Nu suntem morţi, doar idioţi

Doare ca si cum aş fi fost în vagonul acela de la Madrid, făcut ţăndări de ura şi frustarea unor fanatici. Lacrimile nu pot fi oprite tocmai pentru că ele sunt ale vieţii. Ca să se ştie că încă suntem vii, să plângem! Şi printre lacrimi să trăim mai departe această viaţă fragilă, dar curajoasă tocmai pentru că nu ne-o suspendăm singuri. Sigur că ne temem, dar nu trăim în frică. Continuăm să mergem la muncă, să ne uităm la televizor, să iubim, să ne bucurăm, păstrând ritmul a tot ceea ce am avut înainte de bombele de la Madrid. Dacă ne-am ascunde am fi exact ce teroriştii vor să fim.
În Spania, nici o competiţie sportivă n-a fost suspendată, chiar dacă ibericii au decretat trei zile de doliu naţional. Etapa din prima divizie de fotbal s-a jucat normal, cu stadioane arhipline, tocmai pentru a arăta că moarte nu sperie. Fotbalul s-a solidarizat cu cele două milioane de madrilène iesiţi pe străzi, nu pentru a protesta, ci pentru a sfida terorismul.

Liga Profesionistă de Fotbal din România s-a gândit însă că ar fi mai bine să suspende un meci, pentru că Guvernul de la Bucureşti a declarat 14 martie zi de doliu naţional. O slugărnicie imensă, acoperită sub sloganul solidaritităţii cu Europa, o Europă îndurerată dar încă vie. Nici noi n-am murit, dar am dovedit, prin cei care s-au gândit să suspende FC Braşov – Steaua, că suntem stupizi exact când nu trebuie, linguşind durerea altora, care e de fapt şi a noastră, dar pe care o tratăm, superficiali şi oportunişti, ca pe o afacere de imagine.
Nu trebuie să ne mire ceea ce doar noi suntem capabili, doar să ne confirme că suntem departe, mental, de Europa în care vrem să ajungem. Mărunţi, blocaţi într-un sistem ruginit şi gălăgios, ne facem de râs exact în momentele importante, ca o obişnuinţă păguboasă de care nu vrem să scăpăm doar pentru că ea ne face mai altfel, chiar dacă acest altfel e împotriva celor pe care vrem să-i impressionăm şi care ne sunt modele. Şi împotriva a ceea ce fac ei.

Dacă într-o chestiune atât de simplă, care ţine de viaţă şi moarte (e simplă pentru că aşa cred că sunt toate chestiunile dureroase) reuşim să ne complicăm şi să devenim penibili, să nu ne mai mire că tot ceea ce e complicat ne devine imposibil.
Să plângem pentru morţii de la Madrid, să râdem de minţile moarte de la Bucureşti.