte întâmplări la un popor care are aşa o tradiţie umanistă! Gândiţi-vă numai la mitologia noastră, e atât de blândă! Totul se petrece în vatra satului, vine Maica Domnului, vine Sfânta Vineri, Dumnezeu umblă cu Sfântul Petru. Nu e ca în saga nordică, atât de crudă! Noi suntem un popor blând. Totuşi, am fost singura ţară ieşită din marasmul comunismului care şi-a împuşcat conducătorul. Sigur că toată lumea îi ura atunci şi pe el, şi pe ea. Fata mea avea 10 ani şi, în seara de Crăciun, când a fost execuţia, n-a vrut să se culce, ca să vadă.
"Eram benign în relaţia cu Securitatea"
L.U. & A.V.: "Actorul Ion Besoiu a turnat la Securitate" - acesta e astăzi cel mai întâlnit titlu de presă despre dumneavoastră.
I.B.: Nu e vorba de turnat, dragă, e o prostie! Eu am explicat asta: fiecare director de instituţie trebuia să fie căutat de un ofiţer de la Securitate. Nu scrie niciunde că am fost turnător, poate sunt concluziile altora. Scrie "colaborator" şi, oricum, eram fără vreo nocivitate, eram benign.
L.U. & A.V.: Au fost publicate câteva "note" în presă.
I.B.: Mergeam pe la diferite recepţii, iar apoi ofiţerul mă întreba: "Cine a fost acolo, în seara când aţi fost la ambasadorul Statelor Unite?". Tu ştiai că vis-à-vis e o casă conspirativă şi că te fotografiau. "S-a discutat ceva?" "Nimic special." Fiecare instituţie avea un ofiţer care răspundea de ea. La mine venea un ofiţer care mi-a pus numele "Bogdan", dar nu există niciun angajament semnat. Sunt multe greşeli în acele articole. Vă spun o întâmplare de tot hazul! După evenimentul cu Revizorul, când i-au dat afară pe Caragiu şi pe Ciulei, eu am rămas să girez conducerea Teatrului ca secretar de partid, adică semnam documentele în locul directorului. Eram adjunctul lui Caragiu şi ai mei au vrut să rămân în Teatru. Ciulei mi-a zis: "Stai tu, că eşti al nostru! Ai grijă de Teatru!".
La vreun an şi jumătate, m-a chemat ministrul Culturii, Suzana Gâdea, să-mi spună că s-au gândit să mă numească director definitiv. Subliniez: "Noi ne-am gândit". Eu primeam invitaţii de la ambasade pe care scria "Domnului Ion Besoiu". Imediat după discuţia cu Suzana Gâdea, cu o lună înainte să vină efectiv numirea, am primit o invitaţie de la ambasadorul SUA, David Funderburk, iar pe plic scria deja "Domnului director".
L.U. & A.V.: Eraţi în relaţii bune cu ambasadorul Funderburk.
I.B.: El şi-a făcut doctoratul în istoria ţărilor din est şi a închiriat garsoniera lui Alexandru Tatos, regizor de film, bun prieten cu mine. Când s-a întors, ne-am trezit cu el ambasador. Era firesc să ne invite, îi cunoşteam soţia, copiii.
L.U. & A.V.: Totuşi, în urma acestui episod, s-a păstrat o etichetă.
I.B.: Să vă întreb eu pe dumneavoastră, că sunteţi tineri: de ce să se ia în consideraţie ce scrie un fost ofiţer, plătit cu o leafă, şi să nu conteze ce spun eu? El scrie acolo că, între 1982 şi 1987, mi-a dat atenţii în valoare de 1.550 de lei. Eu aveam salariul 6.000! Puls filmele, plus televiziunea! Păi, ce mi-a dat el? Un pachet de chibrituri? E un caraghioslâc totul! Crezând ce scrie acest ofiţer nu demonstrăm decât că Securitatea e mai puternică astăzi decât era atunci. Şi te-ntreb şi eu, cum zice latinul, "Cui prodest?" (n.r. - Cui foloseşte?)? Când am ieşit de la Tribunal, la Curtea de Apel, le-am spus jurnaliştilor: "Nu am venit să mă întâlnesc cu presa, pe care o respect. După pronunţarea sentinţei vă stau la dispoziţie." Instanţa s-a pronunţat: "Cererea este inadmisibilă". Deci am câştigat şi urma apelului făcut de CNSAS. N-a mai venit niciun jurnalist să mă întrebe nimic, pentru că nu mai eram mânjit.
L.U. & A.V.: V-a afectat, la nivel personal?
I.B.: Nu mi-a fost comod. La 80 de ani să mă terfeleşti aşa? E prima oară când vorbesc cu voi despre acest lucru care nu mă interesează şi care, în fond, n-are niciun efect asupra mea, pentru că eu nu candidez la nicio funcţie de stat. Nu dau sfaturi, dar mă întreb: arhivele fostei STASI din RDG au fost puse integral pe internet. Nu-i o armată de funcţionari cu lefuri foarte mari.
"După Revoluţie, când lumea s-a defulat în stradă, când a putut să strige «Jos Vasile!», «Jos Ion!», nu mai purta mizantropismul de odinioară. Filmul a virat pe o pantă nefavorabilă."
CV
Data şi locul naşterii: 11 martie 1931, Sibiu
Starea civilă: văduv, are o fiică - Ioana Bogdana (32 de ani)
Studiile şi cariera:
- A absolvit Academia de Teatru şi Muzică din Sibiu în 1953
- A debutat în 1950 pe scena Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu, unde a jucat timp de 6 ani. S-a mutat, apoi, la Bucureşti, devenind membru al echipei de actori a Teatrului Bulandra. Ulterior, timp de 12 ani, a fost directorul acestui teatru
- A jucat în peste 100 de producţii de film, TV şi spectacole de teatru. Cele mai cunoscute roluri din cimetografie sunt din filmele Răscoala, Mihai Viteazul, Păcală, Ion, Lumini şi umbre sau Toate pânzele sus
În 2001 a fost declarat Cetăţean de Onoare al Municipiului Sibiu
A fost distins cu premiul de excelenţă al Cinematografiei Române în 2002. De asemenea, în anul 2008, la cea de-a XVI-a ediţie a Galei Premiilor UNITER, şi în 2011, la cea de-a V-a ediţie a Galei Gopo, i-a fost acordat premiul pentru întreaga activitate
Din 1997, este preşedintele executiv al "Fundaţiei Sibiul Vechi. Sibiu - Hermannstadt"
Locuieşte în: Bucureşti