Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Teorema vie


Liviu Ornea

29.11.2012
Observator Cultural, noiembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Cédric Villani e un matematician care a cîştigat, în 2010, medalia Fields - cea mai rîvnită distincţie în matematică, disciplină neluată în seamă de Premiul Nobel. Medalia Fields se acordă o dată la patru ani, în timpul Congresului Internaţional, unui număr de trei sau patru matematicieni care încă nu au împlinit patruzeci de ani (regulă care l-a privat de medalie, de exemplu, pe Andrew Wiles, care a demonstrat "prea tîrziu" Marea teoremă a lui Fermat). Cédric Villani e un matematician cu o înfăţişare atipică: de o eleganţă căutată, pînă spre pedanterie, poartă lavaliere fastuoase, cum nu se mai obişnuieşte, costume cu vestă, ceas de buzunar legat cu lanţ de un nasture al vestei, la butonieră îşi pune întotdeauna o broşă măricică în formă de păianjen, de culoare aleasă în funcţie de a vestonului, dar şi de dispoziţie. Matematica pe care o practică Villani e dintre cele mai complicate, un amestec de analiză, geometrie şi fizică deloc uşor de explicat neiniţiaţilor. În plus, Cédric Villani e şi un excelent comunicator, e capabil ca puţini alţii să-şi povestească pasiunea unui public nespecialist, dar cu oarecare cultură ştiinţifică - cei care i-au urmărit expunerea de la Institutul Francez din Bucureşti, în 2011, s-au convins cu asupra de măsură. Cédric Villani e un personaj (chiar el spune despre sine că e, un pic, Lady Gaga a matematicii).

Poate tocmai pentru că ştie că poate glosa captivant despre matematica sa, Cédric Villani s-a aventurat să scrie o carte, Théorème vivant, publicată în toamna lui 2012 de Grasset. E povestea facerii teoremei care i-a adus medalia visată. O carte curioasă, care dezvăluie cîte ceva din aventura intelectuală trăită, la o scară mai mare sau mică, fireşte, de orice matematician obsedat de o idee. Cartea povesteşte despre începuturi, despre primele discuţii cu colaboratorul său, fost doctorand, Clément Mahut, despre felul cum problema, nebuloasă la început, începe, treptat, să prindă contur, apoi enunţul şi metodele încep să se precizeze şi teorema capătă trup, povesteşte despre neîncredere, despre nelinişte, despre căutări, despre efortul uriaş de a pătrunde dincolo de suprafaţa lucrurilor şi de a înţelege legăturile ascunse dintre fenomene şi chiar discipline aparent complet diferite, despre spaima că un pas din demonstraţie nu ţine, despre nenumăratele bruioane, despre calculele reluate iar şi iar, despre idei care par salvatoare şi trebuie abandonate, despre încercările nereuşite, despre iluminarea dintr-un sfîrşit, despre discuţiile cu referenţii, despre fericirea din momentul cînd ai căpătat certitudinea că totul stă în picioare (e vorba despre un articol de aproape două sute de pagini, în versiunea publicată în Acta Mathematica, una dintre primele reviste din lume), despre viaţa unui cercetător într-un institut de matematică (Institutul de Studii Avansate de la Princeton, în speţă), despre viaţa sa de cercetător, profesor şi administrator (e şi directorul Institutului "Henri Poicaré" din Paris).

E, desigur, descris momentul primirii medaliei, atmosfera marelui congres. Sînt presărate şi multe informaţii, chiar aprecieri, despre alţi matematicieni, în viaţă sau de mult dispăruţi, crîmpeie de istorie. Citind-o şi comparînd cu atîtea mărturii despre viaţa şi căutările literaţilor, ale compozitorilor, nu poţi să nu observi că munca şi trăirile omului de ştiinţă nu sînt cu mult diferite de ale unui artist - există nişte invarianţi ai procesului de creaţie din orice domeniu. Cartea are un puternic aer de autenticitate dat de extrasele (multe) din e-mailurile schimbate de Villani şi Mahut. Tot autenticitatea e, cred, scopul paginilor cu fragmente de articole matematice, pagini pline de formule, pe care şi matematicienii versaţi, dar din alte domenii le pricep greu - dar ele oferă şi exemple de ce înseamnă matematica înaltă, pentru unii pot fi interesante măcar ca nişte curiozităţi. Pe lîngă toate astea, cartea oferă, direct şi indirect, şi informaţii despre autor, despre gusturile sale muzicale (e un fan al lui Catherine Ribeiro) şi literare, despre viaţa de familie. Da, Cédric Villani e un personaj - personajul principal, un pic narcisist, al cărţii sale.
Scrisă alert, uşor de citit, încercînd evident să "te prindă", cartea aceasta e greu de clasat. Cu certitudine, nu e operă de ficţiune. E undeva între jurnal (capitolele sînt datate), memorii foarte recente şi docudramă. Notaţiile, însă, sînt stilizate, lucrul pe text e vizibil; totuşi, la virtuţi stilistice nu mi se pare că ajunge - poate nici nu-şi propune aşa ceva. Pe de altă parte, orice încercare de a dezvălui ceva din viaţa neştiută a oamenilor de ştiinţă, orice încercare de a face cunoscută truda şi chinurile prin care trec minţile şi sufletele lor în căutarea adevărului (nu e o vorbă mare) sînt binevenite. Indiferent care a fost mobilul lui Villani scriind-o, cartea are şansa să facă matematica mai cunoscută publicului larg - de nu se va speria acesta de titlu sau de formulele care sar în ochi la prima răsfoire. E, în orice caz, o cale posibilă de a umaniza ştiinţa, aici matematica, şi de a o apropia de oameni. Oricum, mi se pare un mare curaj publicarea ei de către Grasset. Să ne amintim însă că editura a mai riscat cel puţin o dată, prin fondatorul ei, Bernard Grasset: în 1913, a tipărit, pe spezele autorului, e drept, Du côté de chez Swann. Păstrînd proporţiile, să sperăm că a mizat corect şi acum.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer