Paginile nu se rup, se reinventează

Mi-am scos într-o dimineaţă privirea la plimbare printre rândurile reţelei de socializare de culoare albastră, când deodată m-am izbit de un anume post care spunea aşa: "Nu întotdeauna trebuie să întoarcem pagina, uneori trebuie s-o rupem." M-a lăsat rece. Dumnezeule, e doar un post! (prost...) Numai că instinctul meu de animal nedefinit m-a determinat să spun un "Poooooftim?!" interior, care mi-a zguduit toate organele. În timp ce sprânceana mea stângă se ridica a uimire şi gâtul mi se unduia într-un mod încordat a interes forţat asupra subiectului, gândurile o luau razna.

Eu am o teorie... Care între timp s-a dezvoltat într-o modalitate naturală de a reacţiona, cu un adaos din pipeta dezgustului, atunci când văd oameni, de la şcolari nepricepuţi la ingineri cu 4 facultăţi că rup paginile pe care lucrează. Am greşit, e o axiomă, pentru care m-am lăsat inspirată cumva, într-un mod miraculos, de Jurnalul Oanei Pellea. Orice lucru, experienţă, materie spirituală sau scrisă face parte din tine şi nu ai nici un drept să o distrugi, pentru că asta va duce automat la... autodistrugere. Ruptul paginii înseamnă că ştergi o greşeală. De ce s-o distrugi? Faci rău mediului şi ţie. Faptul e consumat, gata! Mie mi s-a rupt odată o pagină şi de atunci stau cu inima mică. Ruptul paginii nu rezolvă nimic. Dacă nu poţi fi mândru, măcar învaţă să-ţi accepţi condiţia. Dacă e bună, menţine-o, iar dacă e rea, îmbunătăţeşte-o. Trecerea timpului nu iartă pe nimeni. Cu toate astea, nimic nu-i mai frumos şi mai împlinitor decât să te simţi împăcat cu sine. Poate chiar mai puţin decât atât. E eliberator să-ţi spui din când în când că "ăsta-s eu"... Chiar şi atunci când e "de naşpa". Asta dă dovadă de o excepţională putere care zace în noi toţi. Dacă ai impresia că "viaţa ta e lipsită de seeeeens şi că eşti e unul printre milioaneeee", stai fără grijă, pentru că va fi cineva, acolo, să te asculte. Iar dacă nu, du-te la Momo!... Încrederea ta e preţioasă, iar valoarea sa creşte inestimabil atunci când o investeşti în tine.

Când am pus degetul pe dragoste credeam că am prins-o. Am realizat apoi că în palma mea nu se afla nimic şi că dragostea e doar... aer, vânt. Nu ştiu. Ceva ce nu poate fi simţit neapărat, dar fără de care nu se poate trăi. Cred că se manifestă în mai multe feluri, sau poate că la mine se manifestă sacadat. Numai că mi-am dat seama de ceva, de curând. Atunci când respiri, fiind un procedeu natural, sunt unele momente în care stai şi analizezi fiecare inspiraţie şi expiraţie şi ţi se pare impresionant. Aşa-i şi cu dragostea. E mereu acolo, numai că sunt unele momente în care îţi dai seama de ea... Şi e extraordinar. Până când totul revine la ordinar, apoi intervine sufocarea. De la prea multă dragoste, devine prea puţină. Tema e vastă, la fel ca tot ce mi-a trecut prin minte până acum. Un sentiment de căldură şi gingăşie mă cuprinde. Dragostea a fost şi este mereu în noi. Parcă-i mai frumos procesul de respiraţie acum sau, în orice caz, cu mai mult sens. De parcă faptul că ne menţine vii nu e de ajuns... Am în minte Bohemian Rhapsody. "Nothing really matters" spunea Freddie. Until it does, completez eu.

Mi-ar fi plăcut să fiu păpuşar. Să mânuiesc o marionetă şi prin ea să-mi spun toate ofurile. Să nu ştie nimeni că eu exist după paravan, ci să ia de bună povestea de viaţă a unei bucăţi de lemn. În momentul acesta, după clişeul magnific al scriiturilor de inimă neînţeleasă, să apară chiar ea, păpuşa pe care am mânuit-o o viaţă şi să-mi spună "Bună!" Eu să o privesc, uimită, şi să-i răspund după un moment de ezitare "Bună..." Să-mi zică, cu ochii de burete aţintiţi spre mine: "Am renăscut din foaia ruptă de tine", iar eu să-i răspund, uşor contrariată: "Dar eu sunt păpuşar..." Privirea să nu mi-o slăbească şi să se apropie, cu paşi mărunţi, ce scot zgomote scurte, ca bătaia unei unghiuţe de elevă pe bancă, într-o oră de română. Eu să bat în retragere. Ea să observe intenţia mea şi să se oprească.
- Eşti scriitoare. Ai scris. Tu ai scris.
Iar eu spun:
- Nu. Nu e adevărat. Nimic din ce spui nu e adevărat.
- Ai îmbătrânit. Cu toţii te uită...
Iar eu spun:
- Nu! Nu ai dreptate! Ei mă iubesc!
Iar ea spune:
- Nimeni nu te cunoaşte, nimănui nu-i pasă de existenţa ta. Nici măcar ţie!
Eu să îngheţ într-o lacrimă şi să mă transpun pe obrazul marionetei. De acolo şoptesc:
- Dar au râs... Erau fericiţi, aplaudau. Asta s-a întâmplat pentru o perioadă lungă de timp. Veneau din ce în ce mai mulţi să mă vadă, deveneam cunoscută. Eu ţineam sforile, aveam controlul. Se vorbea despre mine. Copiii mă iubeau, adulţii mă fotografiau şi mă dădeau la gazetă. Apăream în emisiuni, oamenii se fotografiau cu mine, îmi cereau semnătura pe cărţile lor. Eram în centrul atenţiei. Mă semnam... Eu mă semnam... Sărutam frunţi pline de sudoarea ce strălucea ca diamantul în lumina reflectoarelor, mângâiam inimi, strângeam mâini, întâlneam priviri şi din ele ţeseam poveşti. Da, ţeseam poveşti. Într-o seară, am avut prilejul de a săruta cea mai frumoasă frunte. Am iubit-o. Doamne Dumnezeule, cât am mai iubit-o. Sub acea frunte vedeam în fiecare seară privirea din care îmi ţeseam povestea, iar în spatele ei restul mă iubeau. Stătea în primul rând, iar după spectacol, ea-mi era toată sala. Iubeam numai una. N-am spus nimănui că eu, în fiecare noapte, ţeseam romane dintr-o singură privire, iar înainte să se crape de ziuă sărutam o singură frunte plină de sudoare ce strălucea ca diamantul în lumina lunii. Dacă aţi şti câte poveşti am tras de acolo, peste câte hopuri am sărit cu hăţurile acestei marionete care nu făcea decât să-mi imite dramele. Iată că acum nu fac decât să mă hrănesc din amintirea propriilor imitaţii, pentru că privirea iubită s-a stins de mult, iar a mea s-a strâns de dor. De atunci stau cu inima mică. Singurii ochi de care mai am parte sunt cei de burete sub care zac neclintită. Sunt o lacrimă... Nu mai pot decât să zic merci că nu m-a absorbit privirea marionetei. Viaţa e nedreaptă. Mereu a fost aşa, iar eu mereu m-am încăpăţânat să-i iau partea. În toate spectacolele, slăveam fericirea şi iubirea. "Sărutaţi frunţile iubite!", aşa le spuneam. Dacă m-aş duce acum pe o scenă şi aş spune-o din nou, m-ar scuipa şi m-ar trimite acasă. Oamenii de atunci altfel înţelegeau, dar nu mai e nimeni din acele vremuri ca să-mi dea dreptate. Nu mai are cine să râdă, cine să mă iubească. Nu pe mine, ci pe afurisita asta de păpuşă care trăia prin mine. Oamenii de acum nu-şi mai descoperă privirile. Spune şi tu, din ce să mai ţeşi poveşti?
Marioneta nu schiţează nici un gest.
- Se pare că nu se va mai întâmpla nimic. Nici n-are cum. Asta-i caietul vieţii mele: strălucitor la începuturi, neguros în ultimele file. Slăveam iubirea. Am rupt ultima foaie, era jalnică...
Marioneta reia:
- M-ai rupt! M-am uitat, m-am pierdut. Nu ai avut curaj.
- Slăveam iubirea...
- Nu ai avut curaj.
- "Tăiaţi frunţile iubite!" Aşa le spuneam?
- Nu va mai şti nimeni. Restul paginilor s-au desprins. Ţi-a fost frică!
- Cu toţii mă iubeau! Din frunţile lor curgea sânge...
- Nu mai ştii nimic. Nu ştii nimic! Nu mai exişti! Eşti un nimeni!
Eu să aud dintr-o dată ce-mi spune marioneta şi să mă opresc, privind adânc în ochii de burete. Apoi totul să se petreacă ca într-o oglindă. Eu să întreb "Cine eşti?", iar ea să răspundă "Cine eşti?". Eu să spun "Eu sunt tu", iar ea să spună "Eu sunt tu". Eu să întreb:
- Cine eşti?
Iar ea spune:
- Eu sunt tu.
Acesta e caietul vieţii mele. Începe cu o pagină neguroasă pe care scrie ceva despre o marionetă cu ochii de burete, cu picioarele mici. Mai scrie ceva într-un colţ al paginii, însă nu înţeleg prea bine. Parcă scrie "Trăiam iubirea", dar nu sunt prea sigură. Stau câteodată şi mă gândesc la viaţa mea. Mi-ar fi plăcut să fiu scriitoare...