Rolul

- Bună ziua! Se auzi din sală.

Era beznă. În nările sale se infiltrase, de cum a intrat, un miros de lemn stătut, de scândură de scenă şi praf. În urechi simţea un gol ce fusese umplut numai de ecoul salutului primit la intrare. "Ziua" încă se mai lovea, din ce în ce mai fadă, de pereţii goi. Tânărul îşi croia drum prin întuneric, urmând pe cât posibil vocea pe care a auzit-o. Se părea că era undeva, de după un paravan, ori un perete mai mare. În aer nu putea atinge nimic, aşa că s-a ghidat după instinct şi după ureche, căutând ultimele vibraţii de la cuvântul ce se zbătea în gol să iasă din sală. Îşi conştientizase prezenţa în spaţiu, odată cu faptul că forma trupului său putea fi desluşită în bezna ce îneca acea sală imensă de teatru. Bătăile inimii sale trimiteau vibraţiile până în ultimul rând.
- Cum te cheamă?, întrebă vocea pe care o simţea în faţa sa, la o distanţă destul de mare.
- Matei, răspunse băiatul fără să ezite.
- Victor, ne ajuţi şi pe noi? Victor!

Vocea nu primeşte nici un răspuns. Numele lui Victor continua să lovească pereţii goi, izbindu-se mai apoi de trepte, de scaune, până când ajunse la uşă şi părăsi spaţiul. Omul din întuneric avea o voce guturală, probabil de la ţigări. Bănuiala s-a confirmat în momentul în care sunetul unei brichete a spart liniştea, pe urmă scânteile şi, mai apoi, flama uriaşă, au tăiat întunericul. În spatele focului se relevase un chip bărbos, uşor brăzdat de riduri, în al treilea rând. După ce s-a făcut din nou întuneric, se mai zărea din când în când un capăt jucăuş de ţigară, singurul care îşi permitea să rupă graniţa seriozităţii impusă în acea situaţie.
- Ia spune-ne tu nouă, Matei, de ce ai venit aici, rosti bărbosul în timp ce îşi împărţea respiraţia între cuvinte şi fum.

După un moment în care întrebarea "care nouă?" i s-a învârtit în minte, a replicat:
- Păi, cred că e evident, nu?
- Ce e evident?
- De ce am venit... Pentru rol.
- Ce rol, Matei?
- Rolul pentru care se dă casting. După un răstimp în care şi-a potolit bătăile inimii, a adăugat: Am greşit eu locul?
- Păi nu ştiu, ai nimerit?

Calmul din vocea bărbosului era de neclintit, singurele variaţii care puteau fi simţite erau cele din respiraţia sa, prin care dădea fumul afară. Probabil că, dacă ar fi fost lumină, s-ar fi putut observa nişte unduiri de sprâncene, dar nu e nimic sigur. S-a lăsat o linişte mormântală, de care Matei a încercat să profite pentru a-şi aranja puţin ideile spulberate de întuneric, însă a fost întrerupt de o voce feminină, necunoscută urechilor sau viselor sale. Evident, i se adresa celeilalte voci:
- Îl mai sunăm pe Victor?

Răspunsul a venit ca o şoaptă, care l-a lovit pe Matei din plin, tocmai pentru că nu ştia despre ce e vorba.
- Nu, nu... Hai să vedem cum merge.
- Bine.

Trupul vocii feminine a sunat ca şi cum s-ar fi aranjat mai comod în scaun, aşteptând o sentinţă.
- Matei...

... Şi a căzut cerul în capul său pentru o secundă, dar s-a redresat:
- Da...?
- Închide ochii, spuse bărbosul dând fumul afară. I-ai închis?
- Da.
- Am încredere în tine.
- Cum aş putea trişa? E întuneric.
- Întocmai, spuse pe sunetul ţigării stinse.

Mirosul de fum, deşi uşor înecăcios, îi dădea lui Matei un plus de siguranţă şi de încredere, transformând acea imensitate de sală într-un cămin apropiat de suflet. Nu îşi dădea seama de ce, dar sentimentul se accentuase din clipa în care îşi închise ochii.
- Spune-mi, acum, dacă ai nimerit locul.
- Păi...
- Nu te grăbi. Ai tot timpul din lume.
- Chiar tot?
- Tot, interveni vocea blândă a femeii, pe care o simţea ca fiind în cel mai sigur loc al minţii sale. O voce rece, dar mângâietoare, care ar putea îmbărbăta o armată întreagă folosindu-şi delicateţea. Trei litere au fost de ajuns pentru a-i insufla lui Matei liniştea şi siguranţa de care avea nevoie pentru a-şi definitiva decizia.
- Bine.

S-a pus în genunchi şi a început să parcurgă spaţiul în care i se împrăştia respiraţia.
- Ce simţi? Întrebă vocea guturală.
- În primul rând, mă simt ca şi cum m-aş fi trezit.
- Aşa...
-...¥Dintr-un somn iepuresc.

Vocea feminină a pufnit uşor, dar nu se putea spune dacă a râs ori a uimire.
- Singur şi gol. Dar fără să-mi pese. Într-un spaţiu pe care nu-l pot defini foarte bine. Simt doar că e mare şi că are un miros de pietre ude. Nu de râu, ci de parcare udată de o ploaie rapidă, de vară. E plăcută senzaţia. Ar trebui să fie bălţi, dar aici e uscat şi destul de neted. Am loc să mă întind, să ridic mâinile, iar dacă mă încumet să strig ori să şoptesc, tot se aud sunetele. Alungite. Din cauza asta tind să cred că mă aflu într-un spaţiu circular, dar nu sunt sigur.

S-a oprit pentru un moment, în care spaţiul s-a scăldat în linişte.
- Aşa... Nu ţi se pare cunoscut locul? întrebă omul din umbră, după îşi aprinse o altă ţigară. Ţine ochii închişi!
- Ba da, dar cu cât mă chinui mai mult să-l ghicesc, cu atât mai străin mi se pare. Mai degrabă mă opresc şi aştept... Mi se înfundă urechile de la linişte.
- Atunci fă ceva în privinţa asta, a intervenit vocea feminină.

De data asta, calmul s-a transformat într-o incitare a tuturor simţurilor şi a apariţiei unei nevoi nebune de exteriorizare. Din acel moment, acea voce avea să-i tulbure toate visele, iar Matei ştia foarte bine lucrul ăsta. Simţindu-şi nopţile ameninţate, nu şi-a mai putut controla respiraţia. Inima îi pompa în tâmple şi pentru un moment, a pierdut legătura cu exteriorul.
- Ce simţi?
- Furie... cred. Frică. O strânsoare.
- Unde, la cap?
- Peste tot. Vine din toate părţile.
- Rupe-o, spuse prompt, bărbosul.
- Cum s-o rup? întrebă uimit Matei, după ce îşi deschise ochii.

Urmă un moment de linişte. Din fundul scenei, se auzea un pian.
- Ce simţi?
- Presiunea scade... Parcă am fost prins de un cleşte uriaş şi acum cad în gol. Trec pe lângă ştăngi, dar nu mă pot prinde de ele. Mâinile mele sunt moi. Cad încet, simt aerul cum se plimbă sub mine, se strâng bule în cămaşa mea şi-mi gâdilă pielea. Mă simt incredibil de calm, deşi sunt conştient de faptul că în orice moment, mi se poate întâmpla ceva. Simt fiori. Fiecare por e curios de unde vine sunetul ăsta, după atât de multă linişte. Fiecare fir de păr se ridică şi studiază spaţiul. Numai eu nu-l mai pot vedea. Nu-l conştientizez fizic. Mintea mea e acolo, lângă fiecare sunet.

Pianul se opreşte, brusc.

Se aud nişte paşi, care îmi distrag pentru o clipă mintea. În câteva secunde mă contopesc cu sunetul acelor tălpi ce ating podeaua. Un pas - o bătaie de inimă. Nu-mi mai simt corpul deloc, pentru că e foarte uşor. Simt doar un miros de ţigară, dar e plăcut, parcă devine carnal.

De undeva, de sus, se aprinde un reflector care împrăştie lumină treptat, într-un cerc, pe scena. Bărbosul dă să mulţumească, dar este întrerupt de Matei:
- Merci, Victor, cam...
- Mă înţeapă privirea, dar e suportabil. Începe să-mi placă, pentru că încep să îmi dau seama de lucruri, aerul prinde contur, îl conştientizez în momentul în care lumina străpunge întunericul. Întunericul geme înfundat. Îl aud. Inima îmi bate din ce în ce mai tare, pentru că abia aştept să văd ce se va întâmpla în continuare. Mi-aş dori să pot atinge lumina cu degetele, numai că nu mă pot mişca.
- Dar ce te ţine în loc?
- Povestea...
- Povestea?
- Nu ştiu, situaţia. Ceea ce se întâmplă aici şi acum. E o lumină care străpunge întunericul. Urmează să se întâmple ceva minunat, sunt sigur.

Lumina din sală se aprinde treptat. Pe cel de-al treilea rând se zăreşte doar bărbosul, care îşi aprinde din nou o ţigară, de această dată cu un joc de sprâncene vizibil. Prezenţa feminină dispăruse, dar de îndată ce începu să-şi lipească din nou tălpile de scenă, Matei a recunoscut-o. Era trupul pe care îl auzise cum se făcea comod în scaun, din care lua naştere vocea ce avea să-i mângâie visele. Când s-a întors a rămas fixat de o pereche de ochi albaştri. Chipul femeii era asemenea vocii, rece şi palid. În mod paradoxal, însă, era în stare să-ţi încălzească sufletul, dând trupului un alt sens. Mânat de un fior dintr-o altă dimensiune, tânărul afişă un zâmbet incontrolabil.
- Matei! strigă bărbosul. Felicitări! Ai luat rolul.

Băiatul rămase puţin zăpăcit, frecându-şi ochiul drept cu podul palmei. Femeia caută să-i explice:
- Se caută oameni pentru rolul de spectator din următorul nostru spectacol. Felicitări, tocmai ai fost ales! spuse femeia cu mâna pe umărul său.
- Mulţumesc! Răspunse Matei timid, privind în ochii femeii, iar apoi în cei ai bărbosului, ce se zăreau mijiţi în spatele fumului de ţigară.
- Vei primi mâine un telefon cu programul.

Matei părăseşte scena, lăsând în urmă prezenţa feminină ce nu slăbeşte privirea colegului său din rândul trei. Bărbosul se întoarce către inginerul de lumină şi spune:
- Închide lumina, Victor. Următorul!