Monolog de toamnă - despre omul de rând

Pentru început, omul este cea mai inteligentă fiinţă de pe Pământ! Mintea sa este mai dezvoltată decât a celorlaltor vieţuitoare. Oamenii sunt cele mai multe şi cele mai inteligente fiinţe. Problema este că, uneori, se creează un imens dezechilibru între mintea lor genială şi sufletul lor, care rămâne posac. Acesta este asemenea unei cărămizi, care pe parcursul existenţei arde şi arde, înnegrindu-se cu timpul. Ajunge să fie urâtă, din cauza faptului că oamenii sunt atât de ocupaţi cu mintea lor dominantă încât uită să o folosească cum trebuie. Ar putea, spre exemplu, să-şi controleze focul, pentru că nu stă nimeni cu o găleată să îi răcorească, iar ploile nu fac decât să aducă după ele vântul, ce înteţeşte flăcările.
 
Când un om se naşte, părinţii lui aprind un chibrit din cutia lui Dumnezeu. Sunt unele cazuri în care chibritul se stinge imediat. În altele, părinţii se frig îngrozitor de tare la degete, dar de cele mai multe ori chibriturile ard, prima oară cu o flacără modestă, apoi din ce în ce mai mare şi mai impunătoare, terminând peste un anumit număr de ani ca ceva negru şi pricăjit, indiferent de mărimea lui iniţială. Cu toţii ştim că la un moment dat, un chibrit are nevoie de altele pentru a menţine flacăra vie. În termeni umani spunem că îşi face o familie. De aici începe să ia forma cărămizii de care spuneam. Îi creşte rangul, importanţa, în acelaşi timp cu responsabilitatea şi ignoranţa. Se foloseşte de ceilalţi doar pentru a nu se stinge şi după ce le ia şi ultima scânteie, pleacă. Calcă peste jarul celor dragi ca pe un chiştoc de ţigară şi îşi continuă drumul. "C-aşa-i viaţa!" Lucru firesc. Aşa e... Trist este că nici măcar nu se sinchiseşte să se uite pe talpă şi calcă mereu, mereu, mereu pe suflete. Zeci şi zeci de suflete. Cărămida este astfel formată din chibrituri arse, pătrunse unele într-altele.
 
Poate că Dumnezeu e un fumător înrăit, care după ce îşi aprinde ţigară după ţigară, aruncă chibriturile aprinse pe Pământ. Apoi se uită cum ard pocnind şi cum lasă o dâră în urma lor. După ce se sting, rămâne doar fum şi tot ce se mai aude din partea lor este "ţsssssssssssss..."
 
Dacă Dumnezeu, după ce se stinge un chibrit, dă drumul cenuşii în aer, pentru ca ea să călătorească şi să ia forma unui alt om? Se poate ca asta să fie, de fapt, ideea de la care a pornit conceptul de reîncarnare. Sunt şi oameni care îşi apreciază scânteia şi o păstrează cât mai mult, undeva, sub cărămizi, fără să ardă în culori, fără să se facă remarcaţi prin arderea altor persoane. Aceştia rezistă mai mult decât cei care trăiesc după ideea "live fast, die young". Mie îmi place să-i numesc... baza societăţii. O societate înnegrită de fum care are cancer la plămâni. Ne salvează jarul, care e format din resturi care ard, din chibriturile bătrâne. Cu o strălucire liniştită ce se mişcă uşor în spaţiul ei, iar când sufli în ea se face mai intensă. Jarul nu cere mai mult. Se aprinde şi se linişteşte, se bucură şi continuă să stea acolo, sărind prin fum doar în ochii celor de la acelaşi nivel. Aşa-i cu baza societăţii: e acolo, ştiută de toată lumea, dar nu se întâmplă nimic cu ea. Pur şi simplu există şi ne menţine pe linia de plutire, iar dacă nu ar fi, s-ar duce totul, ca într-un şir de domino. Din când în când ne mai aducem aminte de existenţa ei, o conştientizăm pentru o scurtă perioadă de timp, iar apoi revenim la vieţile noastre.
 
Omul de rând e o specie care se recunoaşte foarte uşor după rândurile în care este aşezat. Acesta funcţionează după anumite standarde impuse de rândul în care se află. Rândurile sunt oferite oamenilor sau şi le aleg singuri. Când se naşte este pus de mâna lui Dumnezeu undeva, iar pe parcurs ce se dezvoltă, omul caută rândul în care se poate adapta cel mai bine. E într-o goană nebună după cunoaştere şi realizare personală. Recurge chiar la instinctele altor specii, pentru a obţine ce-şi doreşte. Când e nervos, ţipă, uneori muşcă, când e obosit mârâie, iar dacă doreşte să obţină ceva şi apelează strict la farmecul personal, se "pisiceşte".
 
Pentru a comunica cu oamenii de pe celelalte rânduri s-a dezvoltat, cu timpul, un limbaj comun. Omul şi-a dezvoltat capacitatea de a scrie fără să se uite şi afirmă că scrisul e un fel de vorbire care te scuteşte de multe lucruri, cică-i mai uşor aşa. O fi. Da, bine, chiar e, dar de ce să nu priveşti omul în ochi când încerci să-i descarci pe umăr sufletul tău? Când rândul în care te afli se duce într-o altă direcţie, trebuie să ai curajul să lupţi împotriva curentului. Această capacitate de a scrie pentru a fi scutit de unele greutăţi a fost, la bază, un factor de combatere al fricii. Frica de comunicare, care s-a înrădăcinat în om din momentul în care s-au diferenţiat rândurile. Pornind de la această premisă s-a născut literatura. De aici bine cunoscutele iubiri imposibile, de pe urma conflictelor sociale, religioase şi ideologice. Tragediile, comediile, poeziile şi dramaturgiile, toate au fost scrise din dorinţa omului de a se descătuşa de temerile sale şi de a se simţi din nou, la acelaşi nivel cu ceilalţi. Hai să spunem că actorii sunt puţin mai curajoşi, pentru că acceptă să-şi expună rândul în văzul lumii şi să spună lucrurilor pe nume. Există un risc totuşi: să devină stăpâniţi de o forţă întunecată ce îi poate determina să se auto-proclame artişti. Acest lucru îi trimite direct în rândul celor neînţeleşi. Până la urma urmei, sunt şi ei... oameni.
 
Se poate discuta despre emigranţi, care au devenit o adevărată problemă în ultima perioadă. Nestatornicia este, ca şi scrisul, un efect al fricii. Iubitorii de muzică se miră cum, de exemplu, o masă de oameni care cândva erau adepţi neînfricaţi ai rockului, astăzi s-au mutat în rândul ascultătorilor de muzică electronică. O parte din rândul care mergea odinioară la teatru, astăzi sunt pe poziţii în "mai bine-mi iau un suc" ori "scump, doamnă, scump!". Tot acolo se găsesc şi cei care preferă să descarce clandestin filme şi muzică, în loc să frecventeze cinematografele şi magazinele de specialitate. În rândul elevilor s-au creat mai multe subcategorii, cele mai populate fiind "Mă scuzaţi, nu m-am pregătit pentru astăzi" şi "Ce proastă-i profa de...". Rândul oamenilor ce vizitează biblioteca este destul de liber, pe când cel a dezacordurilor se umple pe zi ce trece. Fără discuţii, cel mai populat este rândul "Facebook", cu subcategoria "Dă un like pentru...".
 
Pe lângă foloasele aduse de minunatele litere, acestea te pot băga în încurcătură. Poţi să învârteşti cuvintele astfel încât să treacă precum gloanţele în cele mai vitale locuri ale oamenilor de rând: în suflet, minte, concepţii ori complexe. Bineînţeles, tot viul grai conduce aici, pentru că la nervi se declanşează totul. Când omul de rând se enervează nu mai are prilejul de a gândi în prealabil ce urmează să spună şi nu aşterne pe hârtie nimic. Ajunge să arunce ca ultimul vulcan cu lucruri care dor. Un debit crescut al gloanţelor de cuvinte se regăseşte în dimineţile dintre ora 6.00 şi 8.00, când sună de obicei alarmele.
 
Printre cele mai instabile cuvinte se găsesc "bună ziua", "mulţumesc" şi "îmi cer scuze", pe care oamenii de rând le folosesc cu o anumită reţinere. Speranţa unui viitor stabil rămâne veşnic în noua generaţie. Oamenii de rând repetă des fraza "Lasă, că ei vor avea mai mult noroc decât noi", fără a se lupta prea mult pentru a investi în acest lucru. Lor le este frică, însă, de faptul că într-o zi se va găsi un om care să spargă rândurile. Cu toţii vor gândi atunci "Copilul meu este cuminte...". Dar, în acea zi, banalul se va izbi de frică şi vor dispărea pentru o clipă. În acea zi ne vom privi în ochi de la acelaşi nivel.