Măsurători

Dacă Soarele şi Luna s-ar întâlni, ce şi-ar spune? Sunt două entităţi care ştiu una de existenţa celeilalte, dar nu s-au văzut niciodată. Oare cum îşi închipuie fiecare că arată celălalt? Oare se iubesc? Sigur se iubesc! Dar cum se pot iubi dacă nu s-au întâlnit niciodată? Pe lângă toate acestea, între ei există o înţelegere tacită, o interdependenţă incredibilă şi o încredere de nedescris. Noi ştim şi ei ştiu că ziua iese în faţă Soarele, pe când Luna stă de veghe în cealaltă parte a lumii, iar noaptea e viceversa. Împart acelaşi cer, îşi calcă pe urme în fiecare moment şi îşi simt mirosul în tot acest timp. Pe timp de eclipsă apucă să se privească fugitiv şi să-şi consume câte puţin din dragostea lor, oferindu-ne nouă, oamenilor, un spectacol nemaipomenit.

Dacă dragostea ar avea o unitate de măsură, aceea ar fi marea, cu siguranţă. Aşa cum prin ea se leagă cerul de pământ, aşa ne legăm şi noi zilele de un suflet. Nu mă mai întreb în ce se măsoară timpul... S-au întrebat şi alţii şi s-a lăsat cu lacrimi.

Dacă viaţa nu s-ar măsura în ani, ci anii în viaţă? Pisicile ar fi, în felul acesta, nedreptăţite, pentru că ar trăi numai nouă ani. Dacă am respira apă? Am fi vieţuitoare subacvatice? În felul acesta am fi toţi nedreptăţiţi, pentru că nu am mai putea iubi. Nu s-ar mai găsi prinţi care să se îndrăgostească de sirene şi nici prinţese care să ofere o sărutare salvatoare unei broscuţe. Iar atunci, nu ar mai rezista nici o pisică, pentru că toate cele nouă vieţi s-ar irosi într-o clipită. Pisicile urăsc apa.

Dacă ura s-ar măsura în gâdilici? Imaginaţi-vă războaie întregi cu oameni murind de râs, pentru că s-ar fi tachinat popoarele între ele. S-ar fi pus la pământ unele pe altele şi ar fi profitat de punctele slabe aflate pe corpurile lor. Soacra şi nurorile ei, tăvălindu-se în salon pe covorul cel moale, gâdilându-se până ar ajunge la sughiţ de la atâta râs.

Dacă dragostea nu ar fi măsurată în mare, atunci ar fi în colecţii de timbre. Imaginează-ţi cataloage întregi, câte un timbru pentru fiecare bătaie scăpărată a inimii, pentru fiecare privire, pentru fiecare sărut. Timbre dezlipite de pe scrisori destinate unui suflet nevoiaş de atenţie. Plicul de pe care ar fi dezlipite cele pentru sărut să adăpostească scrisori entuziasmate şi parfumate. În fiecare zi câte trei. Şi una bonus, destinată visării şi planurilor de căsnicie. Încă zece, mai apoi, pentru lacrimile vărsate în urma spulberării acestora. Sau, mai bine, să fie măsurată în ceşti de cafea. O iubire ce oferă palpitaţii nebune, nopţi nedormite, dependenţă. Fără iubire am ajunge nişte somnambuli care se trezesc în miez de noapte şi se duc de unii singuri în bucătărie, la dulăpiorul unde se ţine cafeaua. De disperare, am improviza. Am căuta să facem ceai şi am sfârşi în a bea apă chioară, clocotită.

Dacă în lipsa iubirii, durerea, tensiunea şi greutăţile ne-ar părea mai uşoare nu prin consum de lacrimi, ci prin zidirea de clădiri? Şi-aşa, triştii, când vor linişte, se închid în ei. De ce nu s-ar construi teatre, spitale, şcoli şi case pentru sinistraţi? Dacă fiecare om şi-ar investi tristeţea în ridicarea unei clădiri, probabil că s-ar aşeza puţin lumea asta. Cică şi-aşa e haos... Bucuriile să se măsoare în tsunami! Uite aşa, doar de dragul restabilirii unui echilibru. Să ştie toată lumea că bucuria aduce odată cu ea şi o anumită responsabilitate. În felul acesta se păstrează ciclul logic al vieţii: "După râs vine plâns". Cum ar fi dacă şi-ar permite să fie bucuroşi numai cei curajoşi? Tot ei să fie gata să pună mai apoi osul la treabă şi să repare dezastrul de după tsunami, prin suferinţa lor benefică.

Dacă frica s-ar măsura în baloane colorate? Dacă ne-am duce la dentist cu un mănunchi de culori care să ne iasă din stomac? Am întâmpina cu toţii examenele strângând în pumni frânghii pline cu baloane. Am avea atât de multe, încât le-am oferi prietenilor şi copiilor de pe stradă. Toţi puştii ar avea agăţat de bicicletă un balon şi am vedea chiar oameni în toată firea cum traversează strada, se duc la cumpărături sau se bagă în pat, seara, înainte de culcare, cu un balon legat de încheietura mâinii. Am vedea bătrâni cocoşaţi de vreme cum suflă în baloane de săpun după ce ies din biserică. În faţa morţii am sta cu toţii şi am zâmbi privind către cer şi observând cum acesta este acoperit de baloane colorate prinse cu zeci de sfori. Am putea spune astfel că ne-am da drumul temerilor şi am păşi într-o altă lume, care poate că beneficiază de alte măsurători. Cine ştie?...

Dacă întrebările nu ar primi niciodată un răspuns, ci o bombonică de ciocolată? Ei bine, atunci ori aş muri de diabet, ori de poftă, pentru că incertitudinile mele se măsoară în curiozităţi şi sunt extrem de numeroase.