35. (continuare) Despre un Broscoi tot mai Triumfător

6 ianuarie 2001
Cavalerul Lagardere credea că a obţinut nemurirea cînd ducele de Nevers i-a arătat lovitura lui. Broscoiul Triumfător dorea să capete nemurirea punînd să i se construiască un bust. Noi doi n-o să murim. Moartea mi se pare un reper bun. Toate dramele astea, de lîngă ea privite: ce copilării!

Aş vrea să facem ceva deosebit. Ceva spectaculos. Prea liniştite curg scrisorile între noi, cu un aer insuficient. Îmi pare rău că limite de tot felul nu-mi permit să fiu decît aşa, cu tine; pe de altă parte, eu nu recunosc nici un fel de limite, dar asta nu mă ajută. Nu despre mine era vorba.

Ieri am fost la Dan, dar n-a vrut să-mi spună în care anume zi de februarie păşeşte în avionul de Canada. Deşi biletul şi l-a luat. Şi mai zicea el ceva de boema mea, greu de acceptat de "acest popor vrăjmaş" (femeile, în viziunea lui Pavese) – pe termen lung.

"Cum să construiesc ceva cînd riscul să se dărîme e atît de mare?" – nu e un gînd cu care să porneşti. Asumă-ţi riscul fără nici o ezitare, în clipa în care găseşti un om care îţi place şi căruia îi plac castelele. În cel mai rău caz vei suferi. Suferinţa are şi ea capăt. Poţi să mă priveşti pe mine, pe post de exemplu. Îmi amintesc starea aia, în care ţi-am scris toată toamna.

Era, în "Broscoiul Triumfător", o scenă din asta în care Sobolul era stăpînit de o tristeţe adîncă, nemărginită. Neştiut de nimeni stătea (parcă printre trestii?) afundîndu-se într-un soi de somnolenţă. Era foarte dezamăgit pentru că o călătorie pe care o plănuise cu Şoarecele de Apă nu mai avusese loc. Pentru Sobol, aventura asta devenise deosebit de importantă, în vreme ce pentru Şoarece ea nu avea deloc aceeaşi valoare.

Eu am citit paginile astea cu gîndul la Nadia, dar asta era anul trecut. Anul ăsta nou m-a găsit într-o mare linişte şi încredere în mine şi, în ce o priveşte pe Nadia, suferinţa mea a luat sfîrşit. Şi Dan se mira, ieri, că am vorbit un pic şi despre asta (nu stătusem de multă vreme de vorbă). Şi dacă ţie îţi scriam cîndva, mai mult spre autoîncurajare, acum e chiar pace.

Eu nu mă gîndeam neapărat la o nouă relaţie. E aşa de greu de construit! Mi-e greu să cred că eu voi mai fi îndrăgostit cum am fost de Nadia, dar asta nu înseamnă că voi fi mai puţin, dacă voi fi. Aş fi preferat să-mi păstrez candoarea, nu vreau să renunţ la inocenţa aia copilăroasă, la puritatea aia în care credeam, dar acum sînt sceptic în ce priveşte posibilitatea ca eu să mai întîlnesc o astfel de iubire în restul vieţii mele. Totuşi nu văd în asta o răzbunare a fostei relaţii şi nici nu cred că te duci într-o relaţie cu nemulţumiri sau frustări din precedenta.

Să spunem că din punctul meu de vedere, convalescenţa este încheiată. Castelana nu mai bîntuie, încă de la sfîrşitul anului trecut, deşi nu de un exorcism e vorba. Ar fi fost şi greu, din moment ce, în noaptea de Revelion, Nadia a fost, după miezul nopţii, la noi. Eu însă eram la Alexandria, acolo unde am petrecut Revelionul pe care mi l-am dorit: numai eu şi La Tia Dida, în căsuţă, în faţa televizorului.