Când eram mică verile aveau consistenţa laptelui şi tăria alcoolului

Când eram mică îmi pierdeam verile colindând străzile pe bicicletă. Obişnuiam să leg de gâtul ei suportul unui walkman pregătit să ruleze caseta preferată chiar şi prin gropile pe care nu reuşeam niciodată să le ocolesc. Atunci aveam căşti pe care mi le apăsam adânc pe urechi fără să-mi pese de claxoane, de capete întoarse, de priviri apăsate.

Străzile pe care le străbăteam aveau suprafeţe netede, care în ciuda câtorva gropi îţi ofereau nişte piste clare, pe care niciun copil nu s-ar fi rătăcit. Ajunsesem să le învăţ pe de rost. Îmi plăcea să număr în gând semnele de circulaţie vopsite cu alb pe asfalt şi stâlpii de telegraf pe care-i depăşeam. Orice drum avea un sens pe care voiam să-l descopăr.

În ţara bicicletelor BMX şi a păpuşilor descoperite târziu, eu o aveam pe Alice a mea, vecina bunicilor. Avea şuviţe blonde, lungi şi drepte care ascundeau cârlionţi în jurul cefei. Îmi plăcea să mângâi acel păr şi să-mi trec degetele prin el din când în când. Eram cu trei ani mai mare ca ea şi atunci când nu ne jucam, pierdeam timpul analizându-i fiecare gest, fiecare trăsătură, gândindu-mă că sunt o observatoare pricepută. Cine o mai privea aşa cum o făceam eu? Cine o înţelegea mai bine ca mine? Astea erau întrebările pe care mi le puneam de fiecare dată când întârzia la joacă. Atunci o aşteptam cu o nerăbdare care-mi diminua toată maturitatea cu care mă lăudam în faţa ei. De cele mai multe ori mă trezeam că analizam de la fereastră detaliile grilajului porţii pe care trebuia să intre, sau că fixam ceasul de pe perete ca şi când aş fi citit pe nerăsuflate un roman. O aşteptam ca o iubită strivită de propria gelozie.

Jocurile noastre se schimbau cu viteza cu care creşteam. Grăbindu-ne, intram în lumea adulţilor pe tocurile unor pantofi cu patru numere mai mari. Nu trecuse mult timp şi am început să ne fardăm, să ne încărcăm obrajii cu măşti stridente care să ne ascundă tinereţea. Eram rezultatul naiv al reclamelor de pe Atomic. Cu cât le imitam mai mult, cu atât nevoia de libertate era mai mare. Păşeam sincronic către fascinanta lume exterioară.

Pe parcursul câtorva ani, Alice îmi arătase ce înseamnă să împarţi porţii din tine cuiva care nu trebuie să ţi le înapoieze şi, la rândul tău, să primeşti ceva fără termen de valabilitate. Era altfel decât cu jucăriile. Eram prietene. Iar pentru mine, lucrul ăsta provenea cu adevărat din ţara minunilor.

Pe Gabi am cunoscut-o în timp ce ne disputam teritoriul, eu făcând ture cu bicicleta prin faţa casei ei, ea aruncând cu pietre după mine. Era slabă şi înaltă şi mă sfida. Şi mă hotărâsem să o bag în seamă. Prietenia noastră a avut complicitatea adolescenţei, a revoltei care nu ne lasă să o consumăm treptat, ci dintr-o răsuflare. Toată viaţa din jurul nostru ne accelera bătăile inimilor care pompau neîncetat energie. Împreună, eram propriile noastre nimfe. Cucerind lumea, ne cuceream pe noi înşine. Şi pentru asta eram acolo, pe străzi. Era o vreme când orice drum ne stârnea curiozitatea.

Pe atunci eram noi trei. Şi roţile noastre se intersectau sub nucul bătrân de la capătul străzii în fiecare zi. Trupurile noastre tinere îşi distilau vigoarea numai în viteza vântului care ne îngheţa urechile şi ne făcea părul să tremure. Eram tinere şi ne grăbeam să întrecem toată suflarea adultă care gâfâia mergând pe jos. Pe două roţi, lumea zăcea la nivelul călcâielor. De integrat, nu ne integram nicăieri. Eram prea mari pentru generaţia fast-food-ului şi prea mici pentru generaţia celor care încă se formau în găşti. Nu aparţineam nimănui dar cumva aveam totul.

Cu timpul am început să călcăm nesigur, de parcă sute de chipuri se luptau pentru noi undeva înăuntru şi-şi aşteptau dezvăluirea. La un moment dat, am dat drumul acelor chipuri, care au început să fâlfâie ca aripile păsărilor în aer. Unele au zburat, iar cele care au rămas ni s-au aşezat cuminţi în minte şi-au început să facă schimbul. Şi-atunci am început să ne vedem mai rar. Am început să mă plimb singură cu bicicleta şi să-mi fixez iar căştile pe urechi fără să-mi pese de claxoane, de capete întoarse, de priviri apăsate. Într-o zi n-am mai făcut-o deloc. Era deja toamnă.

Acum mă gândesc că acele veri aveau canicule respirabile. Cumva, aerul lor cald păstra intact mirosul pielii fragede şi al zâmbetelor stridente. Cumva, zâmbetele trebuie să fie întotdeauna stridente. Dar verile nu mai sunt cum erau.